Dicționar de personaje, rubrică de PAULA ROMANESCU

tristan si isolda dictionar de personaje paula romanescu

sigla rubricii dictionar de personajeA fost odată ca mai mereu în viaţă, o preafrumoasă fată şi-un mândru cavaler frumos şi el…

Că se vor fi înamorat unul de altul de ce ni s-ar părea un lucru nefiresc?

Că s-au văzut şi-apoi nimic pe lume nu li se va fi părut mai minunat decât ochii în care îşi vor fi oglindit sufletul, e că sufletul lor îşi va fi găsit unul în altul jumătatea exactă a întregului care vor fi fost din chiar secunda aceea în care Creatorul a suflat duh peste cea dintâi făptură de lut ca măsură a perfecţiunii.

Numai că pe pământ mai sunt şi alţi oameni iar dacă măcar unul dintre aceştia se află de-a curmezişul celor două suflete pereche sau dacă vreo lege de care raţiunea inimii nu vrea să ştie le este îndrăgostiţilor oprelişte, iubirea le devine inimii sfâşiere iar moartea (dacă se poate împreună!) li se pare a fi singura soluţie.

Cei care le-au cunoscut povestea, au transmis-o şi continuă să o transmită din generaţie în generaţie urmaşilor lor până când lacrima lumii se transformă în cânt.

August Spiess - Tristan and Isolde, 1892

August Spiess, Tristan și Isolda, 1892

Dacă despre iubirea dintre Tristan şi Isolda se va vorbi de-a pururi, este fiindcă aceasta face parte dintre acele poveşti de care lumea uită să mai uite.

Aşa au apărut legendele – acele poveşti cu care oamenii adulţi îşi îndulcesc amarul de-a fi pierdut privilegiul de a rămâne copii iar copiii îşi înflăcărează imaginaţia dorind să scape odată din statutul de omuleţi-jucărie într-o lume de adulţi scorţoşi. Până să înţeleagă şi unii şi alţii marea păcăleală, se mulţumesc cu poveşti în care uneori şi binele mai iese învingător.

Poveşti!…

Legenda Isolda şi Tristan va fi circulat cu siguranţă oral prin lumea celtică şi cu mult înainte de veacul al XII-lea când, poate într-o noapte cu viscol, lângă focul din vatră vreo bătrână jefuită de vise îi spunea nepotului ei poveşti care nu erau decât propriile-i amintiri despre o iubire neîmplinită din vremea când tânără fiind, iubise cu disperare un tânăr la care n-ar fi avut dreptul să-şi ridice privirea din considerente care ţineau de nişte legi între care, în primul rând, şi a  onoarei.

Ce-o mai fi şi onoarea asta, s-or întreba poate niscai recenţi mestecători de gumă?

Ce să fie de nu un nepreţuit sentiment pe care unii oameni pun un preţ ce nu se poate plăti decât cu propria viaţă!

Şi de ce n-am crede că acel copil de demult va fi fost chiar viitorul bard Thomas, cel dintâi poet normand care a prins a aşterne în scris povestea minunată auzită de el în copilărie!

A numit-o Tristan. (Cum i s-o fi spus tristeţii pe la celţi?) Era povestea unui nobil şi viteaz cavaler englez crescut la curtea regelui de Cornwall, Marke, un monarh atât de ocupat de luptele pentru supremaţie cu irlandezii regelui Donnchadh, încât nu avusese nici măcar timp să se însoare… Iar când şi-a spus că va fi venit şi pentru el ceasul, sorţii au făcut ca aleasa să fie tocmai blonda Isolda, fiica duşmanului său de moarte căruia Tristan, viteazul şi loialul său slujitor, îi omorâse în luptă fratele, ca mai apoi el, ucigaşul, să fie salvat de la moarte de aceasta cu leacuri doar de ea ştiute (care nu erau de fapt decât balsamul iubirii…)

John William Waterhouse Tristan and Isolde Sharing the Potion 1916

John William Waterhouse, Tristan și Isolda împărțind poțiunea iubirii, 1916

S-au despărţit ca să se regăsească mai apoi: el, ca trimis al regelui Marke, s-o aducă. Şi Tristan, cavaler pentru care cinstea şi respectul pentru regalul său unchi nu puteau fi puse la îndoială, i-a adus-o. Dar iubirea i-a devastat pe cei doi tineri.

