Spectator, ca la teatru – rubrică de RĂZVANA NIȚĂ

spectator ca la teatru rubrica de razvana nita revista teatrala radio

rubrica spectator ca la teatru revista teatrala radio„Alo? Eu sunt. Te-ai trezit? Abia acum? Vezi că e târziu. Să-ţi iei geaca! Nu mai comenta când îţi spun. Bate vântul. În autobuz”.

„Hai să trăieşti! Ce faci, Gicule? Uite, bine, în autobuz. Mă duc la o lucrare şi am zis să văd ce mai faci. Auzi, mai produci ţuică de-aia ca atuncea?”

„Ce faci, mă? Barosanu sunt, mă. Ce faci, dormi? Eşti la mă-ta sau eşti în city? Să mori tu!?”

„Sărut mâna. Uite, eu sunt în autobuz şi s-ar putea să întârzii cinci minute. Da, pentru comanda aia, să nu ajungă ăia. Aha, dacă e Marcela e bine”.

„Salut! Uite ce să fac? Sunt un pachet de nervi. Iar m-am certat cu soacră-mea. E de groază. Dacă nu o dau cu capul de zid într-o zi că mi-a mâncat viaţa. Ce? Nu, că am minute. Iar s-a înţepenit ăsta la Victoriei.”

razvana nita spectator ca la teatru

În jurul meu toată lumea vorbeşte la telefon. Mă simt ca într-o uriaşă cabină telefonică. Am o carte în mână. Nu înţeleg ce citesc. Nu reuşesc să mă concentrez. Reiau fraza. Nu, nu pot. Reiau. La fel. Trec mai departe. Avansez vreo două pagini. Nu mai recunosc personajele. Cedez. Închid cartea. Ascult convorbirile celor de lângă mine.

„Ei, mă iubeşte… Dacă mă iubea acum eram pe plajă la Mamaia. Dar lasă că o iau şi eu pe vară-mea şi mergem în parcul ăla de aventură de la Comana. Asta mă omoară că aia vine cu ambii copii şi ăla mare e un obraznic de nu s-a pomenit, Mi-e că mă cert şi cu asta. Lasă-mă, Lidia, că trebuie să-i dau o lecţie. Ce, sunt cârpa lui?”

„Mă auzi? Relu sunt. Relu cu şubleru, fraiere. Aşa, mânca-ţi-aş guriţa ta. Ce faci, nebunule? Uite, bine, la înghesuială pe RATB. Nu mi-am luat tăticule că m-au dat ăştia în şomaj de bună purtare. Auzi, n-ai cumva o drujbă?”

„La mate am ştiut, la geogra am copiat că avem o profă chioambă, să văd la română. Depinde ce ne dă, că dacă ne dă Eminescu m-am scos. Auzi, ai văzut că Radu s-a combinat cu Renata? Renata mă, aia ţâţoasă, tocilara aia. Am văzut pe facebook”.

„Da, doamnă. Mateescu sunt. Avem ceva oferte să ştiţi, depinde cât sunteţi dispusă să negociaţi. Numai o clipă că mă sună cineva. Revin eu.”

publicistica lumea ca teatru telefoanele mobile

Autobuzul înaintează molatec. Să redeschid cartea? Să telefonez şi eu cuiva? Să-i trimit soră-mii un sms? Nţţ, ei sunt cu o oră în urmă. E prea de dimineaţă. Aş suna o prietenă dar e în altă reţea. Refuză să se porteze. Portarea e atunci când trezindu-te fără prieteni pe un teren de joacă, te hotărăşti că e mai bine să te muţi pe terenul de alături unde sunt deja toţi amicii tăi. Şi poţi să rămâi cu acelaşi echipament, nu eşti nevoit să îl schimbi.

Mi-amintesc o declaraţie a lui Ştefan Iordache, à propos de bancomate: „Nu mi-am imaginat că voi ajunge clipa în care vom scoate bani din pereţi”. Dar telefonul mobil bate tot. Mai ales că e şi agendă, şi calculator, şi aparat foto şi cameră video, consolă de jocuri şi aud că măsoară nu numai distanţele ci şi tensiunea arterială. Principalul scop pentru care a fost creat cred că este acela de a putea fi găsiţi oriunde ne-am afla. Ceea ce în timp a devenit monstruos. Noroc că ne-au mai rămas portiţe de scăpare: lipsa de semnal, aria de acoperire, bateria descărcată sau modul silenţios.

