Cronică de teatru radiofonic de CRISTINA CHIRVASIE

arca bunei sperante i d sirbu cronica cristina chirvasie revista teatrala radio

sigla cronica de teatru radiofonicSe spune că aproape toată literatura lumii are un numitor comun, un ceva anume care mobilizează spiritul și din care se nasc cuvintele și… necuvintele. Acest ceva ține de nevăzut, ca orice sentiment, emoție sau dorință. Și nu e vorba nici de dragoste, nici de teamă sau frică, sentimente cu care umanitatea merge la pas dintru începuturi și ale căror efecte țin de palpabil, ci mai de grabă de un afect care plutește permanent peste noi și care se înfrățește, în bună măsură, cu aerul pe care îl respirăm. Acest ceva este speranța, upovăința, cum i se spunea odată, care presupune deopotrivă și credință și nădejde și sapiență și stăruință și răbdare. Speranța aceasta, care seamănă cu nevăzutele raze laser care, în modernitate, protejează locul unde zace o comoară, este ancora lumii și cârma ei, în egală măsură. Cu această speranță, suflată de divinitate peste noi, a împlinit omul pe cele ale firii și a stăpânit pământul. Un mare filozof al lumii, stoic ce-i drept, Epictet, spunea că niciodată nu trebuie ancorată corabia de o singură ancoră, nici viața de o singură speranță. Nu cred că e total valabil ceea ce afirma el, căci dacă te ancorezi de speranța cea bună e de ajuns.

Dacă s-ar putea face un sondaj printre autorii de literatură importanți ai lumii și-ar fi întrebați care este sentimentul care le animă creația, răspunsul, cu siguranță, ar fi legat de speranță. E drept că modernitatea și post-modernitatea, cu noxele lor, au îmbâcsit aerul și speranța respiră mai greu, ca o silfidă amețită și gata-gata să piară.

I D Sîrbu

I. D. Sîrbu

Unul dintre titanii literaturii noastre, despre care se vorbește prea puțin totuși și a cărui notorietate culturală se confundă de cele mai multe ori cu excelența literară, Ion Desideriu Sîrbu, romancier, eseist, dramaturg și filozof, un erudit cu o biografie ieșită din comun care îl face pe autor superior operei sale, cum spunea Nicolae Manolescu, a respirat aerul acestui ceva, care cu o discreție desăvârșită, ne umple inimile și pe care mulți dintre noi îl exilează din ființa lor… din orbire.

I. D. Sîrbu te obligă să scrii despre el la superlativ. Numai astfel poți să vorbești despre un om care s-ar putea spune că se identifică cu un curent, cu o mișcare. I. D. Sîrbu a fost un om-revoluție care și-a găsit puterea și rezistența de a mărturisi o opoziție autentică față de un regim politic care a mușcat din Răsărit fără discernământ. I. D. Sîrbu ar fi putut fi unul dintre marii exilați ai literaturii noastre, dar a rămas în România, precum spunea, ca să moară cu sistemul de gât. Asta spune mult și vorbește despre forță și speranță totodată. Forța de a înfrunta un balaur de nestăpânit și speranța că-l va învinge.

i-d-sirbuFiu de miner, ucenic al lui Blaga, comunist ilegalist, soldat, prizonier, pușcăriaș și disident, purtat de comuniști prin teribilele închisori de la Jilava, Gherla și prin coloniile de muncă forțată de la Grindu, Periprava și Salcia (unde a fost coleg cu Alexandru Paleologu și Alexandru Zub), vagonetar la mina din Petrila, mașinist la Teatrul din Petroșani (care astăzi îi poartă numele) și secretar literar la Teatrul din Craiova (oraș unde a primit domiciliu forțat până la sfârșitul vieții), I. D. Sîrbu a fost un învingător. Răzmerița sa interioară a dat pe afară, definindu-l și înnobilându-l cu titlul de atlet al adevărului, demn de o Carte a Recordurilor de rezistență la… mizerii. Doar dacă stăm să ne gândim ce înseamnă ca de la 38 de ani până la 70, adică până la finalul vieții, să fii urmărit neîncetat de Securitate, prin toate mijloacele posibile, și ar fi de ajuns… De câte ori mă gândesc la I. D. Sîrbu îmi amintesc de versurile unui cântec din creația populară românească anonimă, care sună cam așa: „Omule, pomule, nu te jelui, nu te milui/ Bucură-te, bucură-te, că rădăcina ta, murind în pământ, a prins în cer…”

Criticul și istoricul literar Dan C. Mihăilescu îl socotea pe I. D. Sîrbu ca fiind omul al cărui dosar de urmărire informativă face parte în chip dramatic din însăși opera sa. Ei bine, o astfel de biografie era probabil să nască o capodoperă. Așa a devenit I. D. Sîrbu, fără voia lui, Victor Petrini, Cel mai iubit dintre pământeni, chiar dacă acest lucru i-a aprins cărbunii furiei nu pentru că a ajuns inspirație pentru un scriitor colosal ca Marin Preda, ci pentru că filozofia acestui personaj n-a trecut, după cum singur spunea cu un umor bun și brut, de idioata întrebare: mă iubeşte, sau nu mă iubeşte Matilda?. Umorul acesta înseamnă și el tot speranță, speranța ca vis al omului treaz, cum zicea Aristotel.

