de RALUCA NIȚĂ

falstaff teatrul national torino montare noua raluca nita

Actorii intră în scenă. În penumbră, unul dintre ei strigă: „Falstaff!” „Falstaff!”, îi răspunde al doilea şi tot aşa, rând pe rând, unul după altul. Strigă şi râd. Sună ca o invocaţie, ca un îndemn la luptă. Parcă anunţă o atmosferă veselă încărcată de tragic. Unul după altul actorii coboară de pe schele, intră în arenă personajele. Pe fundal se aude sunetul unei chitări electrice şi al viorilor unui grup canadian post rock.

Spaţiul marcat de un perete semicircular pare o enormă piscină fără apă îmbrăcată în stofe, canapele, fotolii. Un loc de dezmăţ şi de joc. 

Andrea De Rosa

Andrea De Rosa

Acestea sunt primele imagini ale spectacolului Falstaff, produs de Teatrul Naţional din Torino în colaborare cu E.R.T Emilia Romagna şi care va avea premiera luni, 13 octombrie, la ora 20.00. Adaptarea şi regia îi aparţin lui Andrea De Rosa, traducerea este semnată de Nadia Fusini, în scenografia şi cu costumele lui Simone Mannino. Alături de Giuseppe Battiston în rolul protagonistului, sunt Gennaro Di Colandrea, Giovanni Franzoni, Giovanni Ludeno, Martina Polla, Andrea Sorrentino, Anna Maria Troise, Elisabetta Valgoi şi Marco Vergani.

regizorul andrea de rosa italia

Un spectacol ca un Bildungsroman. O muncă intensă cu actorii care se demonstrează foarte expresivi fizic şi plini de senzualitate. Multă muzică şi mult film, de la Orson Welles la David Lynch. Începe cu un elogiu adus vinului, continuă cu un omagiu adus corpului. Spectacolul are ceva din spiritul carnavalesc şi familiar, ceva între antic şi modern. Și tocmai de aceea contemporan.

„Ceea ce mă interesează ca studiu este relaţia între fii şi taţi”, precizează regizorul. „Analizând acest lucru, iese în evidenţă tema acestui spectacol: raportul cu puterea. Prin intermediul lui Shakespeare încerc să înţeleg cine suntem noi astăzi.”

Giuseppe Battiston Falstaff

Giuseppe Battiston în Falstaff

Pentru a înţelege semnificaţia intenţiei, De Rosa alcătuieşte o adevărată partitură de texte: foarte mult Shakespeare, de la Henric al IV-lea la Henric al V-lea; puţin Boito din libretul operei compuse de Verdi; mult Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra şi conceptul eternei întoarceri; un fragment din Kafka; câteva scene din filmul lui Gus Van Sant, My own private Idaho. Dar mai ales recunoaştem Andrea De Rosa, 47 de ani, cariera împărţită între operă, teatru şi film, un regizor făcut din filozofie şi atmosfera oraşelor de provincie, care dirijează cu măiestrie cuvinte şi actori. Dacă îl întrebi de unde vine, instinctiv îţi răspunde: „Vin din filozofie. Am studiat filozofie şi acolo mă întorc când fac teatru. Eu m-am apropiat de arta spectacolului prin intermediul filosofiei. Primul meu spectacol a fost Elogiul Helenei de Gorgias, cel mai cunoscut dintre sofişti, unde ţi se arată ce înseamnă forţa cuvântului, un cuvânt care emoţionează ascultătorul. În această forţă a cuvântului există ceva care o leagă de teatru. Nu e doar un mijloc de meditaţie, e un mijloc care te ajută să simţi.” Alături de filozofie, atmosfera oraşului de provincie, mai precis Grumo Nevano, la 16 kilometri de Napoli.

imagine repetiti falstaff foto-Mario-Spada

Falstaff, imagine de la repetiții. Foto: Mario Spada

Ideea de a face Falstaff îi vine în timp ce încă lucrează la spectacolul Macbeth, tot cu Giuseppe Battiston în rolul principal. „Când mă apropii de un text încerc să nu mă las influenţat de prejudecăţi. Cunoscându-l pe Giuseppe foarte bine, cu melancolia lui, pasiunea pentru vin şi mâncare, pentru viaţă în general, mi se părea că Falstaff îl cheamă. Dar nu vroiam să îl închid într-un personaj. I-am cerut să îl joace şi pe Henric al IV-lea. Am unit toate scenele din cârciumă, la fel cu cele din palat. Mă interesa relaţia dintre  tânărul Hal, viitorul Henric al V-lea, mai întâi cu bătrânul Falstaff şi apoi cu părintele lui adevărat.

