de RĂZVANA NIȚĂ

Parisul personal. Casa cu daruri de George Banu cronica de carte

Parisul personal. Casa cu daruri de George Banu. Fotografii de Mihaela Marin, București, Editura Nemira, 2015 

george-banu---parisul-personal_casa-cu-daruri

După ce ne-a fost ghid prin Parisul afectiv, subiectiv, George Banu ne prilejuieşte o vizită într-o specie unică de confesional – propriul apartament din capitala Franţei, un spaţiu al creaţiei, al interogaţiilor de tot felul, dar mai ales al nostalgiei. Autorul mărturiseşte: „Nu obiectele în sine le iubesc, ci încărcătura afectivă de care dispun de fiecare dată când le privesc. Puterea lor, nu doar de a evoca locuri şi spaţii, ci oameni şi clipe de viaţă. Ele atestă persistenţa unui schimb amical şi nu se rezumă la monologul unui colecţionar. Obiecte încărcate de umanitatea prietenilor care, într-un moment sau altul, mi le-au oferit. Pe ei îi caut, îi reînvii şi îi regăsesc.” Nostalgia după prieteni dragi, locuri semnificative, întâmplări şi emoţii împărtăşite, comunicare şi cuminecare. Poveşti de viaţă despre bogăţia căreia depun mărturie pereţii unei locuinţe – refugiu, adăpost şi templu al amintirilor. „Pereţii casei îmi sunt încărcaţi şi solicită privirea constant, fără repaus, nici suspendarea atenţiei: ei n-au înţelepciunea orientală ce organizează cu grijă relaţia dintre vid şi plin, ei se expun ca spaţii balcanice dominate de atracţia materiei ce uneori explorează sau alteori seduce, căci aici insulele golului par strangulate, sufocate, obsesiv absente.”

george banu cronici razvana nita revista teatrala radio

George Banu

Nu de puţine ori, obiectele se alătură unele altora şi devin – fără voia lor – colecţii – de Iisuşi („Pereţii cu Iisuşi şi sfinţi, Fecioare şi rugăciuni îmi servesc de consolare, de înălţare prin împlinire de sine. Pe oaspeţii laici îi privesc dimineaţa, pe martirii sacri în noapte, ca şi cum mi-ar plăcea să încep ziua prin păcat şi să o termin prin răscumpărare. Ambele îmi sunt necesare. Pereţii poartă semnele acestei indecizii cronice”) sau de marionete („Nu ştiu dacă «lumea e o scenă», adagiu shakesperian, dar ştiu că marionetele o reduc, o reprezintă şi o joacă. Ele sunt ceea ce a rămas din om, versiunea sa arhaică şi ludică, dar ele, mai mult decât picturile sau busturile, se pot anima, agita şi manifesta în spectacole comice sau tragice. Între sacru şi laic, marionetele introduc o dimensiune suplimentară, indispensabilă, dimensiunea jocului. A jocului ce eliberează de temeri şi relativizează certitudinile, a jocului ce destinde şi salvează copilăria, zilnic ameninţată.”). Iată şi o definiţie a acestui lăcaş al contrariilor: „Apartamentul meu a sfârşit prin a fi confesiune implicită şi astfel mi-ar plăcea să-l interpreteze cei ce au acces aici. O mărturie a indeciziei care mă fondează şi îmi interzice să aleg, o mărturie a iubirii de om pe care încerc să o satisfac regăsindu-l în variantele sale cele mai opuse, sfânt, trivial sau ludic.”

