de RALUCA NIȚĂ

portret stefano massini de raluca nita revista teatrala radio

Ne aflăm în localitatea San Donnino, la câţiva kilometri de Florenţa. Primul lucru care te frapează este că Stefano Massini nu reuşeşte să scrie stând pe scaun. În trening, se urcă pe bicicletă, activează camera telefonului mobil şi pedalând ore întregi, „povesteşte” istoria care va deveni un text de spectacol.

Apoi se întoarce acasă şi în camera sa de lucru dintr-o casă care în 1400 era o moşie îmbelşugată, transcrie întregul conţinut al înregistrării. Cele peste 700 de pagini care au inspirat ultimul spectacol regizat de Luca Ronconi şi care i-au dat notorietate internaţională, aşa s-au născut. 374 pagini încă le mai are în memoria telefonului, scurte imagini unde se vede strada de parcurs şi se aude vocea sa. „Oamenii mă văd vorbind singur şi sigur că se gândesc că sunt nebun dar pentru mine textul îşi are fluxul său şi nu poate fi întrerupt. Indiferent că vorbesc despre jurnalista martir Anna Politkovskaia, despre un consiliu al muncitorilor baricadaţi într-o fabrică sau despre 160 de ani de capitalism văzuţi prin prisma celor trei generaţii de fraţi Lehman, vorbele pe care le înregistrez au un alt tip de magnetism.”

Stefano massini 2

Stefano Massini 

Dar cine este Stefano Massini? S-a născut la Florenţa în 1975, părinţii săi erau angajaţi ai unui laborator de analize medicale. Nu este evreu, dar frecventează asiduu această comunitate. La Liceul de limbi clasice „Dante Alighieri” este în aceeaşi clasă cu actualul prim- ministru italian, Matteo Renzi. Termină Facultatea de arhelogie, specializându-se în papirologie. Papirologia este studiul literaturii antice, al corespondenței, arhivelor juridice etc., precum și al manuscriselor care s-au păstrat până astăzi, scrise pe papirus, cea mai comună formă de material scris în civilizațiile antice din Egipt, Grecia si Roma. Papirologia include atât traducerea și interpretarea documentelor vechi într-o varietate de limbi, precum și îngrijirea și conservarea papirusurilor originale foarte rare.

Stefano Massini

Vorbeşte fluent engleza şi franceza, „cunoaşte” araba şi limba idiş. Face parte din diferite companii teatrale de amatori în calitate de actor, dar încă de la început prietenii observă că are o ciudăţenie, mimează cu gura şi replicile celorlalţi actori pe care uneori le şi scrie. În timpul serviciului civil trimite un plic cu CV-ul său la organizatorii festivalului „Maggio Musicale Fiorentino” unde este acceptat ca asistent de regie voluntar. În această calitate participă la montarea spectacolului Incoronazione di Poppea al lui Luca Ronconi. Îl întreabă pe acesta din urmă dacă are nevoie de un asistent. E norocos. Regizorul îi cere să ţină evidenţa jurnalului de repetiţii. Când Massini îi va prezenta o cărămidă enormă în loc de un caiet, regizorul îl întreabă: „Ai scris vreodată vreo piesă?” Viaţa i se schimbă total.

„Citisem că lui Vincent van Gogh, închis într-un balamuc din Provence, i se ascundeau culorile pentru că medicii credeau că acestea îi provocau crizele de nervi. E un paradox superb.” Scrie L’odore assordante del bianco (Una tripla sinestesia) şi câştigă în 2004 Premiul Tondelli. Din punctul lui de vedere, teatrul italian nu reuşea să mai respire, înghiţit de uriașii Goldoni şi Pirandello. „Vroiam să fim un plămân uman care respiră realitatea şi o restituie  în formă teatrală”, spune. Vorbeşte la plural dar nu ne lămureşte cine sunt ceilalţi. Nu suportă lanţul scurt al tradiţiei.

L’odore este foarte bine primit de critică, participă la toate festivalurile de gen.

