de RĂZVANA NIȚĂ

cronica de carte monologurile neimpliniriii george banu

Puţini ştiu că George Banu, astăzi unul dintre cei mai bine cotaţi teatrologi ai lumii, şi-a dorit să fie actor. Mai mult, a dat examen la Actorie. Şi mai mult, a intrat. Curând însă va realiza că se găseşte într-o postură incompatibilă. De ce? Iată trei argumente ale autorului: „Am înţeles brusc de ce nu am reuşit să devin actor: nu mă pot exprima deplin folosindu-mă de vorbele altuia! Nu le pot asuma ca şi cum mi-ar aparţine. Am nevoie de cuvintele mele, nu sunt apt să vorbesc cu ale altcuiva. Nu sunt actor, categoric, această dispoziţie îmi lipseşte.” Doi: „Pentru orice bun actor, scena devine o insulă inaccesibilă, unde nu răzbate nimic din freamătul lumii de afară. Stanislavski, o descopeream mult mai târziu, formula aceeaşi experienţă adresată tinerilor discipoli – aceea de a-şi construi o tăcere interioară, refugiu imperativ pentru libertatea de joc. Eu, dimpotrivă, auzeam totul cu o intensitate înzecită! Zumzetul şoaptelor – o insuportabilă derută sonoră, o perturbare, un constant bruiaj al atenţiei. O inaptitudine pentru a deveni actor.” Şi, nu în ultimul rând: „Cum să nu te minunezi de puterea actorului de a retrăi sistematic o emoţie, nu de a o simula, ci de a o regăsi în sine şi a o reactualiza ca fiind «prima oară»? O repulsie interioară mă determina să caut mai degrabă variaţia decât repetiţia… şi astfel să mă reconciliez cu imperativul recurenţei gestuale, emoţionale. Ceea ce constituie împlinirea unui actor îmi era străin şi nu putea conduce decât la neîmplinire.”

monologurile-neimplinirii george banu

Monologurile neîmplinirii*) este o carte-document cu parfum de confesiune dar şi o dizertaţie pe tema valorii şi valorizării unor rateuri majore. Sau după cum mărturiseşte criticul însuşi: „episoadele unei bătălii pe care am pierdut-o, dar a cărei pierdere m-a salvat”. Eşecul ca actor l-a adus însă în postura teoreticianului, a celui care nu „face” teatru, ci „scrie despre” teatru. „Cum a intuit Penciulescu că adevărata mea dorinţă, adevărata mea chemare era să văd teatru şi nu să fac teatru, să trec rampa şi să cobor în sală, să scriu despre teatru şi nu să-l practic, să fiu mereu aproape de scenă fără a o bătători, să asociez iubirea şi neiubirea de teatru? Continui să mă întreb şi acum. Eşecul m-a eliberat, datorită lui am înţeles ce-mi lipsea şi ce-ar fi fost esenţial să posed pentru a deveni actor. Eşecul l-am reciclat şi m-am reconciliat cu mine, cu teatrul. Şi am admis că omul din greşeli învaţă. Greşeli care îi permit să se descopere pe sine şi când sunt corect evaluate, lucid interpretate, să se cunoască şi, poate, să se împlinească. Altfel, altundeva.”

Experienţa de om de teatru, de profesionist al acestei arte i-a deschis lui George Banu o altă perspectivă, mult mai bogată, mai coerentă şi mai fascinantă asupra lumii ca teatru, a vieţii ca scenă. „Am însoţit teatrul şi el m-a însoţit. Dar, dincolo de acest exerciţiu constant respectat ca o şansă de salvare, mi-am construit un teatru personal, unde nu joc nicicând un alt rol decât acela al animatorului «privitor ca la teatru», cum spunea Eminescu, însă privitor sedus de ceea ce teatrul produce pentru a ne însoţi dincolo de teatru, teatralitatea lumii.” Şi o concluzie: „Viitorul teatrului nu e defel în primejdie. Teatrul, nu strict ca practică artistică, ci ca model mintal, va dăinui atâta vreme cât va dăinui omenirea. Căci, modelul pe care ni-l propune – reflectarea la scară redusă a summum-ului experienţelor umane – va rămâne inseparabil de însăşi condiţia omului ca fiinţă trăitoare pe acest pământ. Lumea va fi întotdeauna o scenă.”

