Padurea spanzuratilor radu afrim tnb

Cronică de teatru de TUDOR SICOMAȘ

Iată o întrebare pe care cred că toți cei care au ieșit din Sala Mare a Teatrului Național ”I. L. Caragiale” din București și-au adresat-o. Bineînțeles, cei care au ieșit de acolo după o reprezentație cu cea mai nouă premieră a primei scene românești – ”Pădurea spânzuraților” după Liviu Rebreanu, în regia lui Radu Afrim.

Padurea spanzuratilor 1

Așadar, în primul rând – cine este Apostol Bologa? Apostol Bologa nu mai este doar eroul romanului lui Rebreanu. El a devenit acum cu mult mai mult. El este poporul românesc, neamul ăsta atât de rupt între datorie și conștiință, între ”capul plecat sabia nu-l taie” și curajul de a-și asuma propria istorie și propriile greșeli. Pentru că de veacuri întregi noi, românii, am reușit să menținem acest echilibru între un soi de lașitate îmbinată cu un puternic instinct de conservare și abilitatea de a ieși din orice mizerie și noroi cu capul semi-ridicat, dar senini. Și asta reușește să sublinieze într-o anumită măsură și viziunea afrimiană asupra uneia din capodoperele literaturii românești (și, poate, și universale). Pentru că Bologa al lui Afrim este rupt în continuu, de-a lungul celor patru ore de spectacol, între o ciudată iubire a unei patrii căreia nu-i aparține (Imperiul Habsburgic) și adevărata datorie și conștiință (aceea de a fi român până la capăt și de a nu ceda unui fals patriotism). Sunt episoade de o forță și, în același timp, duioșie duse la extrem de către talentatul Alexandru Potocean care reușește să dea măsura talentului său, creând cel mai bun rol al carierei sale de până acum. Poate anumiți spectatori mai conservatori ar putea constata aceste episoade de furie, de isterie patriotică drept exagerate, poate altora nu le vor plăcea momentele în care Apostol își urlă durerea de a lupta contra fraților săi. Dar, cu toate astea, toți vor trebui să fie de acord că aceste extreme sunt necesare în construcția personajului lui Rebreanu și Afrim – căci prin acest spectacol, regizorul și-a depășit simpla condiție de a ghida textul și actorii și a devenit co-autor al operei.

marius manole

Câteva dintre aceste momente tensionate, de rupere a personajului în două, sunt și mai bine subliniate de către prezența lui Marius Manole, unul din actorii-fetiș ai lui Radu Afrim. Manole este Conștiința – Conștiința lui Apostol și, în cele din urmă, Conștiința națională, a poporului nostru greu încercat. Imaginea lui Bologa care se ia la trântă cu personajul lui Marius Manole este de-a dreptul antologică, subliniind încă o dată luptele care se petrec în sufletul soldatului dezechilibrat de istoria pe care o trăiește. Manole reușește (din nou, pentru a câta oară) să demonstreze că este unul dintre cei mai (dacă nu cel mai) complet și complex actor al generației sale, având o versatilitate artistică uimitoare, îmbinând replicile profunde, rostite cu gravitate cu momentele subtil comice și, bineînțeles, cu virtuozitatea fizică pe care o demonstrează aproape la fiecare nou rol.

afrim padurea spanzuratilor

Prezențele feminine sunt puține, dar puternice, în spectacolul lui Afrim. Rămâne (din nou) antologică interpretarea Nataliei Călin (una din actrițele preferate ale regizorului), în rolul Doamnei Bologa, mama lui Apostol. Episoadele de flash-back, scrisorile citite către fiul său, ultima apariție fantomatică (în momentul ultimului drum, spre eșafod, al lui Apostol) – toate acestea sunt conturate cu precizie, rafinament și mult sentiment de către una din cele mai interesante și bune actrițe pe care le are scena românească. De la foarte asumatul accent ardelenesc până la naturalețea pe care o afișează în timp ce deretică prin casa amintirii eroului titular, Natalia Călin relevă dimensiunea tragi-comică a personajului său, femeia cu puțină școală, dar cu mult bun-simț, prototip al româncei emancipate de la începutul secolului trecut. De altfel, unul din textele proiectate pe ecranul gigantic de pe scena Sălii Mari subliniază tocmai aspectul acesta, al modernizării femeii din România din pricina singurătății la care a supus-o războiul.

Celelalte două prezențe principale feminine sunt demne de remarcat, nu atât prin lungimea rolurilor interpretate, cât prin forța și pasiunea pe care actrițele o revarsă pe scenă. În primul rând, este Ilona a Ralucăi Aprodu, pe care actrița o conturează cu finețe și ne prezintă o țărancă fără carte, simplă, dar plină de iubire curată și adevăr. Chiar dacă nu păstrează un accent specific unguresc, acest lucru nu deranjează, pentru că, de fapt, Ilona nu vorbește graiul nostru cu accent, ci este o unguroaică ce nu știe decât limba maternă. Așadar, este un exercițiu de imaginație pentru spectatori, pentru a-și închipui că Ilona grăiește direct în maghiară. Și apoi vine naiva și flușturateca Marta Domșa, în eleganta și jucăușa intepretare a Adei Galeș – o foarte tânără actriță care reușește să se impună prin naturalețe și simplitate, cu care se joacă lejer și pe care le îmbracă într-o dicție remarcabilă. Marta Adei Galeș este copila șireată, fetișcana ce nu poate rămâne fidelă unui singur bărbat pentru că ”așa-i acum” – după spusele Doamnei Bologa.

padurea spanzuratilor

De netrecut cu vederea sunt și performanțele lui Richard Bovnoczki, Istvan Teglas, Ciprian Nicula și Emilian Mârnea, fiecare dintre ei aducând-și farmecul propriu în construcția titanică a spectacolului afrimian. Sobrietatea și duioșia căpitanului Klapca (Richard Bovnoczki), imaginea sumbră a generalului Karg care târăște după el un imens candelabru austriac (Istvan Teglas), simplitatea și hâtroșenia omului de rând (Ciprian Nicula în rolul Petre și Emilian Mârnea în rolul Caporalului) conturează încă o dată lumea pestriță surprinsă de condeiul lui Rebreanu și de imagistica lui Radu Afrim.

