Cronică de teatru tv de ANI BRADEA

cronica de teatru tv matca de sorescu ani bradea

cronica de teatru tv siglaÎn acest an, pe 29 februarie, Marin Sorescu ar fi împlinit 80 de ani. Dacă ar fi trăit, sărbătoarea ar fi fost posibilă exact în ziua nașterii sale, pentru că, în 2016, calendarul lunii februarie a cuprins 29 de file. Poate și din acest motiv, unele biografii dau ca dată a nașterii scriitorului și academicianului român ziua de 19 februarie. Televiziunea Română l-a omagiat pe marele dispărut prin difuzarea pe TVR 2 a spectacolului Matca, preluare de la Teatrul Mic, unde premiera s-a jucat pe 25 octombrie 1974, după ce, doar cu câteva zilele mai devreme, în Elveția, pe scena companiei „Le Nouveau Theatre de Poche”, a avut loc premiera absolută.

matca de marin sorescu revista teatrul nr 9 1973

Revista „Teatrul”, anul XVIII, nr. 9, septembrie 1973 

Piesă filosofică sau poem dramatic, după cum mai este considerată, Matca a fost publicată mai întâi în revista „Teatrul”, nr. 9 din septembrie 1973, iar mai apoi inclusă în trilogia Setea muntelui de sare, alături de alte două drame metafizice, Iona și Paracliserul, într-un volum apărut în 1974 la Editura Cartea Românească. În primele două piese din trilogie se vorbește despre singurătatea omului, pe când cea de-a treia, Matca, este o pledoarie pentru solidaritate, pentru ajutorul dat individului aflat într-o situație limită, de către ceilalți, salvatorii așteptați să sosească. Este o piesă anti-Sartre. Dacă filosoful și scriitorul francez afirma: „Ceilalți sunt infernul”, la Marin Sorescu, ceilalți sunt speranța, ajutorul.

potop matca marin sorescu

O femeie însărcinată, prinsă de durerile facerii în mijlocul apelor revărsate, în casa în care tatăl său se pregătește să moară de „moarte bună”, își așteaptă soțul să vină cu barca să o salveze, și, printre tânguiri, dialoghează cu muribundul care, senin, ironizând moartea, se pregătește de marea călătorie, cercetându-și sicriul de stejar (singura esență tare, durabilă, în care are încredere). De fapt e vorba despre două monologuri care curg în paralel, fiecare personaj fiind preocupat de propria misiune: femeia să aducă pe lume pruncul, ce va asigura continuitatea vieții de după potop, iar bătrânul să-și pregătească marea călătorie. Potopul, dincolo de simbolistica sa biblică, poate fi privit așadar și ca o întretăiere de drumuri, un nod existențial, menit să marcheze atât predarea ștafetei de la bunic la nepot, cât și punctul de pornire în cele două mari călătorii: a Moșului în moarte, adică în veșnicie, iar a nou-sositului în viață. Cu toate acestea, discursurile celor doi nu sunt separate, ba chiar sunt strâns legate, relația tată-fiică simbolizează însăși inseparabila legătură moarte-viață. Bătrânul murind se transformă, ridicându-se din ape în trupul și chipul nepotului său ce urmează să vină pe lume. Despre această imersiune purificatoare, creatoare de viață nouă, vorbește și Mircea Eliade (1): „Pe plan uman, imersiunea echivalează cu moartea, pe plan cosmic, cu catastrofa (potopul) care dizolvă periodic lumea în oceanul primordial. Dezintegrând orice formă și anulând orice istorie, apele au această virtute purificatoare, de regenerare și de renaștere; cel ce se scufundă în ele «moare» și ridicându-se din ape este asemenea unui prunc fără păcate și fără «istorie», capabil să primească o nouă o nouă revelaţie şi să înceapă o nouă viaţă «proprie».”

leopodina balanuta matca revista teatrul 1974

Leopoldina Bălănuță în spectacolul Matca, Teatrul Mic din București, regia: Dinu Cernescu. Data premierei: 25 octombrie 1974

Irina, femeie de la țară, cu puțină școală totuși, e învățătoare, gândește simplu, nu se complică în judecăți prea elaborate. De aceea un gând e menit să o sperie: i se pare uneori că-l poartă în pântece pe tatăl ei! „Stai cuminte, unde te bagi? Ce te tot foiești? Că parcă te răsucești în burta mea.” Ideea continuității, chiar dacă nu pare conștientizată, i se revelează astfel femeii care, în starea ei, întruchipează perfect intenția autorului de a crea un personaj singular,  capabil „să învingă singurătatea și absurdul”. Pântecele femeii, ca spațiu genetic, arhetipal, adăpostește și ocrotește, este matcă pentru o viață nouă, în timp ce casa, care rezistă în mijlocul puhoaielor, este matcă pentru Irina și pentru tatăl său, până când ei își vor încheia misiunea în lume. Moșul își pregătește însă propria matcă, aceea cu care vrea să călătorească în veșnicie, o matcă thanatică ce va deveni arcă salvatoare pentru copilul Irinei. Toate aceste „spații” protectoare, care până la un moment dat se cuprind unele pe altele (copilul în pântecele mamei, bătrânul în sicriu, toți în casa izolată de ape), converg către aceeași misiune: salvarea singurului vlăstar continuator. Pe care mama sa, fericită (pare paradoxal, dar îndeplinirea misiunii, cu prețul sacrificiului suprem, aduce o stare extatică pe chipul și în sufletul femeii) îl ridică deasupra apelor râzând și  strigându-i: „Respiră, mă!” De altfel, autorul, explicând metafora conceptuală a piesei, afirma: „O femeie râde de potop, ținându-se cu mâinile de burtă. Are de ce se ține. Arca sa e mai bine strânsă în doage și mai călăfătuită decât cea a lui Noe. Un punct de sprijin sigur și singurul de nădejde, când universul întreg se prezintă în jur, vărsat. Matca înseamnă în primul rând lupta pentru o respirație.” (2)

vasile nitulescu si leopoldina balanuta marca teatrul mic foto epoca

Vasile Nițulescu și Leopoldina Bălănuță în Matca, ilustrații la cronica de teatru de Virgil Munteanu, Balada femeii care râde potop, Revista „Teatrul”, anul XIX, nr. 12, decembrie 1974

