de RĂZVANA NIȚĂ

carte de teatru ariane mnouchkine cronica razvana nita

Ariane Mnouchkine şi Théâtre du Soleil de Bruno Tackels, București, Editura Nemira, 2013 

Teatrul ca ascensiune, sinonim cu devotamentul şi comuniunea – aceasta este profesiunea de credinţă a unuia dintre cei mai fascinanţi animatori de teatru contemporan – Ariane Mnouchkine. Despre cartea de faţă criticul George Banu spunea: „Cartea lui Bruno Tackels are meritul unei cărţi hibrid, nici complet dogmatică, nici neutru enciclopedică. Cartea unui partizan ce reuşeşte să nu practice o scriitură agresiv partizană. O carte de descoperiri, întrebări şi propuneri! O carte de parcurs, nu o carte de concluzii.” 

ariane-mnouchkine-si-theatre-du-soleil_

Teatrul ca împlinire a unui ideal, ca acces la imposibil, ca atingere a misterului. Mărturisea Mnouchkine: „Într-o zi, eram în Taiwan, nu mai ştiu dacă era vis sau realitate. O fetiţă mă întreba: Când eraţi mică, tot să faceţi teatru visaţi? Visul meu, am spus, a fost dintotdeauna acela de a merge în China. În fiecare an voiam să merg în China, mă pregăteam şi nu ajungeam, un obstacol se opunea; mă gândeam, anul viitor voi merge în China. Pentru că vroiam să merg în China, am făcut teatru.” 

ariane mnouchkine

Ariane Mnouchkine

Pentru Ariane Mnouchkine, regizorul nu are funcţia de a le dicta actorilor conduita. Acesta trebuie doar „să îi facă loc actorului. La interior sau la exterior să izgonească eul, preţiozităţile, exhibiţiile, exagerările. Să îi lase aer dar nu cât să ardă tot. Să facă un vid, dar un vid matricial. Regizorul este acolo pentru a da actorilor o unealtă, un livier ca să se debaraseze de întrebările greşite şi să facă să se nască credinţele adevărate. Întrucât proprie actorului esrte tocmai împărtăşirea credinţelor, pentru că acesta este, evident, un naiv, cel care se naşte în fiecare clipă.” Rolul regizorului nu este acela de a-i umple pe actori de idei şi de propuneri de interpretare, ci să lase să iasă la suprafaţă ceea ce actorul are înlăuntrul lui. Este ca o moaşă. Spre a face bine înţeles acest punct de vedere, Ariane Mnouchkine aminteşte adesea de copilul care-l întreba pe Brâncuşi: „De unde ştiai că e un cal în piatră?” 

Ariane Mnouchkine Le Dernier Caravansérail

Le Dernier Caravansérail, spectacol de Ariane Mnouchkine 

Proiectul Théâtre du Soleil înseamnă în primul rând o casă în care spiritul de echipă, solidaritatea, generozitatea, comuniunea cu publicul se pot împlini. „La Cartoucherie de Vincennes are o istorie puternică, cuprinsă toată în chiar numele său. Mult timp domeniu regal de vânătoare, Pădurea Vincennes devine un arsenal militar de primă importanţă sub domnia lui Napoleon (în special pentru campania din Rusia), dotată cu un atelier pentru praf de puşcă. În timpul Comunei din Paris, un grup de revoluţionari preferă să-şi saboteze obiectul muncii decât să se predea. Vor provoca explozia a 400 000 de cartuşe, dar şi propriul lor rău. O nouă Cartoucherie a fost construită în 1874 de Primăria Parisului. Acolo se vor produce încărcături explozive trimise pe front, în Primul Război Mondial. Dezafectată, după al Doilea Război Mondial, va servi drept centru de triaj pentru nord-africani în războiul din Algeria, care va fi atacat de militanţii de la Front de Libération Nationale. Istoria sângeroasă a Europei străbate, evident, locul. Nu e de mirare că, finalmente, a primit actori care au venit să stea mărturie, cu trupurile lor şi cu vorbele lor, arme care nu ucid. Înainte ca actorii de la du Soleil să investească în acest spaţiu, Cartoucherie, toată în ruină, era frecventată de prostituate şi vagabonzi. […] La Cartoucherie, trebuie să subliniem, nu înseamnă numai Théâtre du Soleil. Instalându-se în spaţiul dezafectat, trupa va avea repede emuli. După instalarea sa strălucită din 1970 (care nu a dus lipsa ameninţării cu expulzarea şi cu tracasările administrative), locul va găzdui foarte curând alte aventuri artistice, care vor marca, prin prezenţa lor, La Cartoucherie.” 