telefoane mobile vartej

Cu toate astea, să nu îmi spuneţi că nu vi s-a întâmplat să intraţi în panică descoperind că v-aţi uitat mobilul acasă, la rude sau la serviciu. Nici dacă te-ai trezi brusc în pijama la Piaţa Universităţii, tensiunea nu ar fi mai teribilă. Prima întrebare care te paralizează este „Dacă mă sună cineva?” Un telefon mobil care sună încontinuu şi la care nu răspunde nimeni este sinonim cu catastrofa. („E clar, i s-a întâmplat ceva”). Mai apoi, telefonul este şi o formă de sechestru pe care angajatorii o pun pe angajaţi. („De ce îţi plătim factura? Ca telefonul să stea închis?”).

tableta teatru razvana nita

Nu mai spun de stinghereala pe care telefonul mobil o provoacă într-o întâlnire amoroasă. „Ce faci, nu îl închizi?”, „Mi-e că mă sună şefu!”, „Măcar pune-l pe mute!”. Andrei Pleşu spunea într-un articol că una dintre cele mai triste imagini i se pare aceea a unui cuplu faţă în faţă, la o masă – o întâlnire romantică la restaurant – fiecare cu propriul telefon mobil la ureche. Trăim într-o alertă continuă, ducem o existenţă la limită – business lunch-uri, întâlniri informale în mall, team building-uri (mix între grătar şi şpriţ cu colegii şi strategii de marketing). Cu ajutorul telefonului mobil nu ieşim niciodată de pe facebook, twitter, skype, instagram. Suntem şi aici şi în spaţiul virtual, pe mail, pe net, pe mess, cu toate account-urile active. Minţi geniale nasc aplicaţii nebănuite: afli cât mai durează până vine următorul tramvai; telefonul colectează date despre timpul liber al prietenilor tăi şi te pune în contact cu ei înlesnindu-vă astfel ieşirea la o bere, te anunţă când e filmul preferat la tv şi printr-o simplă apăsare de tastă poţi comanda înregistrarea lui, afli cum e vremea în Făgăraş sau în Republica Dominicană etc.

O viaţă fără riscuri, o viaţă predictibilă, anularea tuturor surselor de stres. Ai informaţia, ai tehnologia, ai puterea, nu? O viaţă în continuă conexiune. Suntem cablaţi la atâtea surse că e de mirare cum nu intrăm în scurtcircuit.

telefonul mobil azi

Numai bunica mea e incapabilă să înţeleagă că telefonul mobil se poartă în geantă, nu se lasă acasă pe noptieră. Ei i se pare ceva halucinant: „Cum să vorbeşti de unul singur pe stradă?”.

Autobuzul a ajuns la capăt. La fel şi convorbirile colegilor mei de călătorie. Apuc să îl aud pe un tânăr care muşcă cu poftă dintr-un covrig şi spune: „Sună-mă! Cine m-a sunat m-a avut!” Majoritatea îşi interoghează creditul. E important să ajungă şi pentru telefoanele de după-amiază – un alt drum lung şi plictisitor, către casă.

Dau să îmi scot telefonul din geantă. Doamne! Nu e! Doamne, te rog, nu! L-am uitat! Ma uit către autobuzul care se îndepărtează. Nu! Mi l-au furat! Nu se poate! E în buzunar? Nu am buzunare!!! Să mă mai uit o dată în geantă. Calm!! Cu calm… UITEEE-L!!!

Mi-a venit inima la loc. Ziua poate să înceapă. Sunt abordabilă. Poftim de… Sună! „Alo, da? Da, eu sunt”.

razvana nita

 Răzvana Niță: Foto: Petre Lupu

Alte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă

Quo Vadis, Marie…

costintuchilaSPECTATOR, CA LA TEATRUbani din pereți,bunică si mobilul,conversație la mobil,covrigi,facebook,nervi,publicistică,răzvana niță,smat,spectator ca la teatru rubrică de răzvana niță,ștefan iordache,teatru si telefon,telefonul mobil,twitter,un fix mobilul,viața modernă,victoriei
Spectator, ca la teatru – rubrică de RĂZVANA NIȚĂ „Alo? Eu sunt. Te-ai trezit? Abia acum? Vezi că e târziu. Să-ţi iei geaca! Nu mai comenta când îţi spun. Bate vântul. În autobuz”. „Hai să trăieşti! Ce faci, Gicule? Uite, bine, în autobuz. Mă duc la o lucrare şi am zis...