Interviu realizat de LIDIA NAŠINCOVÁ

interviu cu actrita agatha nicolau de lidia nasincova

În exclusivitate pentru Revista Teatrală Radio 

Ca ghidă la Praga, am uneori şansa să cunosc personalităţi de valoare printre turişti. Aş putea scrie multe despre astfel de întâlniri dar de data aceasta mă voi referi la o turistă româncă, a cărei viaţă m-a convins că merită un interviu, interviu din care se vor putea inspira cititorii Revistei Teatrale Radio.

Distinsa actriţă Agatha Nicolau a acceptat să-mi spună povestea drumului său artistic, după ce mă asigurase că nu se destăinuieşte nimănui, că are teme pe care nu le abordează, considerându-le prea personale, mai ales că a citit numeroase interviuri cu actriţe sau actori care se referă mai ales la lucrurile pe care le adoră şi la cele pe care le detestă…

lidia nasincova agatha nicolau

Lidia Našincová și Agatha Nicolau

Lidia Našincová: Sunteţi legată profesional de oraşele Timişoara, Arad, Constanţa şi Bucureşti iar de câţiva ani v-aţi mutat la 12 kilometri de Buzău. Ne-aţi putea descrie paşii fetiţei Agatha?

Agatha Nicolau: Ca orice fetiţă născută în anii de război, am umblat dintr-un oraş în altul. În negura amintirilor, mă văd ca într-o fotografie veche în braţele mamei înfofolită într-o pătură, se pare că nu a mai fost timp pentru a ajunge la adăpost, iar undeva foarte aproape a căzut o bombă.

Copilăria mea, între anii 1940–1954,  nu a fost spectaculoasă, tata era avocat dat afară din barou, apoi s-a sfârşit la Jilava ca alţi mii intelectuali români din acele vremuri. Mama a fost profesoară de română, istorie şi latină. Părinţii mei au fost oameni frumoşi la trup, frumoşi la suflet şi erau oameni absolut deosebiţi. Mama provenea dintr-o familie din Târgu Neamţ, cu treisprezece copii. Toţi au învăţat carte.

Aveam rude îndepărtate la ţară, unde mai plecam în vacanţe. Acolo am învăţat să călăresc. Iubesc enorm caii. Visul copilăriei în care mă vedeam îngrijind un cal, al meu, bineînţeles, nu s-a împlinit niciodată.

Am fost un copil normal, am trăit perioada 1947–49, cu cartele, îmbrăcăminte şi mâncare pe puncte, ştevie cu mămăligă, magazine numai cu marmeladă şi oţet, şi care în 1954 s-au umplut şi cu margarină şi alte lucruri şi ne-am repezit la ele…

În şcoală inventam spectacole, recitam. Îmi plăcea! Citeam enorm. Mama mi-a îndrumat lecturile; pentru că altfel Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat cu cele zece clase… Noi spuneam ”liceu pe puncte”.

În 1956 am intrat la IATC. Ţin minte că au fost sute de fete pe cele zece locuri. Am avut norocul să fiu studenta lui A. Pop Mrţian, un actor de mare şi rafinată cultură, iar asistenţi i-am avut pe Ion Cojar şi Mihai Berechet. De la profesorul meu, printre multe altele, am învăţat ce înseamnă disciplina profesională, seriozitatea şi punctualitatea. Un arc de cerc se deschidea la ora 9 fix când intra pe uşa clasei din Schitu Măgureanu şi cred că asta m-a făcut să vin mai devreme la cabină, să fiu extrem de punctuală la repetiţii. Cineva din teatru îmi spunea că mi se potrivea remarca unui director de la Comedia Franceză despre un actor în rol principal, care nu venise la cabină: ”Comandaţi coroana”! Numai un dezastru personal l-ar fi împiedicat să ajungă la timp…

roluri agatha nicolau

L. N.: Aveaţi trac, emoţii înaintea intrării în scenă?

A. N.: Nu ştiu dacă era trac. Era un fel de freamăt interior, nerăbdare şi un noian de semne de întrebare; poate că toate acestea au însemnat ”emoţie constructivă”.

La Timişoara şi Arad am învăţat mult de la mari actori: Vasile Creţoiu, Vasile Cosma, Gheorghe Leahu, Marina Başta, Gilda Marinescu, Ion Pavlescu (care mai apoi mi-a devenit partener în Dragă mincinosule la Bucureşti).

La Arad am avut un regizor care mi-a cusut aripile pe umeri – pe Dan Alexandrescu – din păcate vorbim doar de valori care s-au dus… Am jucat mult, cam treisprezece roluri în trei ani, din care majoritatea principale.

Am ajuns la Constanţa într-o trupă care era deja închegată. Am avut bucuria să fiu îndrumată de regizori de marcă: Marietta Sadova, Ion Maximilian, Mihai Dimiu, David Esrig, Constantin Dinischiotu. Am avut colegi plini de talent şi profund dedicaţi profesiei lor.