Ottavia-Piccolo în Donna non rieducabile

Ottavia Piccolo în Donna non rieducabile

Trei ani mai târziu scrie Donna non rieducabile, aşa cum a supranumit-o poliţia rusă pe Anna Politkovskaia, jurnalista care ne-a dezvaluit suferinţele şi adevărurile războiului din Cecenia. „Anna s-a născut murind”, crede Massini şi admiră curajul ei mai mult decât orice. Într-una din primele scene ale textului, doi soldaţi coboară dintr-un camion cu un lighean din care scot un fel de minge din cârpe. O minge roşie. O aruncă pe jos. E capul unui soldat cecen.

Actriţa de faimă internaţională Mireille Perrier îl sună şi îi spune că va pune în scenă textul la Paris. Spectacolul ajunge şi la Vilnius, unde populaţia filorusă ameninţă că va incendia teatrul. Pentru el este ca o revelaţie: „Am Înţeles că teatrul contemporan, cel care vorbeşte despre zilele noastre, dacă i se dă spaţiu, poate pune în mișcare conştiinţele oamenilor.”

În septembrie 2008 Lehman Brothers dă faliment. „Era o poveste perfectă pentru mine”, recunoaşte Massini. „Eu am avut dintotdeaună o cultură cu un picior în Occident şi altul în universul evreiesc. În interiorul acestui dezastru financiar se ascundea totul: relativismul, consumismul, naşterea unei superputeri, nevrozele.” Începe să strângă cărţi despre istoria economiei, despre fraţii Lehman, lumea finanţelor. Îşi notează idei într-o serie de agende negre cu margini roşii şi dictează textul mergând cu bicicleta („Începutul e non-fiction, apoi mă concentrez pe personaje şi inventez lucruri pe care ar fi putut să le facă acestea.”).

Această epopee torenţială pleacă de la primii Lehman, Henry, Mayer şi Emanuel, emigraţi din Bavaria în Alabama. Mai întâi au fost negustori de bumbac, apoi cafea, căi ferate până când înţeleg că afacerile se fac cumpărând şi vânzând pe alţi bani.

Stefano Massini și Luca Ronconi

Stefano Massini și Luca Ronconi

Dramaturgul încă mai păstrează scrisoarea scrisă de Ronconi după ce a terminat de citit textul: „În sfârşit ceva eroic. Dacă tu eşti de acord eu aş fi bucuros să îl montez.” Massini e fericit. Dar înainte ca Ronconi să înceapă lucrul, spectacolul va fi în stagiunea Teatrului du Rond-Point la Champs Elysées (singura greşeală a fost alegerea sălii cu doar 200 de locuri, mii de oameni au fost nevoiţi să se întoarcă acasă).

Brigitte Salino, cunoscutul critic de teatru al cotidianului „Le Monde”, vine la Florenţa să îl cunoască şi îi ia un interviu de două pagini. În sfârşit are loc premiera spectacolului lui Ronconi la Piccolo Teatro cu Fabrizio Gifuni şi Massimo Popolizio în rolurile principale. „O satisfacţie imensă”, dar după doar câteva săptămâni regizorul italian se stinge din viaţă.

Trilogia Lehman

Imagine din spectacolul Trilogia Lehman de Stefano Massini, regia: Luca Ronconi, Piccolo Teatro, Milano

Directorul lui Piccolo Teatro, Sergio Escobar, îi cere să îl înlocuiască pe Ronconi în funcţia de consultant artistic. La întrebarea: „Cum îţi alegi subiectele pieselor?”, Stefano Massini răspunde: „Nu ştiu, în primul rând citesc ziarele apoi încerc să percep dintr-un întreg discurs adresat societăţii globale dacă există ceva demn de a fi luat în seamă.” Atunci e un fel de jurnalism de nivel secundar? “Când am scris Lehman Brothers, toţi mă descurajau spunându-mi: Nu are sens, băncile fură. Toate. Dar eu cred ca trebuie sa demontăm, nu să alimentăm, ideile consolidate. Altfel ce rost are totul?”.