mnouchkine les ephemeres

Imagine din spectacolul Les Éphémères de Ariane Mnouchkine

Ca orice regizor, descoperitor de talente, Ariane crede în actorii ei şi în nivelul lor de performanţă. „De fapt, cred că actorii urcă mereu pe Himalaya, pentru că nu e simplu să treci în fiecare zi printr-un text de Shakespeare. […] Teatrul este ultimul dintre locurile sacre ale civilizaţiei noastre. Un sacru absolut, ce trece dincolo de orice formă de credinţă religioasă.” Şi mai e ceva, esenţial: „În fiecare seară, trebuie să repet un lucru: trebuie să ştii întotdeauna că în sală este cineva care este pentru ultima dată şi altcineva care vine aici pentru prima dată. Or dacă şi unul şi celălalt nu au în acel moment sentimentul sacrului, al importanţei acestei misiuni, chiar e păcat. […] Când nu mai crezi că poţi face lumea mai bună, nu mai poţi să faci parte din trupă.” 

Ariane_Mnouchkine foto michele laurent

Ariane Mnouchkine. Fotografie de Michèle Laurent

Se poate vorbi aşadar despre misiunea sacerdotală, sacră a teatrului – cea mai la îndemână formă de iluzie, de credinţă, de supravieţuire. Spune Ariane Mnouchkine: „Iată că mă gândesc la cei şi la cele despre care nicio carte nu va vorbi niciodată; cărora niciodată istoria nu le va cita numele şi munca, înghiţiţi cum au fost de violenţă, ignoranţă şi prostie. Mă gândesc la evreica aceea care conducea un teatru în ghetoul din Vilno. Da, un teatru. Punând deoparte în fiecare zi din raţia ei de pâine, frământa şi modela păpuşi din miez. Şi, în fiecare seară, femeia asta flămândă însufleţea apariţiile hrănitoare, aducând actorii ei din pâine, din teatrul ei minuscul, în faţa a zeci de spectatori flămânzi ca şi ea şi, la fel ca ea, sortiţi morţii. În fiecare seară, până la sfârşit. Trebuie să păstrăm amintirea acestei femei ca o rană de nevindecat. Trebuie. Pentru că dacă uităm micul teatru de pâine din ghetoul de la Vilno, riscăm să pierdem chiar TEATRUL.”

razvana nita

Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

logo revista teatrala radio

Alte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă 

Quo Vadis, Marie…cronică de teatru

„Port doliul vieţii mele…”, cronică de teatru 

Cu seriozitate, despre umor, cronică de teatru

Sub semnul creativităţii, cronică de teatru

Mozart rulz, cronică de teatru

Conformism şi nonconformism sau Viaţa pe brânci şi aplauzele în picioare, cronică de teatru

Între istorie şi destin, cronică de teatru

Starea națiunii, la umbra salcâmului tăiat, cronică de teatru

Destine în majuscule, recunoştinţă minusculă, cronică de teatru

Eu, tu, noi…, cronică de teatru

Triaj, cronică de teatru

Înainte ca cenuşa să acopere totul, cronică de teatru

Drumul acesta… De ce?, cronică de teatru

Punctul mort, cronică de teatru

Dance me to the end of love

Istoria pe scenă

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

Tablouri într-o expoziţie, cronică de teatru radiofonic

Aventura care schimbă destine, cronică de teatru radiofonic

Moartea glumeşte până la capăt, cronică de teatru radiofonic

Taina întâmplării: Felix şi Pietro – Such a perfect day, cronică de teatru radiofonic

Între Mitică, prinţul mahalalei şi Hamlet, prinţul Danemarcei 

Teatru în grădină – Comedii, capriţuri, pamplezircronică de carte

Caragiale – între exces şi blestemul veşnicei actualităţi, cronică de carte

La umbra cireşilor în floare, despre actorul total, cronică de carte

Există și întâmplări fericite 

Arhiva rubricii Spectator, ca la teatru de Răzvana Niță

logo revista teatrala radioVezi și: arhiva rubricii Cartea de teatru

costintuchilaCARTEA DE TEATRUAriane Mnouchkine,Ariane Mnouchkine şi Théâtre du Soleil de Bruno Tackels,Bruno Tackels,cartoucherie,comuna din paris,cronica de carte,editura nemira,La Cartoucherie de Vincennes,les ephemeres,napoleon,pădurea vincennes,răzvana niță,theatre du soleil,vincennes
de RĂZVANA NIȚĂ Ariane Mnouchkine şi Théâtre du Soleil de Bruno Tackels, București, Editura Nemira, 2013  Teatrul ca ascensiune, sinonim cu devotamentul şi comuniunea – aceasta este profesiunea de credinţă a unuia dintre cei mai fascinanţi animatori de teatru contemporan – Ariane Mnouchkine. Despre cartea de faţă criticul George Banu spunea:...