george_banu_si_mihaela_marin

George Banu și Mihaela Marin

Întregul volum de faţă este şi o formă de admiraţie şi reverenţă în faţa lui „a dărui”/„a te dărui dăruind”, o probă că cel căruia îi faci un cadou contează pentru tine de o manieră indestructibilă, rareori explicabilă. Numai aşa darurile au încărcătură, ies din zona banalului, formalului, purului comerţ. „De ce îmi repugnă cadourile ratate? Pentru că ele fie atestă o avariţie deplorabilă a donatorului, econom şi financiar precaut, fie denunţă implicit o neînţelegere, o necunoaştere flagrantă a celuilalt, a aşteptărilor şi a dorinţelor sale. E de preferat absenţa cadoului acestor cadouri de circumstanţă sau impersonale, cadouri de analfabeţi ai sufletului. Un cadou nu e mut, un cadou e o dezvăluire de sine, proba unei rezonanţe sau a unei surzenii, a unei mediocrităţi sau a unei generozităţi […] Cadoul nu ucide, căci eşecul său serveşte de alertă ce indică o pană şi dezvăluie neînţelegeri, altfel secrete sau tăcute. Sau, dimpotrivă, reuşita îi permite să confirme simbolic şi elocvent o afecţiune dublu împărtăşită. Cadoul solicită descifrarea unui cod ce denunţă sau incompatibilitatea dintre cele două instanţe – cel care dăruieşte şi cel care primeşte – sau, dimpotrivă, luminoasa lor relaţie. Cadoul execrabil şi cadoul admirabil – sunt cele două variante extreme. Între ele, cadoul nostru, instantaneu uitat.”

Şi totuşi se petrec şi rateuri. În această  situaţie, criticul nostru e de-a dreptul radical: „Nu păstrez darurile pe care nu le iubesc şi a căror incompatibilitate cu mine şi cu lumea mea îmi determină refuzul de a le conserva. Pete pe care le şterg, accidente al căror sens îl recunosc şi pe care îmi doresc să le elimin, căci sunt refractar la compromisuri în propria-mi casă. Faţă de cadouri, mai mult chiar decât faţă de oameni, devin intransigent. De teama contaminării cadourilor pe care le respect şi a imperativului de iubire care, dintotdeauna, îmi determină selecţia şi prezervarea lor. Apartamentul îl concep ca pe o grădină interioară ce nu suportă ierburile rele. Trebuie curăţat regulat. Purificat, pentru a lăsa să respire cadourile memorabile, indisociabile de gesturi rare şi prieteni unici.”

Sunt demne de reţinut consideraţiile despre obiecte şi rolul lor în existenţa fiecăruia dintre noi. Fireşte, nu vorbim de simple acumulări, fie ele chiar profitabile, ci de un tezaur de energie pe care obiectele îl asumă. „Obiectele captează viaţa şi contrariile ei. Ele nu uită şi, mulţumită lor, îmi revizitez disputele, îmi recunosc deciziile şi pe toţi îi regăsesc parteneri dezagreabili sau aliaţi confortabili. Obiectul care vorbeşte, trăieşte!” şi: „Obiectele subzistă ca nişte personaje de teatru care îşi caută alţi interpreţi sau alţi proprietari nebănuiţi. Aceasta-i relaţia organică între persistenţă şi dispariţie, pe care suntem invitaţi să o asumăm. Între ceea ce rămâne şi ce moare, o clipă, noi ne constituim în intermediari la întretăiere de drum. De câte ori am privit sau am cumpărat obiecte care aveau înscrise pe ele o biografie a foştilor proprietari, dar, fiindu-mi necunoscută, încercam să o reconstitui imaginar, ficţiune determinată de aceste cutii şi statui care par a fi în apartamentul meu relicvele unor familii ce s-au stins. Obiectul fără identitate desemnată e o invitaţie la literatură.”

george banu paris

Obiectele au şi vocaţie de martori muţi, enigmatici, de trimişi misterioşi sau absurzi ai unor tulburătoare absenţe. Că să nu mai vorbim de adesea răvăşitorul mesaj conţinut de obiectele-daruri. Iată două mărturii: „Pe Daniele o ştiam bolnavă. Peste numai câteva luni, soţul ei îmi telefona şi îmi anunţa generalizarea cancerului. Atunci am înţeles celălalt sens, secund, mult mai adânc şi personal. Statuia lui Moş Crăciun era testamentul lui Daniele şi de aceea, de câte ori, la Crăciun, în fiecare an, o aşez în mijlocul casei, ea mi se pare a fi un partener de sărbătoare şi, totodată, o piatră funerară. În obiectele mele se refugiază morţii mei.” „Discuţiile despre Brâncuşi au continuat şi mi s-a povestit, atunci şi mai târziu, saga ansamblului de la Târgu Jiu. Pe pragul uşii, înainte de plecare, Ţopi mi-a întins un obiect metalic, ruginit: «E un cui al Coloanei. Ia-l cu tine la Paris!» De la Paris a revenit Brâncuşi pentru a o înălţa şi acum eu plecam spre Paris cu acest fragment în mână, cu această reducţie poetică a Coloanei. Avându-l în buzunar, mă identificam cu emigranţii europeni ce, plecând spre America, luau cu ei în valiză un pumn de pământ. Pământul meu, am înţeles, era cuiul… cuiul Coloanei!”

