cronica de teatru serban cionoff

Din motive care, mărturisesc, îmi scapă, ciclul de manifestări de importanţa şi de semnificaţiile celor reunite sub genericul „Acasă. În dialog cu emigranţii”, care s-a derulat în perioada 28–30 martie 2014, nu a beneficiat de mediatizarea pe care o merita. De aceea, profit de ocazia de ai fi vizionat punerea în scenă a acestui text foarte sugestiv intitulat: Nu ne-am născut în locul potrivit de Alice Monica Marinescu şi David Schwartz, regia: Alice Monica Marinescu și David Schwartz, care a avut loc sâmbătă 29 martie la Centrul Naţional al Dansului din Bucureşti – pentru a transcrie câteva notaţii. Nu înainte, însă, de a spune că evenimentul s-a desfăşurat sub egida Forumului Cultural Austriac, secţia culturală a Ambasadei Austriei la București, care are ca obiectiv construirea şi susţinerea unei reţele de artă şi cultură între Austria, România, respectiv Republica Moldova în contextul actual european.

nu ne_am nascut la locul potrivit

Revenind la reprezentaţia după scenariul intitulat Nu ne-am născut la locul potrivit (voi explica mai departe de ce am ales termenul „scenariu”), vreau să spun de la bun început că avem de-a face cu o tratare curajoasă şi dureros de sinceră a unei teme mereu vulnerabile şi despre care se discută mai degrabă în termeni evazivi, atunci când ei, termenii, nu sunt categoric nihilişti. Este vorba despre emigraţie şi despre emigranţi într-o Europă şi o lume care şi-au făcut un merit răsunător din tezele „societăţii deschise”, ale „liberei circulaţii a bunurilor, persoanelor şi a serviciilor”, ca să nu mai vorbesc despre „corectitudinea politică”, despre care se poate spune că este mai degrabă un set de precepte propagandistice decât un reper de bune practivi morale, civice sau de normative ale civilizaţiei moderne.

După cum am aflat, consultând câteva dintre comentariile pe marginea reprezentaţiilor de care s-a bucurat până acum acest scenariu, la originea lui s-ar afla o serie de experienţe dureroase pe care le-au trăit azilanţii străini, aşa cum au fost ele povestite celor doi autori, Alice Monica Marinescu şi David Schwartz, în documentarea pe care au realizat-o la Căminul „Moses Rosen” din Bucureşti sau printre refugiaţii afgani din Tadjikistan. De aici, caracterul frust, dureros de sincer, al mărturisirilor şi, tot de aici, limitele, chiar tarele, unor percepţii şi reprezentări colective, foarte răspândite şi puternic înrădăcinate în anumite straturi sociale, cum ar fi, de pildă, cele despre cauzele (reale dar ascunse) ale intervenţiilor militare, cu un termen militar şi diplomatic uzual: ale misiunilor NATO în Siria sau în Irak. Şi tot de aici modul în care subiecţii se raportează la condiţia lor de emigranţi sau, mai rău, de apatrizi, atât în ţările natale cât şi în România, aşa cum se petrec lucrurile şi în scenariul despre care vorbim.

spectacol emigranti

Mesajul scenariului este relevat cu o remarcabilă ştiinţă a expresiei de către cei doi autori care, ajutaţi de o excelentă trupă de actori, construiesc şi susţin o demonstraţie inclusă în fapte „cu” şi „despre” condiţia emigrantului, de fapt a marginalului, a omului fără identitate şi fără apartenenţă. Toţi sunt oameni care provin din ţări aflate la marginile Uniunii Europene, care au venit în România, fie în tranzit, fie pentru mai multă vreme, ba chiar una dintre eroine a re-venit acasă, în căutarea unui sens de viaţă uman şi statornic. Cele cinci personaje care intră în scenă sunt: o evreică din România, plecată împreună cu familia după răpirea Basarabiei de către Rusia Sovietică şi care, la bătrâneţe, a fost dată afară din casa părintească din Bucureşti, un bărbat palestinian fără niciun fel de ceăţenie, un tânăr afgan care a ajuns aici trecând prin Iran, precum şi două femei, una din Serbia şi cealaltă din Irak, pe care le-au izgonit din ţările lor războaiele de după anul ’90 al veacului abia încheiat. Aşadar, cinci personaje diferite ca ţară de origine, religie sau statut social, care traversează, în România, o experienţă acută, care i-a marcat definitiv pe toţi.