george_banu

George Banu

Şi ajungem astfel la o altă postură a autorului nostru pe care acesta a trădat-o, cel puţin în fibra ei tradiţională – aceea de profesor, de magister care îi învaţă pe alţii. „Nimic din ceea ce merită ştiut, nu poate fi predat, spunea Oscar Wilde. De la bun început mi-am însuşit această convingere datorită relaţiei incomode cu învăţământul teatrului, pe care în permanenţă am resimţit-o. Totuşi, dorinţa de a contesta sau mai degrabă de a interoga spusele lui Wilde, m-a obsedat.” George Banu recunoaşte că şi-a asumat o poziţe mediană: „Am dorit să mă situez la jumătate de drum, între concretul practicii şi abstractul analizei. Nici miop, nici prezbit! Nici meşteşugar absorbit de munca sa, nici teoretician, indiferent la detalii. Această postură indecisă m-a protejat de siguranţa învăţământului şi m-a ajutat să nu devin profesor pe de-a-ntregul. Unde mă situam? Într-un teren al nimănui, un no man’s land în care îmi plăcea să avansez în compania studenţilor mei. Şi mă întreb astăzi dacă, în mod esenţial, ceea ce am predat nu a fost tocmai curajul de a adopta astfel de indeterminări.”

Concluzia? „Am descoperit recent că mă situez la răspântia a trei nereuşite, a trei dorinţe neîmplinite care, în ciuda eşecului, nu au dat naştere la frustrări paralizante: De ce nu am devenit actor? De ce nu am devenit scriitor? De ce nu am devenit profesor? Pentru că alegerea nu a fost niciodată reuşită şi pentru că întrebările au rămas până la sfârşit fără răspuns. Dar graţie acestor eşecuri şi refuzuri succesive, domeniile au putut comunica între ele şi au putut dialoga subteran. Triunghi de înfrângeri, care, reunite, mi-au acordat dreptul la starea de inconfort, proprie artei.”

George Banu cronica razvana nita

Pasionat de civilizaţia orientală şi de spaţiul asiatic, George Banu spune: „Japonezii ştiu, au ştiut dintotdeauna, că eşecurile fac uneori ca o viaţă să devină eroică. La rândul meu, am învăţat să-mi admit insuccesele, să le convertesc în învăţăminte utile: iată o adevărată pedagogie de viaţă! Fiindcă ele trebuie trăite lucid, cu conştiinţa deplină a faptului că, mai înainte de a deveni acele neîmpliniri care te marchează de-a pururi, au fost nişte ocazii esenţiale de confruntare cu sine.”

Monologurile neîmplinirii este o mostră de înţelepciune, de asumare a plusurilor şi minusurilor unui parcurs care până la urmă s-a dovedit exemplar. „Ceea ce n-ai avut îţi dă măsura a ceea ce ai, citesc în Concluzia unui roman despre Polonia şi dramele ei. Înfrângerile mă constituie, neîmplinirea îmi e condiţie, dar acest acord cu experienţa eşecurilor produce un sentiment de adevăr, de conduită autentică şi de reconciliere cu sine, ca şi cu teatrul. Fiu al neîmplinirilor devin azi paznicul lor.”

*) George Banu, Monologurile neîmplinirii, Iași, Editura Polirom, 2014 

razvana nita

  Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

logo revista teatrala radio

Alte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă 

Quo Vadis, Marie…cronică de teatru

„Port doliul vieţii mele…”, cronică de teatru 

Cu seriozitate, despre umor, cronică de teatru

Sub semnul creativităţii, cronică de teatru

Mozart rulz, cronică de teatru

Dance me to the end of love

Istoria pe scenă

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

Tablouri într-o expoziţie, cronică de teatru radiofonic

Aventura care schimbă destine, cronică de teatru radiofonic

Moartea glumeşte până la capăt, cronică de teatru radiofonic

Taina întâmplării: Felix şi Pietro – Such a perfect day, cronică de teatru radiofonic

Între Mitică, prinţul mahalalei şi Hamlet, prinţul Danemarcei 

Teatru în grădină – Comedii, capriţuri, pamplezircronică de carte

Caragiale – între exces şi blestemul veşnicei actualităţi, cronică de carte

Există și întâmplări fericite

Arhiva rubricii Spectator, ca la teatru de Răzvana Niță

Vezi: arhiva rubricii Cartea de teatru

costintuchilaCARTEA DE TEATRUcronica de carte,editura polirom,george banu,george banu actor,monolog,monologurile neîmplinirii,oscar wilde,răzvana niță,teatrologi români
de RĂZVANA NIȚĂ Puţini ştiu că George Banu, astăzi unul dintre cei mai bine cotaţi teatrologi ai lumii, şi-a dorit să fie actor. Mai mult, a dat examen la Actorie. Şi mai mult, a intrat. Curând însă va realiza că se găseşte într-o postură incompatibilă. De ce? Iată trei argumente...