Arca lui Noe moderna

Din această speranță s-a întrupat unul dintre cele mai bune texte din dramaturgia contemporană. Arca bunei speranțe, scoasă în 1970 din preaplinul sertar al lui I. D. Sîrbu, este considerată ca fiind cea mai importantă piesă din creația sa teatrală. Un scriitor marcat de obsesia culturii, umanist imbatabil și savant cum era și pentru care romanul și teatrul au menirea să dea publicului și lectorului o lecție utilă și nu simple exerciții elucubrante, fără îndoială că a fost atras de teme majore, iar trecutul se înscrie în registrul său de interes. „Înaintăm bâjbâind spre propriul nostru trecut”, scria în impresionantul și savurosul său Jurnal al unui jurnalist fără jurnal. Miticul așadar l-a atras și, de bună seamă, l-a îmbiat să filozofeze în arena teatrului de idei pe care o considera ideală pentru relația unui text dramatic cu creația scenică. Pentru el teatrul însemna, în primul rând, artă și după aceea spectacol, considerând că literatura dramatică este esențială și condiționează textul… pentru scenă care susține mai mult interpretare artistică.

Constantin Dinischiotu

Constantin Dinischiotu

Arca bunei speranțe nu este un text comod. Nu era nici în anii ’70, darămite în 1985 când a fost pusă în undă la Teatrul Național Radiofonic cu mult curaj de regizorul Constantin Dinischiotu. Chiar dacă este ascuns în spatele unei parabole cu trimitere directă la motivul biblic al potopului, textul este dominat de evidente interogări și afirmații deranjante pentru forul politic al epocii. Și cu toate acestea imposibilul s-a produs. Arca ultramodernă care pare că seamănă cu un imens vas transatlantic de croazieră sau, de ce nu, cu un crucișător gigantic, îi poartă pe Noe și pe cei trei fii ai săi într-o aventură a speranței (de care se agățau și românii înainte de Revoluție).

Personajele biblice devenite cumva măști din culisele vieții lui I. D. Sîrbu și, in extenso, din cele ale omenirii, sunt locuitorii acestei arce și mesageri totodată ai lumii noi. Sem, crud ca un rege din Babilon, masiv și lacom, cel care răspunde de animalele de pe arcă (interpretat cu vână și rigoare de Șerban Cellea), Ham, rece și rău ca un crivăț, superficial și răzbunător, cel care răspunde de ingineria arcei (interpretat vijelios și cu vivacitate de Dan Condurache) și tânărul Iafet, o chitară înecată în alcool, sastisit de condiția și viața sa, cel care răspunde de serviciul transmisiuni al navei (interpretat cu sinceritate și suculență de mult regretatul Florian Pittiș) sunt păstrătorii semințelor omenirii. Bătrânul Noe, în viziunea lui I. D. Sîrbu, este semnalul de alarmă al declinului toleranței, comunicării și frățietății. Incomparabilul George Constantin a izbutit în rolul lui Noe să creeze o partitură solidă și verticală, în care sentința formulată de dramaturg care îl condamnă pe bătrân să umble drept între cer și pământ se împlinește. Tabloul biblic se întregește prin rolul bătrânei soții a lui Noe, jertfitoarea, sensibila, supusa și cerebrala Noa, interpretată splendid de minunata Gina Patrichi. Noa, pentru care clopoțelul morții se abține cu greu, conjugă verbele a iubi și a dărui la toate timpurile posibile, ca un testament al unei Eve care își cere dreptul la reabilitare.

John CONSTABLE Harwich Lighthouse

John Constable, Harwich Lighthouse

Părăsind mitul, I. D. Sîrbu aduce în scenă două personaje inedite. Ara și Protos. Ara este negreșit întruchiparea speranței, a speranței ca o condiție a supraviețuirii. Ea este și frunză și floare și rod, după cum spunea chiar autorul. Ea este viul care își reclamă dreptul la fericire, cu tot ceea ce presupune el. În interpretarea subtilă a Valeriei Seciu, Ara devine o poezie care (re)cheamă frumusețea lumii și dă rost arcei care prin ea va ajunge într-un golf unde e pace. Călătoria între viață și moarte, între întuneric și lumină, fără bărci de salvare și fără ancoră, cum spune una dintre replici, se apropie de final, prin apariția Arei, timpul istoric devenind timp al fertilității și deci al speranței pe care o striga metodic Iafet prin stația lui de transmisiuni. În fine, cel de-al doilea personaj neașteptat, Protos (interpretat gentil și cu acuratețe de Nicolae Pomoje), masca ființei care se eliberează, este cumva confirmarea experienței științei moderne care a dovedit că animalele pot fi mai mult decât s-a crezut despre ele.