Stefano Massini Ottavia Piccolo

Stefano Massini și Ottavia Piccolo citind textul piesei 7 minuti

Talentul lui Massini este acela de a descoperi într-un articol de ziar, sâmburele poetic şi de a-i da  valoare. Ca în albul lui Van Gogh sau în propunerea de a reduce – aparent puţin – pauza de masă care este tema incandescentă a piesei 7 minuti, cu Ottavia Piccolo, în regia lui Alessandro Gassman, fiul celebrului Vittorio, şi care în luna septembrie va deveni un film regizat de Michele Placido.

Sam Mendes, premiul Oscar pentru American Beauty, a cumpărat drepturile mondiale în limba engleză ale piesei Lehman Brothers, pe care a citit-o din pură întâmplare într-o librărie din Franţa.

Un talent, o bicicletă, un ziar şi dorinţa absurdă de a rescrie lumea. Ai nevoie de noroc dar mai presus de orice trebuie să dai dovadă de voinţă, curiozitate şi curaj. Stefano Massini – două premii Ubu, 17 adaptări teatrale în întreaga lume – rămâne un cititor de jurnale, sărind – cu jenă, parcă – peste paginile care vorbesc despre el.

Corespondenţă de la Roma

Ottavia Piccolo în Donna non rieducabile, fragment

Trailer Trilogia Lehman

raluca-nita

Raluca Niță

logo revista teatrala radio

Vezi: arhiva rubricii Roma caput culturae de Raluca Niță

Alte articole de Raluca Niță: Compania Ricci/Forte: doi Stanislavski ai anilor 2000

„Dirty Dancing” devine musical la Milano 

Romeo Castellucci, un regizor care provoacă „în dulcele stil clasic”

Când Falstaff citează din Nietzsche, Kafka şi Orson Welles

Cine sunt noii dramaturgi italieni?

Viaţa lui Aung San Suu Kyi pe scena Teatrului din Ravenna

Peter Brook explorează nuanţele necunoscute ale minţii

Roman Polanski, regizor de musical la Paris

Eduardo De Filippo, 30 de ani de la moarte

Dario Fo se întoarce în televiziune cu povestea Sfântului Ambrozie

Filmul „Casablanca”, un mit născut dintr-o piesă de teatru

Jeroen Verbruggen, un coregraf pop care urăşte comparaţiile

Cazul Lehman Brothers la Piccolo Teatro din Milano

„Antigona” africană în interpretarea tinerilor actori din Senegal la Prato

Lindsay Kemp: 76 de ani fără un pas greşit

S-a stins din viaţă Luca Ronconi, ultimul regizor vizionar din teatrul contemporan

„Segreti d’autore”, Festivalul Mediului, Ştiinţelor şi Artelor de la Cilento (Salerno) 

Marcidofilm!, un nou teatru la Torino

Nouvelle Vague pe scena Teatrului Carignano din Torino

Globe Theatre prezintă „Hamlet” în 197 de teatre din lume

Shakespeare: un spectacol, o epocă, un afiş

„Numele trandafirului”, ultimul text teatral gândit de Umberto Eco

Pacienţii în sală, medicii pe scenă!

logo revista teatrala radio

Vezi: Arhiva rubricii Portrete

costintuchilaPORTRETEAnna Politkovskaia,Donna non rieducabile,lemhan trilogy,luca ronconi,Mireille Perrier,ottavia piccolo,piccolo teatro,raluca niță,stefano massini
de RALUCA NIȚĂ Ne aflăm în localitatea San Donnino, la câţiva kilometri de Florenţa. Primul lucru care te frapează este că Stefano Massini nu reuşeşte să scrie stând pe scaun. În trening, se urcă pe bicicletă, activează camera telefonului mobil şi pedalând ore întregi, „povesteşte” istoria care va deveni un...