Cronică de teatru de TUDOR SICOMAȘ

vestul singuratic cronica de teatru revista teatrala radio

Trăim într-o epocă a violenței. Într-o societate dominată de brutalitate. Tot ceea ce ne înconjoară miroase a pericol, miroase a duritate. Nici nu mai știi încotro să privești, căci de pretutindeni stă să țâșnească urâtul, răul, în diversele lor forme. E greu să te ferești, e greu să fii mereu în gardă. Dar, după cum s-a afirmat de atâta timp, teatrul, această oglindă a lumii, poate să îți ofere refugiul necesar și poate să fie chiar lecția împotriva fricii care lipsește atâtora din noi. Îți pui, totuși, întrebarea: ”De ce aș vrea să văd și pe scenă aceleași lucruri urâte, aceeași mizerie din viața de zi cu zi?”. Da, o întrebare justă. Însă dacă textul ales pune în discuție probleme atât de grave și actuale precum decadența umană, vulgaritatea, fuga după căpătuire a omului, având, totuși, un licăr de speranță și o morală bine determinată, atunci răspunsul este unul clar și sigur: ”Pentru că e nevoie ca teatrul să ne pună oglinda în față și să ne vindece de toate aceste tare, de fobiile zilnice, de urâțenia de care ne lovim în fiece colț al existenței noastre”. Când mai adaugi la un text strălucit, așa cum este Vestul singuratic al lui Martin McDonagh, un regizor care știe exact cât de mult să forțeze nota grotescului și care jonglează de minune cu piesele contemporane și cu umorul lor, aducând cu sine și cinci actori minunați, înseamnă că ești sigur că vei asista la o rețetă spectaculară de succes.

Vestul-singuratic teatrul nottara

Vestul singuratic

Nu m-am întrebat nicio clipă de ce Cristi Juncu a ales piesa lui McDonagh pentru a o prezenta publicului Teatrului ”Nottara”. În primul rând, acolo a găsit actorii cu care a colaborat extrem de bine. Apoi, spațiul intim și, totuși, atât de bogat al sălii ”George Constantin” i-a oferit prilejul minunat de a pune spectatorii într-o legătură afectivă, spirituală și energetică directă cu protagoniștii de pe scenă. Și în această locație și-a construit regizorul mica bijuterie teatrală, ajutat de scenografia impresionantă (așa cum ne-a obișnuit deja) a Carmencitei Brojboiu. O cameră dărăpănată, cu desene scrijelite pe pereți, din care un miros pestilențial inexistent te face, totuși, să îl simți. Incredibil, într-adevăr, cum o scenografie puternică îți poate pune în mișcare și celelalte simțuri, căci îți provoacă imaginația. Iar regizorul vine și umple și mai mult toate aceste coordonate cu talentul său migălos de a îndruma actorii pe un drum ce înlesnește înțelegerea textului, a poveștii de către spectatori. Cristi Juncu este acel tip de regizor mai rar întâlnit care își pune talentul în slujba exclusivă a actorilor, pe care reușește să-i modeleze și să-i conducă prin labirintul personal al fiecărui personaj. Și de data asta și-a ales artiști care au făcut dovada talentului lor nelimitat și nemăsurat. Astfel încât ceea ce se desfășoară sub privirile amuzate și împietrite, în același timp, ale spectatorilor ține de geniu teatral.

Florin Piersic jr in vestul singuratic

Florin Piersic Jr. în spectacolul Vestul singuratic. Foto: Paul Băilă

Florin Piersic Jr. reconfirmă, dacă mai era necesar, că este în același timp un actor de forță, dar care deține și o sensibilitate ieșită din comun. Așa cum spune el însuși, Coleman Connor este rolul pe care l-a așteptat o viață întreagă și care, iată, se pare că îi aduce mari satisfacții pe plan profesional. Căci plăcerea jocului transpare în fiecare clipă în care se află pe scenă. Mai mult, detaliile atente cu care și-a compus partitura subliniază profesionalismul și talentul acestui actor-cameleon. Privind atent, observi că până și fizic, Florin Piersic Jr. se transformă într-un personaj aparținând unei lumi decadente, dominate de alcool, bani și mizerie (nu doar sufletească, ci și materială propriu-zis). Unghiile negre, părul slinos, mersul ușor anchilozat, bâlbâiala continuă, gesturile stângace – toate aceste elemente contribuie la crearea imaginii de ansamblu a unui om cu serioase probleme psihice, care, însă, nu este complet idiot. În naivitatea și candoarea lui, Coleman este, poate, mai înțelept decât înțelepții. Și actorul creionează această caracteristică a personajului său cu rafinament și cu mult umor. Negru. Dar, nevertheless, umor! Îndrăznesc să afirm – deși nu am avut norocul de a vedea spectacolul – că se apropie de performanța tatălui său din spectacolul Oameni și șoareci (cu toate că acel rol făcea parte din cu totul altă sferă dramatică, dar chiar și așa, Coleman Connor are toate datele pentru a fi comparat cu Lennie Small).

Vlad Zamfirescu și Florin Piersic Jr.

Vlad Zamfirescu și Florin Piersic Jr.