Iar aducerea pe scena Teatrului Național a celor două interprete live – Teodora și Lenuța Purja – a fost acea sclipire de geniu atât de caracteristică regizorului. Cele două cântărețe sunt din comuna natală a lui Rebreanu și aduc, prin vocile lor puternice și tânguioase, acea dimensiune a autenticității naționale atât de necesară pentru un asemenea tablou uriaș care este spectacolul acesta. ”Hora cu noduri” pe care o horește (din tot sufletul – și acest lucru se aude și se simte) la început venerabila Teodora Purja, în timp ce pe fundalul sonor se aud copaci căzând la pământ în acorduri de drujbă, va râmăne mult timp în memoria auditivă și afectivă a celor prezenți în sală, căci zugrăvește teribila actualitate în care ne dărâmăm valorile, dar în care adevăratul spirit românesc se agață cu tot dinadinsul și refuză să dispară. Iar Lenuța Purja, fiica sus-menționatei, se dovedește a fi o demnă continuatoare a folclorului moștenit de la mama sa și reușește, prin aparițiile ei, să redea taina dorului românesc.

Nu în ultimul rând, light designul (Mircea Mitroi), precum și spațiul scenografic construit de Cosmin Florea contribuie din plin la redarea atmosferei când apăsătoare, când melancolică, când de-a dreptul terifiantă pe care Afrim dorește să o transmită publicului. Și pe care o reușește prin imagini precum cea cu ”cimitirul” din valizele soldaților, drumul către casa lui Apostol, flancat de maci, aproape semănând cu un vis, dar și uriașul cap însoțit de imensele mâini ieșite din pământ, ce parcă amintesc de iubitul nostru Brâncuși. Ca să nu mai vorbim despre un alt ”tablou” antologic – statuia soldatului ce recitește o scrisoare către iubita sa, având la baza soclului o sticlă de Cola așezată de un tânăr de azi ce dansează isteric cu căștile în urechi.

Padurea spanzuratilor_006A8674

Fotografii din spectacol. Sursa:TNB

Privind în urmă, realizez că am scris o cronică-fluviu și încă nu am acoperit tot ceea ce-mi doream. Și asta pentru că un spectacol precum ”Pădurea spânzuraților” realizat de Radu Afrim nu poate decât să iște convorbiri și scrieri interminabile, datorită nenumăratelor simboluri, frumuseți și înțelesuri pe care le cuprinde. Sper ca, așa cum și-a dorit regizorul, spectacolul Naționalului bucureștean să-i facă pe cei tineri să pună din nou mâna pe cartea lui Rebreanu și, de asemenea, să-i pună față în față cu istoria, ridicându-le întrebare ce răsună și acum: după 100 de ani, unde am ajuns și ”Unde mergem?” Căci acum îmi dau seama că la întrebarea ”Cine e Apostol Bologa”, răspunsul trebuie să fie ”Apostol Bologa suntem noi”, iar Conștiința adevărată va trebui să înfrângă frazele patriotarde goale și să ne trezească la realitate. Mulțumesc, Radu Afrim!

Tudor Sicomaș

Tudor Sicomaș

Arhiva rubricii Dialoguri independente 

logo revista teatrala radio

Alte articole de Tudor Sicomaș: O farsă cât se poate de reală, cronică de teatru 

Cea mai frumoasă pledoarie pentru libertate, cronică de teatru 

O jumătate de om… mai bună decât niciun om…, cronică de teatru

Imnul iubirii sau Cântec despre Anita, cronică de teatru

Ciocnirea titanilor, cronică de teatru

Spectacolul ca miracol, cronică de teatru

O metamorfoză personală, cronică de teatru

Revelaţii târzii. Mitologia faustică peste timp, cronică de teatru

Întoarcerea în timp sau Triumf asupra maturității, cronică de teatru

Legende în ploaie, cronică de balet

Revista Teatrală Radio, o platformă extrem de bine dezvoltată

Amintiri teatrale din 2016: Teatrul – colac de salvare, cronică de teatru

Șalom, nene Iancule!, cronică de teatru

Circul morții, cronică de teatru

Recitalul generațiilor, cronică de teatru

Un spectacol incomod, cronică de teatru

Brutalitatea zilei de azi, cronică de teatru

Doamna cu o mie de fețe

Magia copilăriei, cronică de teatru

Artă contra putere sau despre sclavii ideilor, cronică de teatru

Dulcea nostalgie amară a tinereții, cronică de teatru

Despre dragoste și artă, cronică de teatru

logo-revista-teatrala-radioVezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaCRONICA DE TEATRUcronică de teatru rtr,liviu rebreanu,radu afrim,teatrul național bucurești
Cronică de teatru de TUDOR SICOMAȘ Iată o întrebare pe care cred că toți cei care au ieșit din Sala Mare a Teatrului Național ”I. L. Caragiale” din București și-au adresat-o. Bineînțeles, cei care au ieșit de acolo după o reprezentație cu cea mai nouă premieră a primei scene românești...