Spectacolul lui Constantin Dinischiotu are darul de-a crea imaginile sonore nimerite pentru a îmbrăca textul lui I. D. Sîrbu pe care acesta din urmă cred că l-a ascultat cu satisfacție. De fapt, poate că varianta radiofonică a piesei este mai potrivită pentru a valoriza teatral acest gen de dramaturgie.

Arca bunei speranțe este, în contextul dramaturgiei contemporane, un text novator. Chiar dacă este construită pe firul aparent simplu al unei drame de familie, piesa lui I. D. Sîrbu prenumește necontenita întâlnire a lui Dumnezeu cu oamenii și răspunde la S.O.S-uri, ascunzându-și esența într-una dintre replicile-adagiu pentru care sapientul cărturar va rămâne în istoria literaturii noastre nu numai ca un autor original, ci și ca un adevărat model moral. Nu se poate trăi fără speranță, fără așteptare și sufletul omului este o arcă în care stau închise fiare, duduie puterea mașinilor și strigă inima după ajutoare.

Arca bunei speranțe de Ion Desideriu Sîrbu. Adaptarea radiofonică și regia artistică: Constantin Dinischiotu. În distribuție: George Constantin, Valeria Seciu, Gina Patrichi, Florian Pittiș, Dan Condurache, Șerban Cellea, Nicolae Pomoje. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. Andrei Sireteanu. Data difuzării în premieră: 15 februarie 1985. Redifuzată sâmbătă, 2 ianuarie 2016, ora 0.30, în seria de „Mari spectacole”, Radio România Cultural.

Fragment din spectacol

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

cronica de teatru radiofonic in revista teatrala radio

Cristina Chirvasie rubrica RTR cronica de teatru radiofonic

Cristina Chirvasie

logo revista teatrala radioAlte cronici de Cristina Chirvasie:

Trei legende într-un singur spectacol

Un funt pentru datorie sau Moneda lui Puican

Lanţurile urii

Liftul societăţii sau liftingul sentimental

Lecţiile lui Mary Poppins

Livada ca vis

Moștenirea Cehov

Pura lentilă a lumii

Multiviziunile unui titan

Revolta absurdului sau Gingaşa balanţă a echilibrului

„A fost odată…” revine!

Scala și escalele puterii

„Cymbeline” sau strania poveste a unui romance

Iona sau Răzbirea spre lumină

Insomniile lui Gregor sau Metamorfoza închipuirii

Jocul cu fantasme sau Imponderabila senectute

Aparent… o comedie despre dragoste

Lăuntrul exemplar

Râs oficial. Suflet absent

Monodrama unei despărţiri anunţate

La sud de copilărie sau metafora lui Harper Lee

Seducătorul din Sevilla sau Comedia cu gust de dramă

Tandrul Clemenceau

Când istoria devine doină

Shakespeare festiv

Caragiale înainte de… Caragiale

Oximoronul conjugal e… cool

O cvintă teatrală sau Contrastele lui Albulescu

Rendez-vous cu finul lui Pepelea

Călătorie pe harta cerului

Ciorapul… platonic

George Banu. Căutări în 4 acte

„Mantaua” sau „Fâșia Gogol”

Imensul Enescu

Circ într-un pahar cu apă

Șase personaje în căutarea lui… Pinter

Un suflet teatral de cinci stele

Pur și simplu, Beligan sau Eufonia unei vieți în teatru

Ringhișpilul sau Caruselul cu păcate

Meditațiile Ritei sau Libertatea nu e de catifea

O privighetoare bizară sau Geometria irecuperabilului

O cvintă comică în cheia Mălăele

Idealuri de salon sau Alchimistul din Turnul albastru

logo revista teatrala radioVezi și: Efectul Cristian Munteanu

Un prieten up-to-date

 

Vezi: arhiva rubricii Cronica de teatru radiofonic

costintuchilaCRONICA DE TEATRU RADIOFONICanii 80 la teatrul radiofonic,arca bunei sperante cronica,arca lui noe,constantin dinischiotu,cristina chirvasie,cronica de teatru radiofonic rtr,florian pittis teatru radiofonic,i d sîrbu,mit modern,nicolae pomoje,personaje i d sirbu,Şerban Cellea,teatru radiofonic,valeria seciu
Cronică de teatru radiofonic de CRISTINA CHIRVASIE Se spune că aproape toată literatura lumii are un numitor comun, un ceva anume care mobilizează spiritul și din care se nasc cuvintele și… necuvintele. Acest ceva ține de nevăzut, ca orice sentiment, emoție sau dorință. Și nu e vorba nici de dragoste,...