Constanţa mi-a dăruit şi altceva, un nou curs vieţii mele. Mi-a dăruit un om al mării, o familie şi îmi este greu să găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie această perioadă atât de plină a vieţii mele; roluri mari alături de colegi minunaţi: Vidra, Ifigenia (Ifigenia în Taurida), Nastea din Azilul de noapte, Martha în Neînţelegerea etc. etc, dramă, comedie, compoziţii specifice vârstei… Bucurii!

agatha nicolau

Agatha Nicolau

L. N.: Aţi luat şi premii pentru recitaluri de poezie… Ne puteţi spune ceva despre acestea?

A. N.: Da, pe lângă roluri, am început să fac recitaluri de versuri, primul era închinat copilăriei, avea drept coloană vertebrală cuvintele lui Brâncuşi: ”În clipa când am încetat să fim copii, am murit”, recital premiat la Gala recitalurilor de la Bacău în 1972. A urmat un recital pe versuri de Nichita Stănescu, De ciuleandră, premiat şi el, şi cred că datorită acestui recital am avut curajul să dau concurs la un teatru din Bucureşti; aveam 37 de ani, era o uşă la care băteam poate prea târziu, dar care a meritat. La Bucureşti am jucat în anii 1976–1990, la Teatrul Giuleşti (actualul Odeon) Și aici am luat premii, am jucat şi comedie şi dramă, în general roluri de compoziţie.

agatha nicolau interviu rtr

Agatha Nicolau în spectacolul Iarna în care au murit cangurii, Teatrul Giulești

L. N.: Care ar fi rolul care v-a venit ”ca o mănuşă“?

A. N.: Nu cred în roluri ”mănuşă”, nici mănuşile nu sunt toate la fel. Cred în roluri pe care le iubeşti, de care ţi-e dor, pentru care ai vrea să te naşti din nou ca să le interpretezi mai bine. Să vă răspund totuşi la întrebare. Ştiu şi eu? Poate Vidra, Martha, Bătrâna doamnă din piesa Iarna în care au murit cangurii. Dincolo de faptul că mă simţeam bine în acest rol, aici eram şi într-un cărucior cu rotile, înfofolită, în timp ce colegii mei tremurau de frig… Iar marea directoare Elena Deleanu ne aducea ceai fierbinte – erau anii de groază fără lumină. Erau anii ’85–’89.

L. N.: Eraţi la Bucureşti când a izbucnit Revoluţia?

A. N.: Vineri, 21 decembrie 1989 trebuia să avem premiera oficială a piesei Weekend de adio. Mă uitam la televizor, pe la ora 15 am ajuns la miting iar la 2 noaptea am ajuns acasă plină de noroi, udă leoarcă, pentru că atunci când se trăgea, ne aruncam pe jos. Am mai avut două premiere după revoluţie, Constructorul Solness de Ibsen şi Retro de Alexandr Galin.

L. N.: Ce a urmat imediat după Revoluţie?

A. N.: Între timp, între 1990 şi 1996 am activat în Comisia de cultură a Camerei Deputaţilor, în 1996 mi-am dat demisia din politică pentru că am simţit că valorile mele morale mă fac inaptă pentru drumul spre care se îndrepta politica românească şi de fapt cred că nu mai doream să fiu folosită. A fost un fel de ”rol” în viaţa mea. O experienţa umană folositoare sau o ”rătăcire”. Nu ştiu. Oricum am fost harnică, corectă şi iubeam oamenii pe care îi reprezentam.

A. N.: Vă amintiţi de un moment comic, amuzant din perioada post-comunistă?

A. N.: Dacă poate părea ceva nostim, în anul 2004, am jucat în serialul intitulat Amantul Marii Doamne Dracula, regizat de Constantin Diţu după scenariul lui Fănuş Neagu, rolul marii Doamne Dracula, de fapt, Elena Ceauşescu. Rolul fusese iniţial acordat marii actriţe Vasilica Tastaman, care între timp ne-a părăsit. Tot ce ştiu e că am interpretat un om pe care l-am urât profund. De fapt cred că, într-un fel, asta e cheia profesiei făcute bine: să înveţe să iubească ceea ce e de neiubit.

actori romani agatha nicolau

L. N.: Înţeleg că unele probleme personale, de familie, v-au făcut să părăsiţi Bucureştiul pentru a vă stabili încă din anul 2000 la ţară, lângă Buzău. Cum vă petreceţi timpul? Nu vă lipsesc bogata viaţă culturală bucureşteană, teatrul?

