de RALUCA NIȚĂ

evocare-dario-fo-revista-teatrala-radio

Avea 90 de ani dintre care 70 dedicaţi teatrului şi a fost cel mai important şi cunoscut artist italian din epoca modernă. „Dacă mi se întâmplă ceva, să ştiţi cu toţii că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să trăiesc”, au fost ultimele lui cuvinte. Amintind de soţia sa, Franca Rame, parteneră în viaţă şi pe scenă, dispărută în 2013, spunea: „Cu ea am trăit de trei ori mai mult decât oricare om pe lume.”

dario-fo

Dario Fo

Vestea a căzut ca un trăznet într-o dimineaţă ploioasă de octombrie: Dario Fo a murit joi, 13 octombrie 2016, la spitalul Sacco din Milano, unde era internat de câteva zile din cauza unor probleme respiratorii. Personalitate imensă, artist complex, „bufonul” de lux al culturii italiene – aşa cum îi plăcea să se definească – Fo a fost activ până în ultima clipă. La sfârşitul lunii septembrie a prezentat la Milano ultima sa carte, Darwin, dedicată părintelui evoluţionismului. În timpul verii, la Palazzo del Turismo, la Cesenatico, orăşelul considerat refugiul creativ al lui Fo şi al soţiei, Franca, a fost deschisă o expoziţie cu tablourile, operele sale grafice, micile sculpturi şi păpuşi create de artist, însoţite de texte din noul volum publicat.

dario_fo-masca

În ultimii ani, simţea un anumit tip de nerăbdare, vroia să facă o sumedenie de lucruri, să scrie, să vorbească, să picteze. Se istovea în zeci de iniţiative, muncea enorm ca şi cum unicul scop ar fi fost acela de a câştiga timp. Dario Fo a părăsit această lume cu aceeaşi energie şi forţă cu care şi-a trăit viaţa. Avea 90 de ani, la 71 a primit Premiul Nobel pentru literatură. 70 de ani i-a dedicat artei  teatrului pe care a stăpânit-o ca un rege, a reinventat satira cu peste o sută de comedii, povestiri, romane biografice, eseuri dar şi ca actor, scriitor, autor de cântece, pictor, regizor, scenograf, eseist, om politic, un talent renascentist care l-a transformat în cel mai mare şi mai faimos artist italian din vremurile noastre.

evocare-dario-fo

Totul a început într-un sat minuscul, Sangiano („ţara minunilor”, îl numea el), unde la 24 martie 1926 se năştea Dario. Ca şi Primo Tronzano sau Porto Valtravaglia, unde se va transfera împreună cu părinţii săi, mama Pina şi tatăl Felice, şef de gară, Sangiano este un loc miraculos, plin de farmec, din regiunea Lombardia, între Lacul Maggiore şi graniţa cu Elveţia, unde teatrul îşi are originile în cultura populară. Aici, două categorii de oameni erau cele mai numeroase în acea perioadă: contrabandiştii şi pescarii. „Două meserii care presupun enorm de multă fantezie, spunea Fo. Lor le datorez viaţa mea de mai târziu. Ne umpleau capul, nouă, copiilor, cu zeci de poveşti mai mult sau mai puţin adevărate pe care crescând le-am furat fără ruşine.”

dario-fo-caricatura

Până şi „il grammelot”, limba inventată de dramaturg în spectacolul Mistero buffo, ca şi în alte texte care au făcut istorie în teatrul italian şi mondial, vine de acolo, dintr-o întâlnire a mai multor dialecte locale, neologisme şi limbi străine. Bazele acestei limbi create de Fo se pun în vremea studenţiei când, la Accademia delle Belle Arti şi del Politecnico face cunoştinţă cu pictorii Morlotti, Treccani, Crippa, Trevisani, Peverelli, Cavaliere şi Emilio Tadini.