Apoi, Vlad Zamfirescu preia un rol mai puțin obișnuit pentru el. Valene Connor, fratele lui Coleman, un bărbat cu un IQ ceva mai ridicat dar cu anumite obsesii și ciudățenii, aspect pe care actorul îl scoate la iveală treptat, fără brutalitate, cu măsură și fără a cădea în ridicol. Atracția personajului pentru diverse lucruri mărunte, cum ar fi statuile Fecioarei Maria (pe care le colecționează nu dintr-o credință exacerbată, ci pentru plăcerea pură de a le vedea și de a ști că sunt proprietate personală), egoismul exacerbat izvorât dintr-un motiv bine întemeiat (acela de a fi fost mereu oropsit din cauza handicapului fratelui său), zgârcenia proverbială cu care își agonisește fiecare cent – toate acestea Vlad Zamfirescu le oferă publicului într-o performanță actoricească remarcabilă. Ca și în cazul partenerului de scenă, actorul acordă atenție unor detalii atât fizice, cât și psihologice, interioare, cu care își construiește ”scheletul” rolului, pe care adaugă ”carnea” personajului încetul cu încetul, pe parcursul celor trei ore. Relația tensionată pe care o are cu fratele său, ironia continuă față părintele Welsh, înclinația oarecum amoroasă față de simpatica Girleen sunt bucăți ale puzzle-ului pe care Vlad Zamfirescu îl realizează în demersul scenic al rolului.

Andi Vasluianu si Florin Piersic Jr.

Andi Vasluianu și Florin Piersic Jr.

Andi Vasluianu primește, de asemenea, un rol cu care, așa cum declară în caietul-program, până acum nu s-a mai întâlnit, dar pe care îl construiește extrem de meticulos, cu multă seriozitate și dăruire. Părintele Welsh este personajul discordant al tabloului mizeriei umane din satul irlandez. Și, cu toate astea, se încadrează de minune în această frescă socială decadentă. Alcoolismul său nemăsurat care îl apropie vertiginos de deznădejde și de un final tragic sunt aspecte pe care Andi Vasluianu le subliniază prin jocul său ponderat, asezonat cu un umor la fel de negru ca cel al partenerilor de scenă, dar și cu multă delicatețe tipică genului acestuia de rol. Neașteptatul destin al părintelui Welsh este dezvăluit treptat de actor, prin nuanțele subtile pe care le folosește în monologul final al personajului său.

Corina Dragomir, Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu si Florin Piersic Jr.

Corina Dragomir, Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu și Florin Piersic Jr.

Nu în ultimul rând, Corina Dragomir, una dintre exponentele tinerei generații a Teatrului ”Nottara”, dă viață spontanei și fâșneței Girleen, vânzătoarea de whisky, fetișcana care flirtează cu toți cumpărătorii săi și care are un secret amoros păcătos în ceea ce îl privește pe bietul preot. Tânăra actriță completează de minune distribuția spectacolului și, prin candoarea specifică vârstei personajului, dar și prin forța de viață pe care o insuflă, se dovedește o parteneră perfectă pentru cei trei actori deja consacrați. Regizorul s-a dovedit inspirat în alegerea Corinei Dragomir, căci ea este cea care împrospătează și aduce un licăr de speranță și de soare într-o lume ternă, cenușie, plină de praf, sânge și deriziune morală.

Cu riscul de a deveni repetitiv, cred că rolul teatrului este să curețe și să întărească spiritul uman exact printr-o doză din ceea ce deja îl sperie pe acesta. Teatrul este și trebuie să fie ca un vaccin – cu cât li se oferă spectatorilor mai mult, cu atât aceștia vor ieși mai schimbați în bine, mai limpezi intelectual și sufletește. Iar Vestul singuratic al lui Martin McDonagh și Cristi Juncu cred că reușește să spargă bariera aceea dintre scena înaltă și sala înmărmurită, pentru a permite publicului să pătrundă în lumea personajelor spre a trăi câteva ceasuri printre ele, spre a-și lua doza de Bine și spre a se purifica, în cele din urmă. Și asta în ciuda sau tocmai datorită brutalității ce caracterizează textul: limbajul adesea incomod, nefiind, însă, de o vulgaritate forțată, acțiunea și personajele ce se ghidează după principii violente și așa mai departe. Așa că pot declara cu mâna pe inimă că acest spectacol nu este doar un act de cultură, este un medicament cu gust dulce-amărui, dar care dă o stare pozitivă și vindecă pe termen lung.

Tudor Sicomaș

Tudor Sicomaș

logo revista teatrala radioAlte articole de Tudor Sicomaș: O farsă cât se poate de reală, cronică de teatru 

Cea mai frumoasă pledoarie pentru libertate, cronică de teatru 

O jumătate de om… mai bună decât niciun om…, cronică de teatru

Imnul iubirii sau Cântec despre Anita, cronică de teatru

Ciocnirea titanilor, cronică de teatru

Spectacolul ca miracol, cronică de teatru

O metamorfoză personală, cronică de teatru

Revelaţii târzii. Mitologia faustică peste timp, cronică de teatru

Întoarcerea în timp sau Triumf asupra maturității, cronică de teatru

Legende în ploaie, cronică de balet

Revista Teatrală Radio, o platformă extrem de bine dezvoltată

Amintiri teatrale din 2016: Teatrul – colac de salvare, cronică de teatru

Șalom, nene Iancule!, cronică de teatru

Circul morții, cronică de teatru

Recitalul generațiilor, cronică de teatru

Un spectacol incomod, cronică de teatru

logo-revista-teatrala-radioVezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru 

costintuchilaCRONICA DE TEATRUandi vasluianu,carmencita brojboiu,Coleman Connor,corina dragomir,cristi juncu,cronică de teatru rtr,florin piersic jr,martin mcdonagh,oameni si soareci,teatrul nottara,tudor sicomas,vestul singuratic cronica,vlad zamfirescu,Welsh
Cronică de teatru de TUDOR SICOMAȘ Trăim într-o epocă a violenței. Într-o societate dominată de brutalitate. Tot ceea ce ne înconjoară miroase a pericol, miroase a duritate. Nici nu mai știi încotro să privești, căci de pretutindeni stă să țâșnească urâtul, răul, în diversele lor forme. E greu să te...