Cronică de teatru de TUDOR SICOMAȘ

De-a lungul vieţii ni se repetă că educaţia este perpetuă, că trebuie să învăţăm mereu, că examenele ne aşteaptă la tot pasul, că nu vom scăpa de manuale, profesori (sau traineri, spuneţi-le cum vreţi) niciodată. Ei bine, trebuie să recunosc că, uneori, această ameninţare continuă pentru mine devine foarte obositoare. Şi nu cred că sunt singurul. Orice adult cred că îşi poate aduce aminte de anii de şcoală şi oricât de mult ar susţine cineva că are amintiri plăcute din acele timpuri, nu mă va putea convinge de faptul că i-ar fi plăcut vreodată senzaţiile alea terifiante de dinaintea unei teze, a unei ascultări la tablă. Tot aşa, nu voi putea fi convins niciodată că cineva a trecut prin şcoală numai cu bucurie şi zâmbetul pe buze, căci întotdeauna va exista acel profesor înspăimântător, la care înveţi de frică. Sau acea profesoară care te obligă să faci anumite lucruri doar pentru că ei aşa i se pare normal şi împotriva căreia dacă îndrăzneşti să te revolţi, există posibilitatea să fii chiar ameninţat cu exmatricularea. Toţi am trecut cel puţin o dată prin cel puţin o asemenea experienţă neplăcută în sistemul de învăţământ despre care trebuie să recunoaştem că e departe de a fi perfect la noi în ţară. Aşa că probabil este nevoie ca, din când în când, să primim o palmă spirituală şi metaforică prin intermediul artei, pentru a realiza ce se întâmplă şi pentru a încerca să remediem ceea ce nu funcţionează.

Richard Bovnoczki, Alexandra Sălceanu, Gavril Pătru

Richard Bovnoczki, Alexandra Sălceanu, Gavril Pătru

Asta a încercat şi Felix Alexa să facă prin cea mai recentă premieră a sa de la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti, ”Class”, pe un text multi-premiat al tandemului de autori Iseult Golden şi David Horan. Regizorul şi-a dorit în mod evident o subliniere a problemelor din sistemul de învăţământ, în general, dar care se aplică şi celui din ţara noastră. Nu cred, însă, că şi-a ales textul cel mai inspirat. La două săptămâni de la vizionarea producţiei încă mă întreb de ce piesa a fost atât de premiată şi apreciată. Desigur, problemele ridicate sunt dintre cele mai serioase şi mai grave, însă modul în care au fost tratate este cel puţin facil, iar rezolvările dramaturgice nu sunt foarte bine alese. Mă gândesc că există atâtea alte variante pe care regizorul le-ar fi putut considera, unele create chiar de dramaturgi români. Cu toate acestea, spectacolul în sine stă în picioare, are coerenţă şi deşi mai are nevoie de timp pentru închegare, a reuşit să mă convingă să îl recomand la rându-mi.

Scenografia este realizată de o mai veche colaboratoare a lui Felix Alexa, Andrada Chiriac, care reuşeşte să redea atmosfera tipică unei clase moderne, prin folosirea elementelor realiste, îndulcind totul prin culorile blânde şi pastelate pe care le-a dat elementelor de decor. În sprijinul spaţiului scenografic vine şi light design-ul care face trecerile aproape cinematografice dintre scene şi care revelează alternanţele temporale.

Cei cinci actori pe care i-a ales regizorul pentru a reda o poveste simplă (poate chiar simplistă) se achită mai mult decât onorabil de rolurile ce le-au fost încredinţate. Richard Bovnoczki este, ca de obicei, fermecător şi, în acelaşi timp, credibil în rolul profesorului Ray McCafferty, un bărbat aflat în pragul disperării în care a fost adus de soţia care l-a părăsit, dar şi de părinţii care par să nu-i înţeleagă intenţiile onorabile faţă de copiii lor. Nu există niciun moment în care actorul să devină plictisitor sau repetitiv şi asta se datorează faptului că ştie să-şi dozeze intensitatea vocii şi să-şi gradeze expunerea emoţiilor într-un crescendo cu adevărat interesant şi bine realizat.

