de RĂZVANA NIȚĂ

caragiale dupa caragiale de angelo mitchievici cronica de razvana nita

Angelo Mitchievici, Caragiale după Caragiale. Arcanele interpretării: exagerări, deformări, excese, Editura Cartea Românească, 2014 

„Caragiale şi caragialismul au intrat în metabolismul culturii şi civilizaţiei româneşti, iar felul în care reacţionăm la cele două instanţe, autorul şi opera, constituie în sine un test estetic, etic şi, nu în cele din urmă, noetic. Confruntarea cu Caragiale şi caragialismul nu poate fi evitată, nici chiar de cei care nu-i citesc opera, pentru că lumea lui Caragiale a devenit parte din lumea în care trăim, s-a mulat pe reflexele noastre mentalitare, ne-a modelat gesticulaţia cotidiană, atât în spaţiul public cât şi în cel privat, şi a configurat o stilistică particulară, un indelebil profil identitar. Ce e de făcut? Să ne privim cât mai adânc în această oglindă, să ne cunoaştem mai bine, să ne lăsăm posedaţi de geniul lui Caragiale, să devenim caragialieni, adică înţelepţi, buni şi ironici.”

caragiale-dupa-caragiale-arcanele-interpretarii-exagerari-deformari-excese- angelo mitchievici

Angelo Mitchievici face o analiză densă şi curajoasă, nu atât a operei lui Caragiale, cât mai ales asupra reflexelor tipologiei caragialiene care se manifestă aproape necondiţionat în fiinţa socială contemporană lui şi, iată, şi în cea contemporană nouă. Autorul porneşte pe două piste extrem de interesante şi ofertante: cea a afirmaţiei „simt enorm şi văz monstruos” şi care care s-ar putea numi „Caragiale, contemporanul nostru”. Sunt atacate astfel atât excesele de interpretare şi transpunere a operei cât şi latura ei socială, antropologică, cu influenţe până în prezent. „Este corect a-l citi pe Caragiale ca aparţinând timpului nostru sau timpului în care autorul a respirat? Nu reprezintă tocmai acest fapt o deformare a operei sale într-un fel care-i modifică sensul? Opera nu mai este citită în litera timpului ei, ci în aceea a unui alt timp pentru a dobândi o nouă semnificaţie forţând uneori şi o nouă expresivitate, convertind fără dificultate adresabilitatea şi convivialitatea acestei opere la noul spirit al epocii” şi: „Opera lui Caragiale corespunde unui clasicism târziu sub care se ascunde o modernitate perenă în care timpul lucrează neîntrerupt modificând perspectiva fără a distruge coerenţa.”

angelo_mitchievici

Angelo Mitchievici

Autorul îşi găseşte aliaţi în nume importante ale culturii noastre, care s-au pronunţat asupra rolului dramaturgului în chestiunea specificului naţional. Iată două mostre. Ştefan Augustin Doinaş: „Există o tiranie a oricărui model cultural: ea constă în pretenţia sa manifestă ca noi să-i adoptăm ficţiunea ca dimensiune a realului de care ne izbim. Noi trăim efectiv în lumea lui Caragiale, lume care în acelaşi timp trece prin noi, întocmai cum peştii trăiesc în apă şi apa trece prin peşti. Unde sfârşeşte realul şi unde începe ficţiunea? E imposibil de precizat.” Andrei Pleşu: „Comicul lui Caragiale invocă deriziunea ca formă a unui scepticism ludic şi a unei lucidităţi camuflate, mai ales în ceea ce ţine de «caricatura ideologică» pe care o presupune provincia.” Într-un fel, comicul caragialesc se apropie de adevărul maximei lui Gogol: „Dacă privim atent şi îndelung o istorie nostimă, ea devine din ce în ce mai tristă”. Ambivalenţa şi ambiguitatea pe care le sesiza prozatorul rus erau recalculate de Eugen Ionescu în formula: „Puţin lucru separă oribilul de comic”. Poate că nu aceasta din urmă este chiar formula comicului caragialesc, deşi există excepţii precum Inspecţiune, Două loturi sau farsa 1 Aprilie. Însă către această deformare va împinge interpretarea operei un Lucian Pintilie în De ce trag clopotele, Mitică? Tristeţea revelată de Gogol în chiar substanţa comicului o simţim tulbure uneori la Caragiale. Comicul caragialian este însă pus în abis cu formula „Simţ enorm şi văz monstruos”. Chestiunea contemporaneităţii, actualităţii lui Caragiale este şi ea deplasată, de la lumea lui Caragiale la caragialescul potenţial al locuitorilor ei. „De aceea problema nu este dacă astăzi Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialeşti.”

