mircea radu iacoban jurnal cronica de serban cionoff

de ȘERBAN CIONOFF

Îmi este greu să spun acum de ce Mircea Radu Iacoban a ales să îşi deschidă jurnalul său, Trăim o singură dată*), datat 2004–2014, cu avertismentul sever al unui prieten: „Te sinucizi, nu se «dă din casă» fără minime precauţii”, pentru ca, peste doar câteva pagini mai încolo să citeze vorbele mult mai liniştite şi mai senine ale lui H. R. Brown: „Fiecare om este un jurnal în care scrie o poveste, în timp ce intenţionează să scrie alta.” Cochetărie scriitoricească? Joc de-a v-aţi ascunselea printre figuri de stil, anume regizat spre nu se mai putea distinge care este masca şi care este chipul?

Nici vorbă de aşa ceva!… Mircea Radu Iacoban – reporter, prozator, dramaturg şi director de prestigioase scene ieşene, scriitor, director al Editurii Junimea, animator sincer dăruit propăşirii culturii şi spiritualităţii ieşene în universul culturii româneşti de pe ambele maluri ale Prutului –, nu mai avea nevoie să recurgă la asemenea trucuri, oricât de abile ar fi fost ele, pentru a ne pune pe gânduri. Fiindcă, de fapt, asta şi vrea cu adevărat: să ne pună pe gânduri. Să ne dea o temă, un motiv literar anume rupt din viaţă, cu care să ne ispitească, se ne captiveze aşa încât să nu ne eliberăm din această seducătoare captivitate până când tot el, Mircea Radu Iacoban, ne va da şi cheia enigmei.

mircea radu iacoban traim o singura data

Aceasta este ceea ce şi-a propus şi a reuşit să fie cartea de faţă. O carte care spune lucrurilor direct, pe nume, fie că e de bine, fie că e de rău: „Întâiul mobil al scrierii Jurnalului – recunoaşte Mircea Radu Iacoban – s-ar putea să fie de sorginte cronicărească, amintind acel „să se ştie” din vechime, ce sugera postura martorului.”

Nu altfel procedează şi autorul acestei cronici a unei vieţi „trăită o singură data”, care deschide capitolul rezervat pentru fiecare din cei zece ani cu o sumară trecere în revistă a unora dintre evenimentele care au marcat, mai intens sau poate chiar… deloc, anul respectiv, pentru ca, după aceea, să consemneze, în notaţii sugestive, fapte şi personaje ele înseşi semnificative din viaţa de zi de zi a autorului. Şi nu numai să le consemneze ci, atunci când socoteşte că ar avea ceva mai multe de spus, să meargă dincolo de ceea ce se vede, se aude sau numai „se spune” pentru a ajunge la miez, la tâlcul ascuns şi la semnificaţiile care pot să confere clipei trăite durată.

mircea-radu-iacoban jurnal

Mircea Radu Iacoban

Aici, trebuie să o recunosc fără rezerve, ochiul şi mâna prozatorului Mircea Radu Iacoban, dar şi ştiinţa dramaturgului Mircea Radu Iacoban de a surprinde sau de a construi momente de tensiune ideatică în care se confruntă personaje vii, cu tot binele şi tot răul lor, reuşesc să facă din cartea aceasta un adevărat scenariu de actualitate. Ceea ce, la o primă vedere, nu prea ar părea să intereseze în această lume a noastră în care fiecare are de spus câte ceva despre fiecare şi – pe cât mai rău posibil –, fiecare despre celălalt.

De data asta, Mircea Radu Iacoban, căruia, în niciun caz nu îi lipseşte spiritul critic, darul observaţiei atente şi finul simţ al ironiei, alege partea bună a lucrurilor şi, mai ales, a semenilor săi cu care s-a intersectat în acest învolburat deceniu românesc. Iar dacă ar fi să caut un cuvânt care definească substanţa morală şi încărcătura sufletească a jurnalului său acesta ar fi, fără doar şi poate, cuvântul „prietenie”. Un cuvânt care îi defineşte căldura şi devoţiunea cu care se dedică unor idei scumpe lui şi pe care şi le asumă ca pe nişte adevărate „idei trăite”.

Prima dintre aceste idei nu putea fi, din mai multe motive lesne de înţeles, decât iubirea pentru Moldova şi pentru ţara sa. Iubire pe care nu se sfieşte să şi-o asume, având, în egală măsură, demnitatea să nu o facă temă de tiradă patriotard-politicianistă. Idee pe care o mărturiseşte cu o cuceritoare francheţe: „«Noi suntem români!» nu-i o înjurătură şi patriotism, nu-i naţionalism.”

