Cronică de teatru de RĂZVANA NIȚĂ

cronica de teatru razvana nita cand timpul nu se misca

Când timpul nu se mişcă de Donald Marguiles, regia Vladimir Anton, Teatrul Odeon din București

Să fii fotoreporter într-o zonă de conflict implică nu numai un risc, dar poate ridica şi o problemă de moralitate. A fi martor şi a-ţi risca viaţa pentru a depune mărturie, fără alt tip de implicare activă, e suficient? Mai mult, nu avem de-a face mai degrabă cu un soi de oportunism, un fel de a profita de suferinţă, pentru a deveni celebru? Cât ne putem asuma din multele tragedii ale umanităţii şi câte rămân pur şi simplu subiecte de presă? Textul lui Donald Marguiles ne provoacă la o meditaţie în cheie majoră, gravă chiar. Cât de relaxat poţi continua să îţi trăieşti viaţa, să-ţi faci meseria, să-ţi împlineşti iubirea, după ce ai privit oroarea, ai făcut zoom pe crimă şi ştii că tragedii se întâmplă în fiecare minut? Ştii pentru că ai fost acolo.

Din nefericire, textul spectacolului (în traducerea destul de stângace a regizorului Vladimir Anton), transpus scenic aşa cum vedem în această montare de la Odeon, nu trece rampa, nu tulbură audienţa, nu dinamitează convenţia unei participări detaşate. Nimic din fiorul dramatic de care se arată electrocutaţi în permanenţă protagoniştii, nu ne atinge, nu ne interesează. Şi asta pentru că totul e ilustrativ, e o poză.

Când timpul nu se mişcă de Donald Marguiles

James (Marius Stănescu) ne arată că e nevrotic (muci, zâmbete frânte, un alienat rictus, gestică excesivă, lacrimă, isterie, alteori prosteală, ironie, mişto); Sarah (Alina Berzunţeanu) ne arată că e profi, tenace, rece, apoi brusc afectată, înduioşată, victimă a unei lumi nedrepte, a unei situaţii fără ieşire; Mandy (Anastasia Anton) se manifestă infantil, tembel, defazat, apoi deodată responsabil, matern; Richard (Adrian Titieni) se face că e un responsabil editor foto, un şef cu intuiţii brici, suferind pentru fiecare fotografie nepublicată dar mirosind succesul de public de la o poştă. Asta nu îl  împiedică să treacă de la alb-negrul unei relaţii cu o intelectuală la bogăţia cromatică asigurată de simplitatea de embrion cu instincte netocite a lui Mandy.

Când timpul nu se mişcă suferă de o gravă eroare de abordare. Dacă Marius Stănescu (un actor altminteri minunat, cu un dozaj impecabil, o măsură justă) şi-ar fi interpretat partitura curat, limpede, o idee mai introvertit, obligatoriu mai temperat (fără să gâfâie, ţopăie, smiorcăie atât de strident), noi tot am fi înţeles că e victima unei nevroze, a unei anxietăţi şi rătăciri existenţiale şi a unei chinuitoare tulburări de conştiinţă. Spre deosebire de teatrul radiofonic, în teatrul pe scenă nu trebuie să urli ca să înţelegem că te doare. De asemenea, Alina Berzunţeanu nu trebuie să scrâşnească din dinţi chinuindu-se să meargă într-un picior – nişte adevărate piroane bătute în creierii audienţei –, ca să înţelegem că handicapul de moment o umileşte. Şi astfel de exemple sunt destule în cazul fiecărui personaj. Ni se bagă degetele în ochi, suntem agresaţi, totul e prea gros, prea necizelat, prea otova. Nu se desenează un parcurs, un mesaj regizoral articulat, cu personalitate. Nu mai vorbesc de crearea unei tensiuni autentice, a unei atmosfere senzuale, misterul unor clipe de tăcere, necesitatatea unui contrapunct. Totul este exterior şi exteriorizat. E ceva despre altceva.

spectacol odeon

Decorul este confuz şi pur ilustrativ. Ce înseamnă cele două ceasuri electronice? De ce patul e înconjurat de un soi de ţarc? De ce masa din living e o valiză de campanie? Şi dacă sunt aşa, de ce nu „joacă” în consecinţă? La un moment dat ni se dă senzaţia că ne aflăm în locuinţa cuplului Mandy-Richard. Aceştia pun ceva de mâncare pe masă, pregătesc băutura. Pentru ca la finalul scenei să îi vedem că pleacă la ei acasă. Se vorbeşte de o nuntă că ar fi avut loc în urmă cu câteva zile dar pateurile de atunci încă se mănâncă. Confuz, hilar şi – până la urmă – absolut gratuit.