Îndrăgostiţii nu mai puteau rupe lanţul trupurilor lor (Ion Vinea o spune mult mai bine! – „lăsându-le doar gândul drept verigă”.)

Asta e toată drama: să nu vrei să-l trădezi pe cel care te-a ocrotit ca un părinte, să nu poţi trăi fără femeia iubită, să nu ignori onoarea şi să nu vezi altă soluţie de a ieşi din acest păienjeniş de patimi decât jertfirea, moartea ca supremă şi sfâşietoare mărturie a sufletului că, la altarul imposibilei nuntiri, se poate aduce jertfă doar trecătorul trup.

Sir Frank Dicksee Isolda

Sir Frank Dicksee, Isolda

Fuga amanţilor (unde să te ascunzi de lume fără să ţii seama că după primum vivere, vine un deinde deloc de ignorat!), condamnarea la moarte a lui Tristan de regele său – trădatul, separarea lor, obligaţia de a vieţui departe unul de altul, totul n-a servit la nimic.

Tristan se va însura chiar cu o altă Isolda – cea cu mâinile albe, fără să reuşească să-şi stingă jarul iubirii pentru blonda lui Isolda.

Şi moartea avea să-şi trimită solia. La el mai întâi. Ultima dorinţă – s-o mai vadă o dată pe draga lui dragă.

Regele, cu mintea de pe urmă regăsită, înţelege că iubirea celor doi e mai puternică decât mândria lui. Isolda, aflând că Tristan e pe moarte, grăbeşte să-l mai vadă pentru ultima oară. Corabia pe care se afla ea ar fi trebuit să aibă pânzele albe, semn că, da! era prezentă pe vas şi că, muribundul, ştiind cu un ceas mai devreme aceasta, ar fi putut rezista până la mult dorita regăsire cu femeia adorată. Dar Isolda cea cu mâinile albe (o, nesăbuita şi biata gelozie!) l-a vestit că pânzele corăbiei sunt negre…

Isolda ajunge după stingerea lui Tristan din viaţă, pentru a muri la rându-i lângă el, străpungându-şi pieptul cu pumnalul acestuia.

Rogelio de Egusquiza - Tristan and Isolde

Rogelio de Egusquiza, Tristan și Isolda

Zadarnică părerea de rău a regelui – soţ trădat! Dulce-amar, şi nobil, şi generos, gestul neiubitei Isolde, cea cu mâini albe (albe nu doar că şi le-ar fi spălat precum Pilat din Pont, ci ca simbol al inimii sale curate şi a-toate-iertătoare!) de a-i înmormânta alături unul de altul pe cei doi îndrăgostiţi. Splendidă metafora cu acea tufă de trandafiri care-şi împleteşte „braţele” deasupra mormântului celor doi!.

S-ar spune că povestea de iubire-ură-trădare-onoare-jertfire-moarte nu-i deloc nouă pentru noi, beneficiarii unui timp căruia îi spunem prezent şi care înglobează în el toată experienţa de viaţă a omenirii de când e lumea lume.