Nu vă refuzaţi această răvăşitioare aventură printre amintiri! E ca şi cum am deschide un vechi album cu fotografii ale unor persoane greu recognoscibile – noi, aşa cum nu ne-am mai văzut demult. Un popas revigorant şi tandru, miraculos într-un secol rece şi formal.

logo revista teatrala radioVezi și: Din Paris, cu dragoste, cronică de carte de Răzvana Niță

razvana nita

Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

logo revista teatrala radio

Alte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă 

Quo Vadis, Marie…cronică de teatru

„Port doliul vieţii mele…”, cronică de teatru 

Cu seriozitate, despre umor, cronică de teatru

Sub semnul creativităţii, cronică de teatru

Mozart rulz, cronică de teatru

Conformism şi nonconformism sau Viaţa pe brânci şi aplauzele în picioare, cronică de teatru

Între istorie şi destin, cronică de teatru

Starea națiunii, la umbra salcâmului tăiat, cronică de teatru

Destine în majuscule, recunoştinţă minusculă, cronică de teatru

Eu, tu, noi…, cronică de teatru

Triaj, cronică de teatru

Înainte ca cenuşa să acopere totul, cronică de teatru

Drumul acesta… De ce?, cronică de teatru

Punctul mort, cronică de teatru

Stella… de la stea. Ca o boîte à musique… Blanche, cronică de teatru

Păsările, ca şi oamenii… visează să zboare, cronică de teatru

Instinctul fericirii, cronică de teatru

Exerciţii de rezistenţă cu Familia Tót, cronică de teatru

Et in Portugalia ego…, cronică de teatru

Cine iubeşte şi lasă…, cronică de teatru

Dance me to the end of love

Istoria pe scenă

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

Tablouri într-o expoziţie, cronică de teatru radiofonic

Aventura care schimbă destine, cronică de teatru radiofonic

Moartea glumeşte până la capăt, cronică de teatru radiofonic

Tectonica dansului, cronică de teatru

Ca degetele de la o mână, cronică de teatru

Cum se construieşte o cădere, cronică de teatru

Taina întâmplării: Felix şi Pietro – Such a perfect day, cronică de teatru radiofonic

Între Mitică, prinţul mahalalei şi Hamlet, prinţul Danemarcei 

Teatru în grădină – Comedii, capriţuri, pamplezircronică de carte

Caragiale – între exces şi blestemul veşnicei actualităţi, cronică de carte

La umbra cireşilor în floare, despre actorul total, cronică de carte

Calul din piatră şi teatrul din pâine, cronică de carte

Există și întâmplări fericite 

Arhiva rubricii Spectator, ca la teatru de Răzvana Niță

logo revista teatrala radioVezi și: arhiva rubricii Cartea de teatru

costintuchilaCARTEA DE TEATRUbrancuși,cronica de carte rtr,george banu,lumea e o scenă,mihaela marin,notalgie,obiecte si teatru,paris,Parisul personal. Casa cu daruri de George Banu,răzvana niță
de RĂZVANA NIȚĂ Parisul personal. Casa cu daruri de George Banu. Fotografii de Mihaela Marin, București, Editura Nemira, 2015  După ce ne-a fost ghid prin Parisul afectiv, subiectiv, George Banu ne prilejuieşte o vizită într-o specie unică de confesional – propriul apartament din capitala Franţei, un spaţiu al creaţiei, al interogaţiilor de...