Tema piesei, condiția umană surprinsă în ipostaze limită, pe cât pare de simplă pe-atât este de gravă în profunzimea analizei sale metafizice. Apariția momâilor, deopotrivă bocitoare și ursitoare, atrage atenția asupra importanței ritualurilor într-o societate arhaică, până și în condiții extreme de supraviețuire. Umorul macabru al Moșului (se întreabă dacă să-și ia sau nu căciula în sicriu, pentru că în iad trebuie să fie prea cald, iar în rai sunt prea mulți sfinți și are să umble cu căciula în mână) dar și atitudinea Irinei în fața morții tatălui ei, pe care o socotește firească (o așezare a lucrurilor, așa e de când lumea, „unul naște, altul moare”, pe când ea poartă în pântece viața și e responsabilă de aducerea ei pe lume) simplifică mistica. Și aici, la fel ca în Miorița, întâlnim aceeași viziune: moartea ca izvor dătător de viață. Este o idee extrem de eliberatoare spiritual. Viața și moartea, succedându-se în deplină armonie, alcătuiesc un tot ontologic complementar, moartea având însă forța și menirea de a ne transpune într-o supraexistență continuă. 

foto-MATCA-Sorescu

foto-matca-sorescu- irina mosul

mitica popescu matca sorescu tvr

Leopoldina Bălănuță, Vasile Nițulescu, Mitică Popescu în Matca, teatru tv. Surso foto: TVR

Cu puțin decor, Dinu Cernescu imaginează o regie centrată pe esența dramatică a piesei, extrasă, mai ales, din expresivitatea jocului actoricesc. Leopoldina Bălănuță este, poate, cea mai expresivă Irină. În premiera de la Teatrul Mic, jucau și Jana Gorea (Irina II) și Ileana Dunăreanu  (Irina III), dar în preluarea pentru televiziune a jucat doar Leopoldina Bălănuță. De-a lungul vremii spectacolul a fost găzduit de numeroase scene ale lumii. Marea actriță ar fi putut să dea sens întregii narațiuni doar cu monologul său, admirabil recital de măiestrie actoricească și mișcare scenică. În completare, jocul și monologul lui Vasile Nițulescu, cel care-și construiește personajul Moșul la limita dintre umor și ironie, contribuie la plasarea piesei în punctul de intersectare al teatrului de idei cu teatrul poetic. Vine să desăvârșească acest cadru un al treilea monolog, cel al Logodnicului, interpretat de Mitică Popescu. Toate aceste discursuri, deși își răspund în replici, curg independent, foarte rar personajele privesc unul spre altul și prea puțin se raportează unul la altul.

leopoldina balanuta matca tvr

În accepțiunea autorului, Matca reprezintă „ieșirea din tragedie”. Înțelegem prin asta ieșirea din situația limită, salvarea din calamitatea purificatoare, apropiată versiunii biblice, ceea ce asociază piesa soresciană, după cum s-au exprimat deja criticii, unei formule de teatru cvasi-religios. Remarcabilă însă, la fel ca în poemele soresciene, este detașarea cu care ni se prezintă temele grave, existențiale. Regizorul Dinu Cernescu, prin alegerea distribuției și concentrarea pe mesajul dramatic, reușește să aducă pe scenă întreg noianul de emoții și încărcătură ontologică pe care autorul textului le-a atribuit replicilor personajelor sale. Un spectacol de referință al scenei românești, o reluare benefică în programele Televiziunii Române, ce nu poate fi decât moment de bucurie pentru cunoscători, și o valoroasă înregistrare documentară pentru mai tinerii spectatori.                    

——————

(1) Tratat de istorie a religiilor, cap. Apele și simbolismul acvatic.

(2) Din Caietul-program al Teatrului Mic, stagiunea 1974–1975.

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă.

cronica de teatru tv rubrica revista teatrala radio

ani bradea

Ani Bradea

logo revista teatrala radio

Vezi: arhiva rubricii Cronica de teatru tv de Ani Bradea

Cetatea blestemată, cronică de teatru radiofonic de Ani Bradea

Cronica unei vieți irosite, cronică de teatru radiofonic de Ani Bradea 

Scena de sticlă

costintuchilaCRONICA DE TEATRU TVcronica teatru tv ani bradea,dinu cernescu,iona,l enfer c est les autres,leopoldina balanuta irina matca,marin sorescu despre matca,matca,matca in revista teatrul,mitică popescu,paracliserul,setea muntelui de sare,teatru tv,tragediae,vasile nițulescu
Cronică de teatru tv de ANI BRADEA În acest an, pe 29 februarie, Marin Sorescu ar fi împlinit 80 de ani. Dacă ar fi trăit, sărbătoarea ar fi fost posibilă exact în ziua nașterii sale, pentru că, în 2016, calendarul lunii februarie a cuprins 29 de file. Poate și din...