Ce alta este povestea de iubire Lancelot-Guinevere din vremea Cavalerilor Mesei Rotunde? Dar cea despre Romeo şi Julieta? Dar aceea dintre un Emin iubit şi Dulcea lui doamnă? Dar aceea despre un tânăr (dintre cei mulţi!) – zdrobit în malaxorul politicii de ură din România de după Cel de al Doilea Război Mondial (când cu „experimentele de reeducare” prin bestială tortură !) – care-i scria iubitei: „Eu am să mor dar ţi-oi rămâne aproape/ Cum în final rămâne simfonia,/ Să-ţi pot veghea luminile din pleoape/ Şi gândurilor tale fecioria.// Tu n-ai să ştii că sunt mereu cu tine/ Şi ai să-mi cauţi urmele pierdute;/ Aceleaşi căi îţi vor părea străine, / Aceleaşi stele-ţi vor părea tăcute.// Doar inima-ţi va spune-n noaptea albă / Când clopotul s-o însoţi cu vântul/ Că nu sunt mort: mă porţi în gându-ţi – salbă/ Căci mi-au murit doar ochii trişti şi cântul!…” Dar povestea ta, tinere de astăzi, care descoperi pentru întâia oară acest negrăit de frumos sentiment fără de care inima ta n-ar putea afla ritmul înfloririi în spaţiul cenuşiu şi îmburuienat al vieţii care nu prea mai ştie (dar nici pe tine nu te lasă s-o pricepi!) decât de interdicţii deghizate în libertăţi frumos înveşmântate sub zale de legi : drepturi (fără îndatoriri!), dragoste (fără iubire!), mândrie (fără prejudecăţi!), dispreţ (fără a avea habar de ce va să însemne respectul!), răzbunare (ca pornire de dobitoc înlăturat de semenii lui de la troaca de lături!), ură, (ne)ascultare, (i)raţiune, politică, religie, ateism şi alte isme!…

Antoon van Welie - Tristan and Isolde

Antoon van Welie, Tristan și Isolda

Prima prelucrare în formă poetică (cea a bardului Thomas din veacul al XII-lea) a legendei celtice despre iubirea dintre Tristan şi Isolda conţinea nu mai puţin de 3000 de octosilabe în maniera cânturilor despre şi de pe la curţile regale. Greu de citit astăzi.

Am zice că Thomas acesta este un Alecsandri avant la lettre dacă ne gândim că bardului de la Mirceşti îi datorează literatura română Mioriţa şi Legenda Mânăstirii Argeşului – cele două bijuterii ale cântului popular transmis prin vreme din cine mai ştie câte generaţii de anonimi creatori de cânt de prin Carpaţii noştri.

Tot prin veacul al XII-lea, o nouă variantă a aceleiaşi legende (şi tot în 3000 de versuri octosilabice, şi tot greu de citit în secolul vitezei mereu accelerate!) mai scrie şi un alt poet – Béroul – în manieră  mai realistă şi mai puţin … curtoază.

Nu a rămas indiferentă nici Marie de France, doamnă de onoare la curtea Angliei – prima poetesă din literatura franceză, trăitoare în a doua jumătate a veacului al XII-lea, adaptatoare a fabulelor esopice (Isopet) şi a legendelor bretone între care Le Lay du chevrefeuille – Legenda caprifoiului –  în care transpare „mesajul” poetic din Tristan şi Isolda.

John Duncan - Tristram and Isolde (1912)

John Duncan, Tristan și Isolda, 1912

Dar nici alte naţii nu s-au lăsat mai prejos:

În Germania despre Tristan und Isolde au scris prin secolul al XIII-lea Ulrik de Turkheim, şi Henri de Freisburg, şi Gottfried de Strasbourg. (Acesta din urmă nu pare nume german? Să nu uităm că Strasburgul şi Alsacia făceau parte de prin anul 855 din Sfântul Imperiu…)

În Anglia – Mathev Arnold, Tennyson, Swinburne (re)scriu şi ei legenda.

În Italia – Gabriele D’Annunzio (1863-1938) ne lasă versiunea lui.

Teatrul Naţional Radiofonic de la noi a ales spre ilustrare varianta semnată de Jean de Beer, în traducerea lui Ion Daniel şi adaptarea radiofonică a lui Mihai Iacob.

Era prin anul 1967.

Isolda aleasă de regizoarea artistică Elena Negreanu era foarte tânăra minune cu ochi mari şi plete blonde Valeria Seciu. Tristanul era acel făt frumos cu nume de pom fructifer  înflorit în livada care ne este lumea cuvântului din teatrul românesc – Florin Piersic.