falstaff nietzsche kafka

Foto: Mario Spada

Este o poveste fără mame. Femeile aici sunt doar hangiţe sau prostituate, se numesc Doll, sunt păpuşi, dar pe corpul gol îşi scriu „I’m not your Doll”; în loc de victime par mai degrabă Femen dupa modelul mişcării feministe din Ucraina zilelor noastre. E o poveste cu doi taţi, însă. „Cred că raportul între tată şi fiu este o temă ce ţine de epocă. Figura sa s-a schimbat enorm în timp: înainte nu dădea explicaţii, acum trebuie să o facă. E spiritul vremurilor în care trăim. Niciun fiu astăzi nu acceptă o atitudine diferită din partea tatălui. Tatăl a devenit un tovarăş de drum.”

Falstaff,  tatăl de azi, faţă în faţă cu Henric al IV-lea, tatăl de ieri. „Falstaff este tovarăşul de joacă, de tâlhării, de petreceri, sex şi alcool, al vieţii trăite cu intensitate în fiecare secundă: este omul tavernei, un loc unde timpul este suspendat, unde se stă ca într-un balon, totul se repetă, este spaţiul adolescenţei, miraculos şi crud.”

Apoi este palatul, lăcaş al puterii, al responsabilităţii, al angajării, susţinut de un părinte răufăcător şi criminal, care intră în posesia coroanei prin delict. Aici este viaţa dură şi violentă, acolo este vacanţa permanentă. Aici este maturitatea regulilor pline de agresivitate, acolo vârsta iresponsabilităţii.

falstaff teatrul national torino montare noua

„Fiul va trebui să se schimbe. Îşi va repudia primul tată şi se va adapta celui de-al doilea. Fiind prinţ, ştie că destinul său este coroana de care se teme, pentru care se pregăteşte, o aşteaptă, o doreşte dar prelungeşte acest moment pe cât îi stă în putinţă. Privindu-l, încerc să înţeleg relaţia cu puterea. Pentru generaţia mea, cei născuţi în anii ’60, acest lucru e fundamental. Noi am fost toţi puţin domesticiţi. Nu cred că există o responsabilitate individuală, e mai mult rostul vremurilor.”

După o scenă care pare începutul unei orgii, este citat Nietzsche: „Problema este raportul pe care îl avem cu corpul, nu cu sufletul. În prima parte unde domneşte Falstaff, tema este relaţia cu excesul.”

Dar ce este corpul? „Îmi place întrebarea. Caut încă răspunsul”, admite regizorul.

Şi pentru a-l afla face un spectacol cu burţi false, nuduri feminine folosite ca enorme coli de scris şi cuvinte care se fac carne. Şi sânge. Zice la un moment dat o voce înregistrată, citându-l pe Kafka: „Dragă tată, între noi este un conflict permanent, dar există două feluri de conflict. Cel cavaleresc, în care îşi măsoară forţele doi duşmani independenţi, în care fiecare pierde şi câştigă pentru sine însuşi. Şi cel al parazitului, care nu numai înţeapă, dar pentru a rămâne în viaţă, suge sângele adversarului. Ăsta este soldatul mercenar şi ăsta eşti tu.”

Corespondenţă de la Roma 

raluca nita

Raluca Niță

Vezi: arhiva rubricii Roma caput culturae de Raluca Niță

Compania Ricci/Forte: doi Stanislavski ai anilor 2000 de Raluca Niță

„Dirty Dancing” devine musical la Milano de Raluca Niță

Romeo Castellucci, un regizor care provoacă „în dulcele stil clasic”

costintuchilaPREMIERĂandrea de rosa,falstaff,henric V,nietzsche,raluca niță,shakespeare henric IV,teatrul national torino,torino
de RALUCA NIȚĂ Actorii intră în scenă. În penumbră, unul dintre ei strigă: „Falstaff!” „Falstaff!”, îi răspunde al doilea şi tot aşa, rând pe rând, unul după altul. Strigă şi râd. Sună ca o invocaţie, ca un îndemn la luptă. Parcă anunţă o atmosferă veselă încărcată de tragic. Unul după...