De aici, alegerea lui Mircea Radu Iacoban, aceea de a considera exclamaţia lui Dimitrie Anghel – „Iaşul e ca o vastă familie în care toţi se ajută şi se tolerează”– ca fiind una dintre cele mai expresive şi mai adevărate definiţii ale modelului spiritual ieşean pentru cultura noastră naţională. O definiţie pe care, fără prea multe ezitări de protocol, o va opune unei anume „enclavizări” a lumii de azi a creatorilor din Florenţa Moldovei (cum i-a spus Iaşului, un alt împătimit al său, G Călinescu). Şi, tot de aici, virulenţa cu care cronicarul clipei va sancţiona nişte pseudo-ierahii, comerciale şi până la urmă dubioase, lansate doar din dorinţa de a „demitiza” istoria şi cultura românească şi de a întocmi nişte clasamente de o vulgaritate scandaloasă: „În competiţia (?) «Mari români» Ştefan cel Mare este considerat («Cotidianul») «un fustangiu, chefliu, barbar şi mistic». Cei care l-au votat pe Ştefan ar avea «reminiscenţe comuniste». Aferim! De altfel, proiectul «Mari români» a devenit ridicol mai ales prin plasarea lui Eminescu la concurenţă cu… oricine”.

scriitorul mircea radu iacoban

La antipodul acestui „modernism” de-a dreptul rudimentar, Mircea Radu Iacoban pledează pentru întoarcerea la valorile perene, reprezentative ale culturii şi ale istoriei noastre. Eminescu şi Creangă, Caragiale sunt numai câteva asemenea repere sufleteşti la care trebuie să ne întoarcem pentru ca, asemenea legendarului Anteu, să ne întărim şi să biruim. Aşa după cum, în jurnalul lui Mircea Radu Iacoban, găsim dese şi întemeiate trimiteri la folclorul românesc, autentic şi nu… manelizat, precum şi la cei ce păstrează şi duc mai departe acest tezaur. Găsim în acest jurnal notaţii aparte dedicate recuperării tezaurului de înţelepciune care rămâne Cronica de la Arbore a lui Toader Hrib, înţeleptul ţăran bucovinean, pe care memorialistul de azi are meritul de a o fi făcut să vadă lumina tiparului pe când era director al Editurii Junimea. Poate tocmai de aceea, evocarea emoţionantelor momente ale venirii ţăranului-cărturar la festivitatea lansării cărţii sale este, numaidecât, alăturată unei amare consemnări: „În vârtejul tuturor întâmplărilor rostogolite peste România post-revoluţionară Cronica de la Arbore a coborât în nedreaptă uitare. Cine o citeşte va fi bucurat de redescoperirea unui univers rural profund original, cu adevărat românesc, emoţionat şi entuziasmat totodată.”

Într-o strânsă unitate cu aceste generoase „idei trăite” vom afla în paginile jurnalului lui Mircea Radu Iacoban multe şi , mai ales, generoase pagini consacrate fraţilor noştri de peste Prut. Bun cunoscător al acestor realităţi – el însuşi a fost corespondent de front în tranşeele de la Nistru, consemnând aceste dramatice experienţe în cartea Zece ani de foc, apărută în 2012 la Editura Junimea – Mircea Radu Iacoban, ca scriitor, ca director de teatru sau ca publicist, s-a consacrat cu pasiune şi, de ce nu am spune-o?, cu mult curaj, zidirii şi păstrării legăturilor spirituale, de ştiinţă şi de conştiinţă, dintre noi şi cei de dinafara graniţei de răsărit cu Republica Moldova. Emblematică pentru această nobilă idee mi se pare dragostea frăţească dintre Mircea Radu Iacoban şi neuitatul Grigore Vieru, căruia în carte i se consacră pagini memorabile. Mi-a fost destul de greu să aleg, dar, până la urmă, aş aminti înlăcrimatele rânduri pricinuite de moartea poetului şi patriotului de rară alcătuire sufletească: „Nu ştiu dacă Grigore Vieru a fost (şi este, fiindcă versurile moarte n-au) un mare poet. Cu certitudine a fost un bun, cinstit, original şi profund poet, un mare suflet şi un formidabil luptător pentru românitate. La alte popoare, militanţi cu astfel de statură sunt nemuriţi încă din timpul vieţii prin urcarea lor în marmura statuii. În eterna şi fascinanta Românie, Grigore Vieru a fost copios contestat şi rănit sufleteşte, în virtutea unor mărunte considerente conjuncturale, drapate în exigenţe artistice.”

