terentiu teatru radiofonic articol de pusa roth

tnr-logoMarți, 7 ianuarie 2014, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic a programat spectacolul Cel ce se pedepsește singur de Terențiu. Traducere de Nicolae Teică. Adaptarea şi regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Radu Beligan, Mircea Albulescu, Florian Pittiş, Geo Costiniu, Virgil Ogăşanu, Sanda Toma, Dana Dogaru,logo rrc Mariana Buruiană, Ştefan Hagimă, Violeta Berbiuc. Regia de montaj: Pia Popescu şi Laura Niţă. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare difuzată în premieră în 24 noiembrie 1986.

teatrul lui terentiu cel ce se pedepseste singur pusa roth teatrul national radiofonic

Anticii nu preţuiau originalitatea, imitaţia era la mare preţ. Dar îndeosebi la Terenţiu nu se poate vorbi atât de imitaţie, cât de o artă a combinării, a contaminării modelelor, relevabilă până şi în compoziţie. Prologul la Eunucul este ilustrativ în acest sens: „De nu se împrumută eroi de pe la alţii, / Ce se mai poate scrie azi despre sclavi zeloşi, / Sau de femei cinstite, de curtezane hoaţe, / De-un parazit prea lacom, un militar ridicol, / Odrasle presupuse, bătrâni de sclavi trădaţi, / Iubire, gelozie şi ură? Mai pe scurt: / Azi nu găseşti o vorbă ce nu s-a spus de mult. / E bine să cunoaşteţi şi chiar să recunoaşteţi / Că din cei vechi au dreptul cei noi să se inspire.” (Traducere de Nicolae Teică).

terentiu

Publius Terentius Afer

Apoi, nu o dată, prinşi într-o intrigă localizată la Atena, cu personaje cu nume greceşti, auzim vorbindu-se de for, senat, comiţii centuriate, de legi romane. Simplă localizare? Nu. În mod sigur mai mult: un univers fictiv mixt evocând de fapt unitatea lumii mediteraneene. Grecia convenţională funcţionează, după cum s-a spus, ca un etimon al intrigii comice, fapt foarte vizibil în toate cele şase comedii ale lui Terenţiu: Andria (Fata din Andros), reprezentată în 166 î. Hr., Hecyra (Soacra, 165), Heautontimorumenos (Cel ce se pedepseşte singur, 163), Eunuchus (Eunucul), Phormio (161), Adelphoe (Fraţii), ultima şi cea mai bună, din anul 160.

heautontimorumenos terentiu editie secolul IX

Pagini din Heautontimorumenos, în vol. Comedii de Terențiu, ediție din secolul al IX-lea, Biblioteca Națională a Franței