Întregeau povestea de iubire dintre cele două personaje, Leopoldina Bălănuţă, Mihai Pălădescu, Mihai Heroveanu, Jean Lorin Florescu, Dinu Ianculescu, fiecare splendid în felul său, aducând prin vocea lor  (şi ce voci minunate!) în … ochii noştri închişi ca într-o vrajă de prea mare lumină, chipuri pe care doar cu sufletul le poţi întregi.

Din umbră, întregeau lumina cuvântului Crânguţa Manea (regia de studio), Adrian Ciceu (efecte speciale), Marga Capitanovici (regia muzicală), Tatiana Andreicic (regia tehnică).

Tristan și Isolda de Jean de Beer, regia artistică: Elena Negreanu. Data difuzării în premieră: 20 martie 1967 – fragment

A fost mai apoi – în anul 1989 – dramatizarea făcută de Antoaneta Tănăsescu după nuvela lui Thomas Mann, în regia artistică a lui Cristian Munteanu.

Şi de data aceasta Isolda noastră diafană Valeria Seciu a fost la înălţime. Trecuseră 22 de ani de la prima ei întrupare în rolul legendarei blonde Isolda. Da, se schimbase: era şi mai frumoasă! Era şi mai răvăşitoare prin talentul cu care reuşea să ne aducă în ochi roua fierbinte a unei lacrimi pe care ne-am fi străduit în zadar s-o ascundem recurgând la raţiunea rece.

În rolul lui Tristan – Ion Caramitru. Alt făt frumuşel din regatul fermecat al scenei româneşti. Foarte convingător şi el, identificându-se cu personajul până la ultima cută de cuvânt.

Alături de cei doi – artileria grea a teatrului ca o scenă cu, în loc de scânduri şi decor de mucava, voci cu sclipiri de diamant şi unduiri de catifea: George Constantin, Ileana Predescu, Ion Siminie, Alfred Demetriu, Adrian Tomescu.

Cei din umbră, asiguratorii regiei de studio, muzicale şi tehnice – respectiv Rodica Leu, Timuş Alexandrescu şi Vasile Manta, au fost lumină în lumina întregului.

Dar să nu uităm (cum am putea?) că legenda iubirii dintre Tristan şi Isolda, când a ajuns la Richard Wagner, a atins desăvârşirea!

Dacă „Destinul are grijă să ne pună / Viaţa-ntr-un scenariu definit”, cum s-a tot spus în poezia lumii, destinul legendelor este poate acela de a străbate veacurile până la întâlnirea cu omul providenţial care să le nemurească prin artă dându-le măsura întreagă a geniului creator. Iar el, omul acela providenţial, trebuie să fi cunoscut cumva sfâşierea de suflet dintr-o iubire ca o rană vie care, în loc să sângere, prinde să cânte.

Richard Wagner

Richard Wagner

Richard Wagner (1813–1883) – neliniştitul şi titanicul compozitor german a trăit, după cum  reiese din corespondenţa lui ajunsă sub ochii noştri graţie tiparului, pe la vârsta de patruzeci şi ceva de ani o mare şi pasională poveste de dragoste pentru Mathilde Wesendonck (1828–1902), o foarte cultivată femeie din protipendada germană, un pic scriitoare, un pic poetă (după versurile ei Wagner a compus o suită de cinci lieduri), un pic pianistă, de o frumuseţe serafică – soţia unui industriaş (a se citi negustor!) în domeniul mătăsii.

Pentru acesta iubirea nu intra neapărat în calculele lui privind rentabilizarea afacerilor… Sau poate, cine mai ştie ce dramă va fi însemnat şi în sufletul lui simulacrul de iubire a aceleia pe care şi-o alesese de soţie şi, cât de dureros i s-o fi părut jocul de-a ignorarea unei realităţi care făcea deliciul bârfitorilor de profesie din saloanele artistico-financiare ale vremii!  