Îmi voi permite să întăresc aceste atât de bine alese şi de întemeiate cuvinte, cu o mărturie. Mă aflam la Iaşi, cu treburi gazetăreşti, prin 1977, când, la Editura Junimea, directorul ei, Mircea Radu Iacoban, mi-a oferit un volum de poezii, Steaua de vineri, iscălit de Grigore Vieru. Cum probabil figura mea exprima şi oarece nedumerire la auzului unui nume necunoscut, Mircea a deschis cartea şi mi-a citit câteva versuri pe care încerc, acum, să le reproduc, din memorie: „Foaie verde prin aluni,/Unde eşti, copile Luni/Şi tu, copilandre Marţi/Cu ochii mari şi miraţi?” De faţă fiind, după cum îmi amintesc, poetul Horia Zilieru şi dramaturgul Ştefan Oprea, Iacoban a conchis: „Reţineţi acest nume: Grigore Vieru, cu siguranţă veţi mai auzi de el.” Şi aşa a fost!

Nu cred că aş putea încheia aceste note de lectură fără a menţiona şi această „idee trăită” a lui Mircea Radu Iacoban: prietenia. Sunt aici, în carte, numeroase nume de personalităţi reprezentative ale culturii şi spiritualităţii româneşti cu care autorul acestui jurnal a legat frumoase şi trainice prietenii. Fireşte, mulţi dintre ei sunt chiar din „dulcele târg al Ieşilor” (Constantin Ciopraga, Corneliu Sturzu, Horia Zilieru, Corneliu Ştefanache, soţii Magda şi Petru Ursache), alţii din Bucureşti sau din alte azimuturi. Dar ceea ce îi leagă sufleteşte şi îi întăreşte, dincolo de orice vremelnică încercare sau de diferenţe de abordări doctrinare sau de opţiuni politice, este dragostea sinceră faţă de această ţară, faţă de istoria şi de cultura sa.

Mi se va reproşa, poate, că scriind în acest fel, am adoptat un ton mult prea „sentimental”, nu atât faţă de carte cât faţă de autorul ei, Mircea Radu Iacoban fiind, de altminteri, recunoscut ca un tip tranşant, incisiv chiar, care nu „de pe afară” de lirism. Trebuie, însă, să o spun cu toată francheţea, cel care m-a împins să adopt această tonalitate a fost… Mircea Radu Iacoban însuşi. Adică gazetarul, prozatorul, dramaturgul, editorul, directorul de teatru şi, mai nou, memorialistul, într-un cuvânt omul care, în cele peste 600 de pagini câte numără jurnalul său, nu are nici măcar o vorbă de rău despre oamenii cu care s-a întâlnit şi, poate, chiar a avut confruntări sau i-au adus dezamăgiri.

Prietenia fiind acel cuvânt menit să ne ofere cheia de lectură şi să ne descifreze această lecţie de viaţă dintr-o carte de excepţie. O carte în care ideile trăite – în primul rând, ideea şi idealul prieteniei! – devin argumente de neclintit pentru a fi ferite de neuitarea zilei care va veni.

*) Mircea Radu Iacoban, Trăim o singură dată. Jurnal 2004–2014, Iași, Editura Junimea, colecţia „Clepsidra memoriei”, 2015.

logo revista teatrala radioCronici și articole de Șerban Cionoff: „Istoria teatrului universal”, debut de bun augur

Dialoguri între două singurătăți paraleleserban cionoff

Despre „Loser”-i numai de bine!

Dan Puican, un monstru sacru al Radioului, se mărturisește

„Lipsesc doi morți VIP!!!”

Cinci personaje în căutarea unei mâini de ajutor

Gina Patrichi: o actriță ca o metaforă, ca un fior, ca o iubireDouă personaje care și-au găsit autorul

Niște oameni care stau de vorbă. Punct!

Irina Petrescu, asemenea unei unde, asemenea unui vis

Un vis de vară în raza marelui Will 

La Institutul Cultural Român din Londra, se povestesc adevăratele povești despre români

Ştefan Iordache – omul și actorul nemuritor

„Banii din cer” nu aduc (numai) fericirea!

„Şi totuși, ce frumos era cândva!”

Gară pentru 4

Nenea Tudorică sosește în fiecare seară!

Gaițele vechi și noi

Casanova, sens sau non-sens

Georges Dandin nu suntem noi!…

Comisul voiajor al unei iluzii și moartea sa…

„…Escu”, precursorul și contemporanul nostru

Pușa Roth, inefabila dăruitoare de lumini

costintuchilaJURNALEcronica de la arbore,dimitrie anghel,editura junimea,iași,jurnal de mircea radu iacoban,mircea radu iacoban,serban cionoff
de ȘERBAN CIONOFF Îmi este greu să spun acum de ce Mircea Radu Iacoban a ales să îşi deschidă jurnalul său, Trăim o singură dată*), datat 2004–2014, cu avertismentul sever al unui prieten: „Te sinucizi, nu se «dă din casă» fără minime precauţii”, pentru ca, peste doar câteva pagini mai...