Nu mai spun de gesturi impardonabile, care demonstrează neatenţie sau de-a dreptul prost gust: urcatul cu bocancii în pat, faptul că toate personajele beau din aceleaşi două pahare, unii după alţii, resturi peste resturi, scenă după scenă. Când se întoarce de la închisoarea de femei aflată la 200 km de New York, Sarah e îmbrăcată de parcă vine din Golf (da, sigur, am înţeles ideea – ea e reporter de război, deci se îmbracă în consecinţă). Superficial, ieftin, neprizabil.

timpul

Punând actorii să îngroaşe, să exteriorizeze, arate că, Vladimir Anton a trădat însăşi miza poveştii şi şi-a subminat demersul. A transformat totul într-un haloimăs cel puţin discutabil, care nu transmite nici emoţie, nici vreun alt tip de interes. Să sperăm că, din mers, se mai poate corecta ceva.

Sau, nu exclud, poate sunt eu prea pretenţioasă atunci când susţin cu tărie că un teatru care mimează stări, însăilează acţiuni şi activităţi şi unde se spun vorbe e departe de a fi artă. Arta teatrală presupune transfigurare, emoţie, creativitate, sugestie, nuanţă, prospeţime, miracol. Cum spune Strehler, „teatrul nu e viaţă, e o metaforă a vieţii”.

razvana nita

Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

logo revista teatrala radio

Alte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă

Quo Vadis, Marie…cronică de teatru

„Port doliul vieţii mele…”, cronică de teatru 

Cu seriozitate, despre umor, cronică de teatru

Sub semnul creativităţii, cronică de teatru

Mozart rulz, cronică de teatru

Conformism şi nonconformism sau Viaţa pe brânci şi aplauzele în picioare, cronică de teatru

Între istorie şi destin, cronică de teatru

Starea națiunii, la umbra salcâmului tăiat, cronică de teatru

Destine în majuscule, recunoştinţă minusculă, cronică de teatru

Eu, tu, noi…, cronică de teatru

Triaj, cronică de teatru

Înainte ca cenuşa să acopere totul, cronică de teatru

Drumul acesta… De ce?, cronică de teatru

Punctul mort, cronică de teatru

Stella… de la stea. Ca o boîte à musique… Blanche, cronică de teatru

Păsările, ca şi oamenii… visează să zboare, cronică de teatru

Instinctul fericirii, cronică de teatru

Exerciţii de rezistenţă cu Familia Tót, cronică de teatru

Et in Portugalia ego…, cronică de teatru

Cine iubeşte şi lasă…, cronică de teatru

Dance me to the end of love

Istoria pe scenă

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

Tablouri într-o expoziţie, cronică de teatru radiofonic

Aventura care schimbă destine, cronică de teatru radiofonic

Moartea glumeşte până la capăt, cronică de teatru radiofonic

Tectonica dansului, cronică de teatru

Ca degetele de la o mână, cronică de teatru

Cum se construieşte o cădere, cronică de teatru

Păsări de pradă, cronică de teatru

Liberă trecere către tine însuţi, cronică de teatru

Cum gestionezi o pleaşcă, cronică de teatru

Pe speaker, cronică de teatru

Povestiţi, povestiţi, tot va rămâne ceva, cronică de teatru

Taina întâmplării: Felix şi Pietro – Such a perfect day, cronică de teatru radiofonic

Între Mitică, prinţul mahalalei şi Hamlet, prinţul Danemarcei 

Teatru în grădină – Comedii, capriţuri, pamplezircronică de carte

Caragiale – între exces şi blestemul veşnicei actualităţi, cronică de carte

La umbra cireşilor în floare, despre actorul total, cronică de carte

Calul din piatră şi teatrul din pâine, cronică de carte

Din Paris, cu dragoste

Apartamentul personal – confesional și altar al prieteniei, cronică de carte

Caietul caietelor de regie, cronică de carte

Există și întâmplări fericite 

Şi mâna trup şi suflet se făcu, cronică de teatru 

La bâlci, cu capu-n jos, cronică de teatru

E pur si muove, cronică de teatru

Japonia – între viaţă şi artă, cronică de carte

Arhiva rubricii Spectator, ca la teatru de Răzvana Niță

logo revista teatrala radioVezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaCRONICA DE TEATRUAlina Berzunţeanu,anastasia anton,Când timpul nu se mişcă de Donald Marguiles,cronica de teatru revista teatrală radio,fotoreporter front,marius stănescu,new york,răzvana niță,teatrul odeon,vladimir anton,„teatrul nu e viaţă e o metaforă a vieţii”
Cronică de teatru de RĂZVANA NIȚĂ Când timpul nu se mişcă de Donald Marguiles, regia Vladimir Anton, Teatrul Odeon din București Să fii fotoreporter într-o zonă de conflict implică nu numai un risc, dar poate ridica şi o problemă de moralitate. A fi martor şi a-ţi risca viaţa pentru a depune...