Mathilde_Wesendonck_by_Karl_Ferdinand_Sohn,_1850

Karl Ferdinand Sohn, Mathilde Wesendonck, 1850

El avea grijă ca Mathildei sale să nu-i lipsească mătăsurile cele mai fine în care să-şi înveşmânte trupul fragil şi mult dorit de nouă Isoldă. Ba era foarte atent să-i pună la dispoziţie şi compozitorului Wagner – Tristanul de pe lângă curtea de mătase, prietenul lor mereu strâmtorat (pentru că nu înţelegea el de ce ar fi trebuit să ducă o existenţă la limita meschinei aurea mediocritas!) –  nu doar arginţii necesari pentru pâinea cea de toate festinele şi pentru cele ce ţineau de muzica lui, dar şi o vilă în apropierea lor, pe domeniul lor.  

În zilele de vizită în familia lui Otto şi Mathilde Wesendonk (adică zilnic!), Wagner şi Mathilde se străduiau să afişeze o biată politeţe pe care privirea lor o trădau cu inocenţă, incendiind cu laserul iubirii distanţa convenţională care-i separa. Dar mai erau şi nopţile insuportabile când dragostea îi contopea (doar în vis şi în cânt) într-o singură fiinţă, făcându-i să uite cum c-ar mai fi sub cer şi alte făpturi. Raţiunea le rămânea însă infinită povară şi n-o puteau ignora. Cum să iubeşti trădând? Cum să iubeşti fără a răni sufletul celui care nu are nici o vină că este chiar la locul lui statornicit de legile omeneşti? Cum să nesocoteşti legile onoarei? Dar cum să trăieşti fără iubirea vieţii tale!

Wagner era la rândul său căsătorit de aproape 20 de ani cu Minna Planer, cântăreaţă la opera din Magdeburg, unde el era dirijor. Au fost ani de mari insuccese şi neajunsuri financiare dar şi de răvăşiri sufleteşti. Soţia lui învăţase prea bine gustul lacrimilor şi înţelegea că nici lui nu-i era uşor.

După ce a demisionat de la opera din Magdeburg, Wagner a dirijat la Riga vreo trei ani, plecând şi de aici ca să scape de hărţuiala necontenită a cămătarilor cărora le datora bani. La Londra mai întâi, apoi la Paris unde se va vedea obligat să împlinească diferite munci care nu prea aveau tangenţă cu muzica… Nu ştim exact dacă va fi fost nevoit să spele şi ceva blide pe la vreun restaurant cum avea să facă hobiţeanul Constantin înainte de a deveni Brâncuşi… Ştim însă că la Paris avea să-i cunoască pe Heine, Liszt, Berlioz, să-şi finalizeze opera istorică Rienzi şi, deopotrivă, Vasul Fantomă (Der fliegende Holländer).

Triumful cu opera Rienzi n-a întârziat să apară.

Vasul Fantomă însă a … eşuat.

Compune Tannhäuser, Lohengrin şi Maeştrii cântăreţi din Nürnberg.

Prins de ideile revoluţionare care bântuiau prin Europa anilor ’40 din veacul al XIX-lea, ia parte activă la luptele din primăvara anului 1849 de la Dresda, este în pericol de a fi arestat (Nicolae Bălcescu al nostru a avut o soartă mai crudă, fiind exilat în Italia şi aflându-şi acolo moartea la vârsta lui Christ!), se refugiază la Weimar pe lângă Liszt.

Frumoasa fiică a acestuia, Cosima, îl priveşte cu ochii ei mari… cât inima.

Pleacă şi de aici părăsind Germania, cu un ocol pe la Paris, înainte de a se stabili pentru mai bine de un deceniu la Zurich de unde face dese sejururi prin Londra, Paris, Veneţia.

Citeşte filosofie. Feuerbach şi Schopenhauer aveau să-i influenţeze creaţia de mai apoi – muzica şi poezia devenind pentru el de nedespărţit în drama ca măsură a conflictului dintre om şi propriul lui destin.

Tetralogia Der Ring des Nibelungen (Inelul Nibelungilor) este chiar rodul muzical al filozofiei cu care se familiarizase.

Şi, ca drama existenţei să-i fie bine pecetluită în suflet, iubirii fierbinţi şi deznădăjduite dintre el şi Mathilde Wesendonck – variantă modernă a legendei Tristan şi Isolda –  devastaţi sufleteşte, au hotărât ei că e mai înţelept să-i pună capăt, spre a respecta astfel, codul onoarei… Despărţirea lor – tot un fel de moarte!