una-foto-di-franca-rame-e-dario-fo-con-il-figlio-jacopo

Dario Fo și Franca Rame cu fiul lor Jacopo

Anii ’50 sunt foarte importanţi pentru Fo. Abandonează arhitectura („Nu eram genul de om care să dea o mână de ajutor speculaţiei în construcţii”) iar în 1951 se prezintă în faţa actorului Franco Parenti cu mici monologuri suprarealiste pentru radio. Multe dintre ele vor intra în anul următor în antologia radiofonică Poer nano şi vor avea un succes enorm iar în 1953 în farsa Il dito nell’occhio, piesa de debut pe scena la Piccolo Teatro alături de Parenti şi Giustino Durano; un text care rupe convenţia spectacolului de revistă şi inventează un nou mod de a face satiră. Împreună cu ei începe să joace şi Franca Rame, fiica unei familii mic-burgheze, frumoasă, blondă, înaltă. „În faţa teatrului o aşteptau mereu pretendenţi plini de bani cu maşini impresionante. Eu nu eram nimeni, doar unul lung şi slăbănog cu urechi enorme, timid în faţa frumuseţii ei şi deci fâstâcit mereu şi cast. Într-o zi ea m-a luat de umeri, m-a lipit de un zid şi m-a sărutat. De atunci a început totul”, îşi amintea Fo. Se căsătoresc în 1954, anul în care scrie cel de-al doilea text scris, intitulat Sani da legare, despre Italia conflictelor politice. Împreună se duc la Roma, unde în 1955 se naşte unicul lor fiu, Jacopo. În capitală încearcă şi posibilitatea de a intra în lumea filmului. Lo svitato, în regia lui Carlo Lizzani va rămâne însă unicul său rol cinematografic. Va scrie însă scenariile pentru Rosso e nero, Souvenir d’Italie şi Rascel fifi.

fo-5f-arhiva-rai

Dario Fo și Franca Rame. Fotografie de arhivă, RAI

La insistenţele soţiei, Fo se întoarce la Milano. Aici, în anul 1960 ia naştere Compania Fo-Rame. De la farse (Ladri, manichini e donne nude), Dario autorul trece la comedii satirice inspirate din tradiţia comicilor dell’Arte (Gli arcangeli non giocano a flipper, 1959, Chi ruba un piede è fortunato in amore, 1961, Isabella, tre caravelle e un cacciaballe, 1963), toate cu un enorm succes de public şi pentru că Dario actorul se dovedeşte un talent incredibil. „În realitate eram un parvenit fără diplomă. Franca a fost cea care m-a scos din frică, timiditate, convenţii”, amintea Dario Fo. Va inventa o masă, un clovn care va deveni protagonistul spectacolelor succesive. Sunt chemaţi şi la RAI, dar cenzura epocii nu admite critica socială şi le cere un control asupra textelor. Cei doi artişti refuză. Timp de 15 ani nu vor mai avea dreptul să apară la vreun canal de televiziune publică. O nedreptate ruşinoasă. Vor reveni în televiziune abia în 1977 cu Il teatro di Dario Fo, înregistrarea unor spectacole deja cunoscute şi aplaudate în lumea întreagă.

dario-fo-e-franca-rame

Întorcându-ne la teatru, capodopera sa rămâne însă Mistero buffo, scris în 1969, dar care a avut diferite versiuni, ultima anul acesta. Monologul în limba grammelot amestecă, așa cum spuneam, diferite dialecte, neologisme dar şi fragmente din evanghelii apocrife. Acest lucru va atrage criticile şi mânia Vaticanului. Este un succes planetar. „Anii de plumb” din Italia, terorismul de stânga şi de dreapta îl conving pe Fo că şi teatrul trebuie să fie oglinda aceei perioade. Scrie astfel Morte accidentale di un anarchico (1970), Non si paga, non si paga (1974), !Pum, pum!chi è? La polizia! (1972), Il Fanfani rapito (1975). Textele se modifică în fiecare seară în funcţie de ştirile zilei. Sunt ani dificili, plini de violenţe, bombe în teatre, case incendiate, nimeni nu vrea să le închirieze o casă la Milano. Au 40 de procese. În 1973, Fo este arestat la Sassari în urma unei altercaţii cu un poliţist iar mai târziu Franca Rame este răpită şi violată de un grup de fascişti – cu complicitatea organelor statului, după cum se va descoperi mai târziu. Dar aceste oribile violenţe nu îi doboară. În 1978, Fo regizează la Scala din Milano Povestea soldatului de Stravinski, prima sa regie de operă. Va urma o serie nesfârşită. Dario şi Franca sunt invitaţi peste tot în lume iar în 1980 când Statele Unite le vor refuza acordarea vizei, obţin solidaritatea publică a lui Arthur Miller şi a lui Martin Scorsese.