1 aprilie caragiale ilustratie de costin tuchila

Ilustrație de Costin Tuchilă la farsa 1 Aprilie

Remarcabilă este şi analiza filmului De ce trag clopotele, Mitică?, în regia lui Lucian Pintilie, o sinteză a formulei „simt enorm şi văz monstruos”. „Opera lui Caragiale căreia filmul îi stabileşte momentul de sinteză unic până acum, căci despre o montare polifonică a operei este vorba – este focalizată printr-o hipertrofiere a detaliului, printr-o ridicare a derizoriului la absolutul abjecţiei.” Lucian Pintilie a încercat prin acest film şi un acid comentariu la adresa epocii dictaturii comuniste căreia toţi îi devenisem complici. Spune Mitchievici: „Comentariul din off al regizorului care dă indicaţii ne reaminteşte convenţia care construieşte o viziune deschisă asupra unui univers distopic, suprema deformare a lumii caragialeşti – «Deschide ochii, Pufi, nu spune nimic, închide ochii. Lasă-i să moară proşti!» Ultima frază pe care o rosteşte regizorul este, ca şi în cazul Reconstituirii (1971) un mesaj direct adresat spectatorului şi o punere în abis. Evident, nu este vorba despre o indicaţie regizorală, ci de un punct de focalizare final. Ignoranţa locuitorilor acelei lumi în care nimeni nu deschide ochii este deplină. Personajele acestui limb trăiesc larvar cu propria suficienţă, un simulacru existenţial, la rândul lor simulacre de cetăţeni, bricolaje vivante din bruioanele unor discursuri inepte. Regizorul îi condamnă la cecitate, excesul de privire, corespondentul lui «văz monstruos» este orbirea în forma anulării raţiunii, cu numele ei popular, prostia.”

palarie si baston caragiale costin tuchila

Ilustrație de Costin Tuchilă la filmul documentar Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu (1)D’ale carnavalului, producție a Radio 3Net „Florian Pittiș”, iunie 2012. Vezi: portalul Centenar Caragiale

Volumul de faţă este o izbutită interogaţie asupra operei lui Caragiale privită dintr-o perspectivă mai puţin bătătorită dar şi un prilej de reflectare asupra mentalităţii noastre, un buletin medical naţional citit şi prin geniul comic sau dramatic caragialian. O succintă tomografie a corpului social făcea şi Alexandru Paleologu: „Astăzi când bolta cerească vibrează de clopote de avertizare, amestecate cu cele de pomenire a morţilor şi când «chestiunii» ultimative şi patetice «De ce trag clopotele, Mitică?» – noi continuăm, nimbaţi de harul nostru unic, Graţia noastră, Mântuirea noastră – Sfînta Băşcălie, să-i răspundem netulburaţi: «Dă frânghie, Monşer.»”.

razvana nita

  Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

Arhiva rubricii Spectator, ca la teatru de Răzvana Niță

logo revista teatrala radioAlte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă 

Quo Vadis, Marie…cronică de teatru

„Port doliul vieţii mele…”, cronică de teatru 

Cu seriozitate, despre umor, cronică de teatru

Dance me to the end of love

Istoria pe scenă

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

Tablouri într-o expoziţie, cronică de teatru radiofonic

Aventura care schimbă destine, cronică de teatru radiofonic

Moartea glumeşte până la capăt, cronică de teatru radiofonic

Între Mitică, prinţul mahalalei şi Hamlet, prinţul Danemarcei 

Teatru în grădină – Comedii, capriţuri, pamplezircronică de carte

Există și întâmplări fericite

Vezi: arhiva rubricii Cartea de teatru

 

costintuchilaCARTEA DE TEATRU1 aprilie,alexandru paleologu despre caragiale,andrei plesu,angelo mitchievici,bricolaj,bucuresti caragiale,caragiale deformari si excese,caragiale după caragiale,cartea romaneasca,centenar caragiale,costin tuchila ilustratii caragiale,de ce trag clopotele mitică,răzvana niță,umor,vivant
de RĂZVANA NIȚĂ Angelo Mitchievici, Caragiale după Caragiale. Arcanele interpretării: exagerări, deformări, excese, Editura Cartea Românească, 2014  „Caragiale şi caragialismul au intrat în metabolismul culturii şi civilizaţiei româneşti, iar felul în care reacţionăm la cele două instanţe, autorul şi opera, constituie în sine un test estetic, etic şi, nu în cele...