Marele câştig, pentru zestrea muzicală a lumii – opera Tristan şi Isolda pentru care Wagner semnează libretul şi muzica şi, i-o dedică Mathildei.

Richard Wagner, Preludiu și Moartea Isoldei, Bayerische Staatsoper München, dirijor: Zubin Mehta 

În 1861, Richard Wagner s-a despărţit oficial de Minna.

Rătăcitul prin landul raţiunii, regele Ludovic al II-lea de Bavaria, wagnerian împătimit care-şi făcuse din compozitor idol, îi este aproape şi îi promovează opera ajutându-l să monteze la opera din München Vasul fantomă, Tannhauser şi Tristan, sub conducerea muzicală a lui von Bülow, căsătorit cu Cosima cea cu ochii mari cât inima ei… îndrăgostită de Wagner!

Drept mulţumire (!), Wagner i-a furat-o lui Bülow pe Cosima, fiica lui Liszt şi a contesei Marie d’Agoult, unica fată din cei trei copii (recunoscuţi, fiindcă ar mai fi, se spune, de pus la socoteală şi Carol Davila, întemeietorul Şcolii de Medicină şi Farmacie din România!) ai acestui cuplu despre care Europa acelei vremi bârfea, mai ceva decât cumetrele din satul meu din vremea copilăriei, despre vesela iubeaţă Ioana vădana…

După scandalul ivit, urmează fuga lui (cu atâtea fugi care mai de care mai repezi, putea aspira şi la un titlu de campion mondial…) prin Elveţia, Italia, Franţa. Se opreşte la Triebschen pe malul lacului Celor Patru Cantoane unde, în 1865 (în sfârşit!) l-a (re)găsit şi Cosima (despărţită de acum oficial de Bülow!), spre a nu-l mai părăsi niciodată.

Cosima Wagner in 1879, painted by Franz von Lenbach

Franz von Lenbach, Cosima Wagner, 1879

Cosima i-a dăruit trei copii Isolde, Eva şi Siegfried (1869–1930), viitor compozitor, dirijor, director al Festivalului Muzical „Richard Wagner” care se desfăşoară an de an în lunile iulie–august la Bayreuth.

Au fost anii cei mai aşezaţi şi cei mai rodnici din viaţa lui Wagner. Poate că şi inima lui îşi găsise în sfârşit echilibrul.

Cosima Wagner a ştiut ce-a vrut de la viaţa, a ştiut ce-i trebuia cu adevărat celui ales de ea şi iubirea ei i-a fost acestuia reazim, împlinire, îndemn la creaţie.

Dar Cosima nu era Mathilde – Isolda lui pe care viaţa şi convenţiile sociale l-au împiedicat să şi-o facă legiuită consoartă…

Graţie lui Ludovic al II-lea el a lucrat însă fără sâcâitoarele constrângeri materiale de care au avut parte mai toţi artiştii vremilor, şi-a pus în scenă Aurul Rinului şi Walkyria. Tot în perioada aceea şi-a dictat autobiografia – Mein Leben –  Cosima fiindu-i scrib şi tot ea asigurându-i postum (în 1911) publicarea lucrării!

Şi-a descoperit totodată şi vocaţia de pamfletar denunţând prin scrisul său metehnele Statului capitalist şi militarist (şi erau destule şi pe atunci ca şi azi, ca şi dintotdeauna!), ale clerului, ale materialismului, pledând pentru „puritatea” rasei germane – teză preluată şi… „îmbogăţită” până la exacerbare de nazişti înainte şi în timpul Celui de al Doilea Război Mondial că, până şi astăzi Wagner este asociat, ilogic, în concepţia unora drept nazist.

Poate că scrierea lui cea mai aleasă rămâne Pelerinaj la Beethoven – o vizită imaginară pe care el, văzându-se deja peste timp tânăr aspirant la creaţie muzicală, i-a făcut-o titanului după ce acesta a compus în 1824 (Wagner avea pe atunci 14 ani iar Beethoven nu avea timp de pierdut cu puştani visători), surd fiind, inegalabila Simfonie a IX-a în care a introdus şi vocea umană.