Într-o formulare concisă dar foarte adevărată, cele cinci personaje trăiesc, alături de condiţia dramatică de emigrant şi pe aceea de a nu-şi fi aflat sau de a nu li se fi recunoscut identitatea în propria ţară, datorită unor prejudecăţi şi tabu-uri cu putere de cutumă, a căror forţă transcende şi sfidează normele modernităţii. De-ajuns, pentru a le înţelege dezamăgirea şi deruta sufletească, ar fi, de pildă, să ne gândim la clişeul străinului, văzut ca „ţap ispăşitor” pentru tot ceea ce se întâmplă rău „cu noi şi cu ai noştri”, foarte prizat, de ce să nu o recunoaştem?, în multe state cu democraţii moderne, avansate şi care erupe, chiar acum, în perioada premergătoare europarlamentarelor.

De aici, dubla dramă a acestor semeni discriminaţi ai noştri, care nu au avut şansa să se nască „în locul potrivit”, dar pe care, încă, unele viziuni şi sloganuri discriminatorii o minimalizează atunci când nu o neagă cu înverşunată patimă rasistă şi xenofobă.

Repet şi întăresc: rolul acestui scenariu-document nu a fost să pledeze o cauză şi, cu atât mai puţin, să inocenteze anumite segmente etnice. Dimpotrivă, lasând personajele să se descarce, să spună tot ceea ce au pe suflet, această reprezentaţie, dramatică prin însăşi substanţa ei, are meritul de a ne pune pe gânduri, de a isca întrebări ale căror ecouri se prelungesc multă vreme după ce am ieşit din sala de spectacol.

Nu ne-am nascut in locul potrivit foto Catalin Rulea

Nu ne-am născut în locul potrivit. Foto: Cătălin Rulea

Spuneam mai la început că nu aş numi acest scenariu „o piesă”, fie şi pentru că el nu respectă o regulă de bază a construcţiei unei piese în accepţia consacrată a termenului: dialogul. Practic, sub bagheta regizorală a lui Alice Monica Marinescu și a lui David Schwartz, fiecare dintre cel cinci personaje – cărora le dau viaţă şi căldură umană absolut remarcabilele intrepretări actoriceşti datorate lui Alexandru Fifea, Katia Pascariu, Mihaela Rădescu, Andrei Şerban şi Silviana Vişan, beneficiind de decorul auster creat de Adrian Cristea şi de comentariul muzical, atât de sugestiv pentru cumpenele sufleteşti ale eroilor, compus de Cătălin Rulea – îşi are propriul recitativ. Personajele nu schimbă replici între ele, ci, doar, îşi împrumută, din când în când, nişte sintagme, nişte slogane, pe care le repetă mecanic şi obsesiv. În acest fel, fiecare şi toţi cinci, uniţi prin voinţa sorţii, caută un ajutor. Dar dacă cele șase personaje ale lui Luigi Pirandello se aflau în căutarea unui autor, de data aceasta, cele (numai) cinci personaje sunt în căutarea unei mâini de ajutor. Ceea ce este, până la urmă, tot un semn al înstrăinării, al stării de „apatridie” despre care vorbea, cu atâţia ani în urmă, Martin Heidegger şi, tot de aici, răvăşitorul sentiment al de-personalizării, al alienării, al pulverizării esenţei irepetabile a fiecărei fiinţe umane.

Într-un cuvânt, Nu ne-am născut în locul potrivit este un spectacol care vine la un moment potrivit şi poate genera, la timpul potrivit, o discuție serioasă şi dezinhibată pe o temă de o dură actualitate. Temă pe care ne putem face că nu o luăm în seamă, dar, prin asta, nu o putem şi scoate de pe agenda fierbinte a actualităţii.

Şerban Cionoff

 

costintuchilaCRONICA DE TEATRUAlice Monica Marinescu,cronica de teatru,David Schwartz,irak,iran,moses rosen,nihilism,Nu ne-am născut la locul potrivit,serban cionoff,serbia,silviana vișan
Din motive care, mărturisesc, îmi scapă, ciclul de manifestări de importanţa şi de semnificaţiile celor reunite sub genericul „Acasă. În dialog cu emigranţii”, care s-a derulat în perioada 28–30 martie 2014, nu a beneficiat de mediatizarea pe care o merita. De aceea, profit de ocazia de ai fi vizionat...