Sclav din Africa, poate cartaginez, Publius Terentius Afer fusese vândut în copilărie, ajungând la Roma, în casa senatorului Terentius Lucanus, care, se spune, avea o frumoasă grădină lângă Roma. Se născuse în 195 sau 190 ori, dacă e să dăm crezare biografiei lui Donatus, scrisă după Suetoniu, în 185, ceea ce pare puţin plauzibil. Conform obiceiului, primeşte numele stăpânului său, căruia i se adaugă substantivul Afer (Africanul). La Roma primeşte o educaţie aleasă, e eliberat, intră în cercul Scipionilor, îşi scrie comediile între 166 şi 160, probabil cu o excepţie (după unele surse, Fata din Andros ar fi fost scrisă mai devreme, în 168, când i-a citit-o lui Caecilius Statius). După 160, Terenţiu pleacă într-o călătorie în Grecia, unde-şi procură vreo sută de comedii de Menandru. Moare în 159, într-un naufragiu sau răpus de durerea pierderii preţioaselor manuscrise. Terenţiu se desparte de Plaut, dar se desparte şi de Menandru. Cezar îl califica drept „Menandru înjumătăţit” („dimidiatus Menander”), sugerând astfel mutarea de accent atât în privinţa preocupărilor pentru studiul caracterelor, cât şi a conţinutului comic. Strada lasă loc casei, satira vieţii de familie fiind precumpănitoare şi foarte apreciată de public. Spre deosebire de Plaut, africanul publius terentius afereste mult mai atent la evoluţia psihologică, înlăturând elementul pitoressclavi și paraziți, c, grosier în favoarea construcţiei dramatice. De la farsa scenică, abundentă în detalii picante, în durităţi de limbaj şi exprimare frustă a sentimentelor dar, în plan general, convenţională, s-a trecut la drama psihologică. În acelaşi timp trebuie observată completa lipsă de preocupare faţă de tematica politică puţin acceptabilă la Roma şi dispărută treptat din comedia greacă odată cu autorii epocii elenistice. Spre deosebire de Grecia epocii clasice, unde dezbaterile de subiecte politice erau curente în viaţa socială, antrenând energii din diferite segmente sociale, discuţiile filosofilor dar şi, parodic, pe cele ale cetăţenilor obişnuiţi, la Roma şansele unei astfel de literaturi s-au dovedit minime. Pentru percepţia noastră asupra civilizaţiei latine, faptul poate părea cel puţin curios, cu atât mai mult cu cât societatea romană, cea care dădea tonul în imperiu, formele ei fiind transplantate pretutindeni, era departe de a fi omogenă şi de a se supune cu obedienţă autorităţii. Aristofan dezlănţuia patimi şi prigoană prin comediile sale cu subiect politic Pacea sau Adunarea femeilor şi se afla în permanent raport cu problematica agorei. Latinii sunt dezinteresaţi de fenomenul social-politic poate datorită unei constrângeri dar şi datorită preferinţei publicului îndreptată ferm spre fabula morală. Sau poate că rafinamentul unei vieţi care dorea, prin răsfrângerea ei artistică, să se desprindă de contingent, îndreptându-se fie spre contemplaţia înaltă, fie spre divertismentul cu larg ecou popular, îndrepta energiile creatoare spre idealuri morale cu grad sporit de generalitate şi chiar spre un „estetism” definit mult mai târziu în istoria culturii. Deşi venită de la „un om extrem de susceptibil” (Jean Bayet, Littérature latine / Literatura latină, Paris, Armand Collin, 1965; traducere de G. Creţia şi P. Stati, Bucureşti, Editura Univers, 1972), arta lui Terenţiu are un echilibru superior, o elaborare care o îndreaptă spre o impersonalitate de tip clasic, o puritate, o desfăşurare calmă, din care lipsesc accentele umorale, frecvente la Plaut şi chiar la un scriitor de tranziţie ceva mai elegant, Caecilius Statius. Singurele care contrazic acest aspect dominant al comediilor sale sunt prologurile în care Terenţiu polemizează cu detractorii săi pentru a-şi apăra maniera dramatică şi pentru a înlătura acuzele de colaborare cu prietenii din cercul Scipionilor. Acest gust al echilibrului era cultivat de consulul Publius Cornelius Scipio Aemilianus (185–129 î. Hr.), un rafinat degustător de rafinamente elenistice, pentru care era de altfel şi criticat, şi care nu ar fi acceptat excesul în nici o formă de manifestare, de la contrastele morale la dinamica acţiunii. În cercul acestuia, idealul uman se sprijinea pe cultivarea proporţiei, era într-un fel un umanism al moderaţiei, care deschidea calea spre reflecţia asupra condiţiei umane. Eugen Cizek observă cu justeţe că „înrâurirea idealului scipionic de humanitas a marcat întreg teatrul terenţian.” (Istoria literaturii latine, vol. I, Bucureşti, Societatea „Adevărul” S.A., 1994). Citește integral în pagina Teatrul Național Radiofonic. Fragment audio-video din Cel ce se pedepsește singur.

Pușa Roth

costintuchilaTEATRUL NAȚIONAL RADIOFONICandria,cel ce se pedepsește singur la tnr,cezar despre terențiu,chremes,comedie latină,cristian munteanu,diderot despre terențiu,dimidiatus Menander,eugen cizek,fata din andros,frații terențiu,heautontimorumenos,jean bayet,maxime de terențiu,menandru,menedemus,mircea albulescu,moliere,ogor,plaut și terențiu,publius terentiua afer,pusa roth,radu beligan,sclav cartaginez,sclavi și paraziți,studiu de caractere,teatrul la roma,teatrul lui terențiu,terentius lucanus,„Sunt om; nimic din ce-i omenesc nu-mi este străin” terenșiu
Marți, 7 ianuarie 2014, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic a programat spectacolul Cel ce se pedepsește singur de Terențiu. Traducere de Nicolae Teică. Adaptarea şi regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Radu Beligan, Mircea Albulescu, Florian Pittiş, Geo Costiniu, Virgil Ogăşanu, Sanda Toma, Dana...