Să fie Dumnezeu gelos pe marii creatori?! Altfel cum de-a îngăduit El ca Beethoven să fie lipsit tocmai de auzul fără de care nici o muzică n-ar fi de imaginat pentru omul obişnuit? Să fi uitat El că un om ca Beethoven auzea perfect şi numai cu sufletul?

Mai avea Wagner un vis: Să aibă un teatru al său unde să-şi poată reprezenta Tetralogia după  placul lui.

Şi visul i s-a împlinit!

teatrul de la Bayreuth Wagner

Teatrul de la Bayreuth (Festspielhaus)

Prin donaţiile substanţiale ale lui Ludovic al II-lea la care s-au adăugat fondurile realizate prin subscripţie publică internaţională, La Bayreuth a început în 1872 construcţia acelui Festspielhaus – Sală a Festivalului, cu originala dispunere a scenei imense fără fosa orchestrei care să o separe de sală, orchestra rămânând invizibilă, undeva sub scenă.

Inaugurarea teatrului a avut loc în 1876. Participau la fastuoasa reprezentare a operei wagneriene Vilhelm I Împăratul Germaniei şi Regele Bavariei… Şi marele public!

S-ar spune că muzicianul obţinuse totul de la viaţă.

Dar viaţa lui dădea semne că se apropie de asfinţit.

Cântecul de lebădă i-a fost opera Parsifal (1882).

Moartea avea să-l ajungă un an mai târziu, în Italia, la Veneţia.

Mathilde a lăsat prin testament ca scrisorile primite de ea de la Wagner să fie publicate cândva, cu acordul membrilor familiei acestuia.

Au fost.

Ludovic al II-lea, din ce în ce mai „pierdut” în hăţişul lumilor de muzici şi poveşti, ar fi vrut să construiască pentru fiecare legendă germană înveşmântată în muzică de Wagner câte un castel. Bani ar fi găsit el destui în regatul său…

Aşa au fost ridicate castele de o fantastică arhitectură ca Linderhof, Herremshiemsee, Hohenschwangau, Neuschwanstein… Acesta din urmă avea să fie ales de genialul Walt Disney (1901–1966) drept cadru în filmul său Frumoasa din Pădurea Adormită.

Neuschwanstein Bedroom - Tristan and Isolda Death

Tristan și moartea Isoldei, dormitorul Castelului Neuschwanstein, Bavaria

Dormitorul regelui era ilustrat cu scene din legenda Tristan şi Isolda. Cabinetul de toaletă – cu… Lohengrin (Lebăda fiind simbolul heraldic al regelui); în Sala de Muzică (şi de Baluri) se regăsesc ilustrate toate legendele germane sub bolta de lemn de pin unde sunetele reverberează într-o acustică de basm.

Numai că ministrul de finanţe al regatului a dispus… internarea regelui la castelul Berg unde acesta avea să moară curând după aceea, înecat împreună cu medicul său, în împrejurări rămase neelucidate încă.

Tristan and Isolde Mural, Neuschwanstein Castle, Bavaria by August Spiess, 1881

August Spiess, Tristan și Isolda, Castelul Neuschwanstein, Bavaria, 1881 

De căsătorie nu vrusese monarhul meloman să audă, lui îi erau de ajuns muzica şi castelele. Statutul de rege i s-a părut util câtă vreme avea acces nelimitat la finanţele coroanei.

După ce miniştrii săi au pus piciorul în prag, Ludovic al II-lea de Wittesbach (sau de Bavaria) i-a trecut unchiului său Leopold prerogativele regale, izolându-se de nebunia puterii în nebunia lui… adevărată. Fratele său Othon era deja internat de ceva vreme…

În 1912, nepotul său de unchi, Ludovic al III-lea de Wittelsbach, devine rege, dar este obligat să abdice când cu revoluţia din 1918 de care fuseseră cuprinse mai toate popoarele care se cam săturaseră de „binefacerile” imperiilor…

La Bayreuth a ajuns înainte de Primul Război Mondial şi marea stea a dansului care a fost irlandeza Isadora Duncan. În felul ei cu totul original ea a interpretat Tanhäuser, Inelul Nibelungilor, Parsifal.