Alexandra Sălceanu, Gavril Pătru

Alexandra Sălceanu, Gavril Pătru

Cuplul de părinţi este adus în scenă de Alexandra Sălceanu şi Gavril Pătru. Cei doi reuşesc să scoată în evidenţă relaţia tensionată şi defectuoasă cu care se confruntă atât ei cât şi băiatul lor, interpretat de Ciprian Nicula. Astfel, Alexandra Sălceanu devine o mamă semi-implicată, semi-indiferentă faţă de educaţia propriilor progenituri şi care, în acelaşi timp, trebuie să se lupte cu propriii demoni dobândiţi în trecut, în anii de şcoală. Actriţa (despre care pot spune că a fost o revelaţie, căci este primul rol important în care o văd) reuşeşte să schiţeze un portret realist al femeii sfâşiate între datoria casnică, frustrările înnăbuşite şi dorinţele reprimate. Gavril Pătru i-a stat alături, creionând un personaj puternic, complex şi a redat uimitor de emoţionant (chiar cutremurător, pe alocuri) durerea şi revolta pe care acest bărbat de condiţie socială modestă le resimte în toate confruntările cu profesorul provenit dintr-un mediu net superior. Pot spune că l-am redescoperit pe acel Gavril Pătru din ”Dansând pentru zeul păgân”, unde construise un rol diferit, dar la fel de frumos, de înălţător. Alături de ei, Ciprian Nicula întregeşte tabloul unei familii disfuncţionale, tipice societăţii actuale. Deşi nu pare că rolul din ”Class” diferă cu foarte mult faţă de cel care i-a adus faima, din spectacolul ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii” (căci ce diferenţe pot totuşi exista între două personaje de aceeaşi vârstă, ambele cu deficienţe de acomodare în societate?), actorul încearcă să aleagă o abordare diferită şi într-o oarecare măsură reuşeşte – în orice caz, credibilitatea în rol şi naturaleţea intepretării îl recomandă ca fiind una din valorile noii generaţii de actori. Sandra Ducuţă completează armonios o distribuţie bine aleasă. Foarte tânăra actriţă, studentă în anul III la UNATC aduce o notă de prospeţime şi optimism într-un spectacol destul de gri şi dur. Naivitatea, candoarea şi ghiduşenia lui Kaylie, fetiţa crescută de mamă şi bunică, sunt surprinse şi subliniate fără exagerare de Sandra Ducuţă, care promite să fie o nouă speranţă a primei scene de teatru din ţară. Să sperăm că va continua să primească roluri pe măsura talentului său.

Ciprian Nicula, Sandra Ducuță

Ciprian Nicula, Sandra Ducuță

Este evident că prin ”Class”, Felix Alexa a ales să se îndepărteze puţin de stilul său binecunoscut, deşi se întrezăreşte totuşi semnătura sa regizorală şi aici amintesc doar de iscusinţa sa de a crea o ilustraţie muzicală inspirată, care se potriveşte ca într-un puzzle cu textul ales. De asemenea, poţi recunoaşte de departe modul său de a-şi alege actorii, de a lucra cu ei şi de a le scoate în evidenţă punctele forte. Şi, cu toate că spectacolul are nevoie de un firesc rodaj de câteva reprezentaţii, pentru a se lega şi pentru a căpăta un ritm mai alert (căci a tins uneori să cadă într-o uşoară lentoare), montarea de la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti va face săli pline şi sunt convins că va rămâne pe afiş o lungă perioadă, datorită regiei, scenografiei şi actorilor care reuşesc să transforme un text nu foarte strălucit într-o experienţă emoţională şi socială marcantă.

Tudor Sicomaș

Tudor Sicomaș

Arhiva rubricii Dialoguri independente 

logo revista teatrala radio

Alte articole de Tudor Sicomaș: O farsă cât se poate de reală, cronică de teatru 

Cea mai frumoasă pledoarie pentru libertate, cronică de teatru 

O jumătate de om… mai bună decât niciun om…, cronică de teatru

Imnul iubirii sau Cântec despre Anita, cronică de teatru

Ciocnirea titanilor, cronică de teatru

Spectacolul ca miracol, cronică de teatru

O metamorfoză personală, cronică de teatru

Revelaţii târzii. Mitologia faustică peste timp, cronică de teatru

Întoarcerea în timp sau Triumf asupra maturității, cronică de teatru

Legende în ploaie, cronică de balet

Revista Teatrală Radio, o platformă extrem de bine dezvoltată

Amintiri teatrale din 2016: Teatrul – colac de salvare, cronică de teatru

Șalom, nene Iancule!, cronică de teatru

Circul morții, cronică de teatru

Recitalul generațiilor, cronică de teatru

Un spectacol incomod, cronică de teatru

Brutalitatea zilei de azi, cronică de teatru

Doamna cu o mie de fețe

Magia copilăriei, cronică de teatru

Artă contra putere sau despre sclavii ideilor, cronică de teatru

Dulcea nostalgie amară a tinereții, cronică de teatru

Despre dragoste și artă, cronică de teatru

De-a râsu’-plânsu’, cronică de teatru

logo-revista-teatrala-radioVezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaCRONICA DE TEATRUcronică de teatru rtr,teatrul național bucurești
Cronică de teatru de TUDOR SICOMAȘ De-a lungul vieţii ni se repetă că educaţia este perpetuă, că trebuie să învăţăm mereu, că examenele ne aşteaptă la tot pasul, că nu vom scăpa de manuale, profesori (sau traineri, spuneţi-le cum vreţi) niciodată. Ei bine, trebuie să recunosc că, uneori, această ameninţare...