A. N.: Citesc foarte mult, urmăresc tot ce se întâmplă în lumea culturală, la teatrul din Buzău vin în turneu mari actori bucureşteni, dar simt că se întâmplă ceva: atunci când iubeşti ceva foarte, foarte mult, când ai dăruit ore, nopţi întregi din toată energia ta şi apoi eşti nevoit să-l părăseşti, încep lupte lăuntrice în care încerci cu disperare să nu mori de dor. Scutul meua fost tot ce-a trebuit să fac pentru familie şi pentru soţul meu care s-a dus să se întâlnească cu cine ştie ce echipaj ceresc după o foarte grea suferinţă.

Fiica mea locuieşte în Bucureşti, am doi nepoţi. Şi sunt foarte mândră de fiica mea, de nepoţii mei… într-un cuvânt, ”Je ne regrette rien”. Melodia aceasta mă însoţeşte mereu şi de ce nu m-ar putea conduce pe drumul din urmă când o fi să fie…

L. N.: Cu o biografie atât de bogată, o viaţă cu momente deosebit de importante, etape dramatice, vă scrieţi memoriile? Aţi ţinut un jurnal?

A. N.: Nu am ţinut un jurnal. Viaţa în sine, cu rele şi cu bune, cu bucurii şi suferinţe, e o terapie.

L. N.: Stimată doamnă Agatha Nicolau, ne-aţi putea mărturisi care sunt hobby-urile dvs.?

A. N.: Hobby-uri am, muntele, muzica, eram nelipsită de la concertele de la Timişoara, Arad şi Bucureşti, Mozart mă relaxeză. Îmi place să ascult Carmina Burana, preludiile lui Bach, Jenis Joplin, Bob Dylan şi muzica folk românească.

L. N.: Ştiţi că dintr-o ţară atât de frumoasă pleacă zilnic patru sute de persoane care caută o viaţă mai bună? Care ar fi soluţia, salvarea?

A. N.: Nu sunt sigură, dar am speranţa cu două semne de întrebare – primul, dacă o să mai am ochii deschişi când o să mi se împlinească speranţa şi al doilea semn de întrebare când aştept de la tinerii acestei ţări să conştientizeze că ţara este a lor, că sunt datori nu să fugă, ci să păstreze tradiţiile, să facă tot ce pot ca să rămânem în picioare. Ca femeie care locuieşte în mediul rural, pot spune că fără investiţii masive în sănătate şi învăţământ nu putem avea rezultate. Lumea se mişcă periculos de repede, ştiinţa avansează la fel, nu ştiu cu precizie în ce direcţie; pe de o parte descoperim celule care vor permite omului să trăiască mai mult, mai sănătos, pe de altă parte sunt mii de capete luminate care s-ar putea să trăiască drama lui Opperheimer şi a altora.

L. N.: Sunteţi pentru prima oară la Praga? Vă doreaţi mult s-o vizitaţi? Cum vi se pare?

A. N.: O, da, cunosc literatura cehă, opera muzicală a compozitorilor naţionali Antonin Dvořák şi Bedřich Smetana, îmi plac mult.

La  Praga am fost copleşită de istorie şi arhitectură, m-a impresionat Corespondență de la Pragaşi Muzeul instrumentelor de tortură unde am avut senzaţia că de-a lungul istoriei omul este şi a fost un violent şi crud animal.
Cred cu tărie că dacă n-o să fie toleranţă cu credinţele personale, cu religiile popoarelor, cu mentalitatea diferită, planeta noastră se va distruge.

L. N.: În încheiere, aş dori să aflu, pentru cititorii Revistei Teatrale Radio, ce rol joacă radioul în viaţa actriţei şi omului politic Agatha Nicolau.

A. N.: Ascult Radio România Cultural, practic nu adorm fără el. Şi oricum mă trezesc tot cu acest post de radio.

Corespondență de la Praga

lidia nasincova

Lidia Našincová

logo revista teatrala radioVezi: arhiva rubricii Teatru și teatre la Praga

Marele actor slovac Ladislav Chudík a încetat din viață

Arhiva rubricii Aniversare

 

costintuchilaINTERVIUAgatha Nicolau,Amantul Marii Doamne Dracula,constantin dinischiotu,Constructorul Solness,Corespondență de la Praga,david esrig,elena deleanu,Iarna în care au murit cangurii,ibsen,interviu rtr,Ion Maximilian,lidia nasincova,marietta sadova,Marth,Mihai Dimiu,nichita stănescu,praga,Retro de Alexandr Galin,teatrul giulești,Vidra
Interviu realizat de LIDIA NAŠINCOVÁ În exclusivitate pentru Revista Teatrală Radio  Ca ghidă la Praga, am uneori şansa să cunosc personalităţi de valoare printre turişti. Aş putea scrie multe despre astfel de întâlniri dar de data aceasta mă voi referi la o turistă româncă, a cărei viaţă m-a convins că merită...