Culmea celebrităţii va fi atinsă în 1997, anul primirii Premiului Nobel pentru literatură (intrase pe lista scurtă încă din 1975). După 1995, când în urma unui atac cerebral risca să rămână orb, Fo încetineşte ritmul activităţii profesionale şi se dedică literaturii. Scrie Lu santo jullare Francesco, La figlia del Papa, Un uomo bruciato vivo, Razza di zingaro şi Darwin.

dario_fo-si-franca_rame

La 29 mai 2013 Franca se stinge în brațele partenerului ei de viaţă. La înmormântare, privind spre cer, Fo va striga un emoţionant „Ciaooo!!”. Despre Franca spunea în ultimii ani că îi simte în permanenţă prezenţa şi sprijinul. Iar celor care îl întrebau dacă nu este cumva semnul unei convertiri la supranatural, Fo răspundea: „Eu cred în logică. Dar când voi ajunge dincolo, sper din tot sufletul să fiu surprins.”

Corespondenţă de la Roma

Dario Fo, Mistero buffo – integral

Dario Fo povestește (și cântă) Darwin

raluca-nita

Raluca Niță

logo revista teatrala radio

Vezi: arhiva rubricii Roma caput culturae de Raluca Niță

Alte articole de Raluca Niță: Compania Ricci/Forte: doi Stanislavski ai anilor 2000

„Dirty Dancing” devine musical la Milano 

Romeo Castellucci, un regizor care provoacă „în dulcele stil clasic”

Când Falstaff citează din Nietzsche, Kafka şi Orson Welles

Cine sunt noii dramaturgi italieni?

Viaţa lui Aung San Suu Kyi pe scena Teatrului din Ravenna

Peter Brook explorează nuanţele necunoscute ale minţii

Roman Polanski, regizor de musical la Paris

Eduardo De Filippo, 30 de ani de la moarte

Dario Fo se întoarce în televiziune cu povestea Sfântului Ambrozie

Filmul „Casablanca”, un mit născut dintr-o piesă de teatru

Jeroen Verbruggen, un coregraf pop care urăşte comparaţiile

Cazul Lehman Brothers la Piccolo Teatro din Milano

„Antigona” africană în interpretarea tinerilor actori din Senegal la Prato

Lindsay Kemp: 76 de ani fără un pas greşit

S-a stins din viaţă Luca Ronconi, ultimul regizor vizionar din teatrul contemporan

„Segreti d’autore”, Festivalul Mediului, Ştiinţelor şi Artelor de la Cilento (Salerno) 

Marcidofilm!, un nou teatru la Torino

Nouvelle Vague pe scena Teatrului Carignano din Torino

Globe Theatre prezintă „Hamlet” în 197 de teatre din lume

Shakespeare: un spectacol, o epocă, un afiş

„Numele trandafirului”, ultimul text teatral gândit de Umberto Eco

Pacienţii în sală, medicii pe scenă!

Daţi-i un teatru şi vă construieşte o lume – povestea unui dramaturg de succes

La Milano, „Regele Lear” se joacă în piscină

Într-o cetate medievală se face teatru sărac din idei bogate

Gianfranco de Bosio, un destin, mai multe vieţi

logo-revista-teatrala-radioVezi: Arhiva rubricii Evocări

costintuchilaEVOCĂRIarthur miller,dario fo,evocari rtr,franca rame,limba grammelot,Martin Scorsese,mistero buffo de dario fom premiul nobel dario fo,Morte accidentale di un anarchico,povestea soldatului,raluca niță,stravinski
de RALUCA NIȚĂ Avea 90 de ani dintre care 70 dedicaţi teatrului şi a fost cel mai important şi cunoscut artist italian din epoca modernă. „Dacă mi se întâmplă ceva, să ştiţi cu toţii că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să trăiesc”, au fost ultimele lui...