Cosima Wagner a mărturisit că nici o altă interpretare după muzica lui Richard al ei nu a fost mai desăvârşită decât dansul Isadorei.

Într-o altă seară, într-un cadru foarte restrâns, ca pentru un ritual de taină mare, în grădina vilei Wahnfried, la  mormântul lui Richard Wagner, Isadora a mai aprins încă o dată flăcările albastre ale voalurilor ei ca o corabie pe o mare zbuciumată, cu un suflet  arzând de iubire, refăcând din apele de muzici wagneriene Moartea Isoldei.

Poate că niciodată moartea nu fu mai frumoasă…

Ludwig and Malvina Schnorr von Carolsfeld as Tristan and Isolde in the first performance conducted by Hans von Bülow

Ludwig și Malvina Schnorr von Carolsfeld în opera Tristan și Isolda de Richard Wagner, premiera:  Königliches Hof und Nationaltheater, München, dirijor: Hans von Bülow, 10 iunie 1865 

De ce am făcut o mai amplă prezentare lui Wagner decât frumoasei legende de dragoste şi moarte Tristan şi Isolda? Pentru a vă lăsa întreagă bucuria de a o citi aşa cum au ticluit-o poeţii de demult, de a o asculta aşa cum ne-a lăsat-o şi marele compozitor din veacul al XIX-lea, de a o vedea aşa cum a imaginat-o marele cineast Franco Zefirelli şi, de a o repovesti la rândul vostru într-o variantă nouă. Pentru că rostul legendelor nu-i decât acela de a ne limpezi sufletul în ape de poveste, făcându-l să renască într-o iubire ca nici o alta pe lume, o iubire pe care, de nu ne va fi fost dat s-o trăim, măcar vom fi în stare s-o (re)cunoaştem după amarul lacrimii strivită sub pleoapă când vom fi ajuns într-o sală de operă, într-o sală de teatru, într-o sală de cinema, în faţa unei cărţi deschise doar ochilor noştri…

Şi-abia atunci vom înţelege sensul adânc al zicerii aceleia pe care ne-a lăsat-o drept sacră moştenire de suflet Apostolul Pavel: De n-ai iubire, nimic nu ai!  

Sau, mai aproape de vremea noastră, invocaţia blagiană: „Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire/ şi, totuşi, te rog, opreşte Doamne ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!”

nou rubrica dictionar de personaje revista teatrala radio

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

Paula Romanescu

Paula Romanescu. Fotografie de Vasile Blendea

Despre noua rubrică, vezi aici.

Vezi: Don Quijote sau Înţelepciunea morilor de vânt, Dicționar de personaje de Paula Romanescu

Pygmalion și Galateea sau Când piatra inimă îşi află

Micul Prinț care vom fi fost şi noi odată

Alte articole de Paula Romanescu: logo revista teatrala radio Se întâmpla la Cabaret Voltaire de Paula Romanescu   

Poeta aceea se numea Carmen Sylva

Brâncuşi pe nisipul infinitului, cronică de teatru radiofonic    

costintuchilaDICȚIONAR DE PERSONAJEcosima wagner,Der Ring des Nibelungen,dictionar de personaje rtr,Festspielhaus,hans von bulow,jean de beer,John William Waterhouse,legenda celta,liszt,lucian blaga,marie de france,Marie d’Agoult,mathilde wesendock,Neuschwanstein,paula romanescu,richard wagner,tristan si isolda,valeria seciu
Dicționar de personaje, rubrică de PAULA ROMANESCU A fost odată ca mai mereu în viaţă, o preafrumoasă fată şi-un mândru cavaler frumos şi el... Că se vor fi înamorat unul de altul de ce ni s-ar părea un lucru nefiresc? Că s-au văzut şi-apoi nimic pe lume nu li se va fi...