Cronică de teatru de RĂZVANA NIȚĂ

viforul-delavrancea-tnb

”Viforul” după Barbu Ştefănescu Delavrancea, regia: Alexandru Dabija, Teatrul Naţional ”I. L. Caragiale”, Bucureşti 

Ştefăniţă, nepotul lui Ştefan cel Mare (iar azi, şi Sfânt) era un tânăr în bună măsură teribilist, născut cu complexul gloriei bunicului său, răsfăţat, temut, influenţabil, cu o senzualitate problematică, ambiţios, orgolios, duplicitar, vicios. Chiar şi aşa, poate lucrurile nu ar fi luat-o cu totul razna. Ca pe orice om abia ieşit din adolescenţă şi scăpat din frâu, l-a distrus anturajul – gaşca, amicii de băutură şi iluzii.

”Viforul” în varianta lui Alexandru Dabija porneşte de la un scenariu destul de liber, cu inserţii din cronicari. Nu vă aşteptaţi la o reconstituire istorică, nici la tirade hohotitoare, adevăruri cutremurătoare subliniate prin dangăt de clopote, costume bogate sau desfăşurări de trupe şi trupuri. Regizorul a fost mai curând interesat de perenitatea unor metehne, de perpetuarea unor apucături autohtone, oglinda unei mentalităţi fundamental neschimbată.

Viforul_FLGH1084.2

Marius Manole în ”Viforul”

Montarea este un exerciţiu cu o bună doză de spontaneitate, un proiect experimental inedit, construit cu personalitate şi îndrăzneală şi care se sprijină pe carisma, capacitatea de anduranţă şi forţa interpretativă reconfirmate de Marius Manole, cel care reuşeşte şi de această dată o incontestabilă performanţă.

Într-un cadru scenografic esenţializat, destul de discutabil structurat (în stânga puternic iluminate – o masă mare, un morman de nuci insuficient ”jucate”, central – tronul acoperit, în dreapta – un soi de practicabil într-o solicitantă penumbră), personajele desfăşoară episoadele intrigii care îl va duce pe Ştefăniţă de la crimă la mormânt şi în care regăsim deopotrivă accente shakespeariene (”Macbeth”) şi hâtroşenia specifică snoavei şi basmului popular.

Viforul_FLGH1384.2

Sincer, nu am înţeles prezenţa proiectorului şi a proiecţiilor. Nu mi-au transmis mai nimic. Cel mult o benignă şi constantă perplexitate. Cine ştie? O fi vreun simbol ale cărui înţelesuri sunt mai greu de dibuit. Sunt de admirat însă devotamentul şi entuziasmul cu care întreaga distribuţie a aderat la propunerea regizorului. Fiecare actor izbuteşte să contureze un personaj unitar, coerent şi valabil. Merită felicitaţi pentru asta. Nu e puţin lucru.

Spectacolul are un ritm bun şi o agreabilă alternare a momentelor dramatice cu cele comice. De altfel, aşa cum spuneam, sunt evitate poza solemnă, gravitatea, loviturile de teatru. Se caută în permanenţă veritabilul, un anumit tip de cotidianitate, de prizabil pentru spectatorul de azi. Nu înseamnă că dacă vorbim de epoca medievală, trebuie să ne lăsăm înecaţi de colbul ceasloavelor ce povestesc faptele de măreţie ale eroilor neamului. Nimic de-a face cu propaganda mereu activă care ne invită să ne batem cu cărămida în piept, căci suntem o naţie ce se trage din stirpe de sfinţi, de martiri şi de domni neînfricaţi şi – nu-i aşa? – spune-mi cu cine împarţi crăcile arborelui genealogic naţional ca să îţi spun cine eşti. Din acest punct de vedere, viziunea sănătoasă şi lipsită de prejudecăţi a lui Dabija ne invită să ne venim în fire şi să coborâm de pe socluri.

Ce i se poate reproşa acestui ”Vifor” este un supărător exces în transpunere: prea multă fiziologie (salivă, apă, cerneală, transpiraţie), prea multă ambalare pe gol, trântiri, bufnituri, tropăieli, trageri de păr (din cap, din barbă); nebunia Oanei e prea ”făcută”; sunt momente în care totul devine prea ilustrativ, demonstrativ, alteori uşor îngălat. În numele firescului pe care ştiu că toţi cei implicaţi în acest proiect îl caută, îmi permit să le reamintesc: echilibrul şi măsura sunt condiţii sine qua non pentru comunicarea eficientă şi valoroasă a oricărui tip de mesaj. Cu atât mai mult a celui estetic.

Viforul_FLGH2173.2

Fotografii din spectacol de Florin Ghioca. Sursa foto: TNB

În pofida acestor ”neglijenţe” de parcurs, montarea Naţionalului bucureştean nu este nici pe departe, cum ar putea crede unii, o bazaconie premeditat altfel. Ea reuşeşte să creeze un liant între noi cei de azi, cei de acum un centenar când Delavrancea scria piesa şi cei din vremea lui Ştefan şi a nepotului lui. O propunere artistică insolită, puternică, un demers incandescent ce transmite un straniu dar cordial şi autentic sentiment de fraternitate şi chiar compasiune.

La capătul unui drum de veacuri, constatăm că încă rătăcim prin desişul neluării în serios. Mândri că suntem ce alţii ne-au făcut, infantili şi cu ambiţii mărunte. Ştefăniţă ar fi fost un subiect perfect pentru presa tabloidă. Ceva îmi spune că în marile aşezăminte estivale unde lumea azi dansează, vânează şi bea licori din roabe, nepotul lui Ştefan cel mare ar fi fost sufletul petrecerii. Ca şi mulţi dintre noi, stră-stră-stră-stră… nepoţii lui. Ce bezmetic Centenar a trecut! Ce veselă Apocalipsă se pregăteşte! 

razvana nita

Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

logo revista teatrala radio

Alte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă

Quo Vadis, Marie…cronică de teatru

„Port doliul vieţii mele…”, cronică de teatru

Cu seriozitate, despre umor, cronică de teatru

Sub semnul creativităţii, cronică de teatru

Mozart rulz, cronică de teatru

Conformism şi nonconformism sau Viaţa pe brânci şi aplauzele în picioare, cronică de teatru

Între istorie şi destin, cronică de teatru

Starea națiunii, la umbra salcâmului tăiat, cronică de teatru

Destine în majuscule, recunoştinţă minusculă, cronică de teatru

Eu, tu, noi…, cronică de teatru

Triaj, cronică de teatru

Înainte ca cenuşa să acopere totul, cronică de teatru

Drumul acesta… De ce?, cronică de teatru

Punctul mort, cronică de teatru

Stella… de la stea. Ca o boîte à musique… Blanche, cronică de teatru

Păsările, ca şi oamenii… visează să zboare, cronică de teatru

Instinctul fericiriicronică de teatru

Exerciţii de rezistenţă cu Familia Tót, cronică de teatru

Et in Portugalia ego…, cronică de teatru

Cine iubeşte şi lasă…, cronică de teatru

Dance me to the end of love

Istoria pe scenă

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

Tablouri într-o expoziţie, cronică de teatru radiofonic

Aventura care schimbă destine, cronică de teatru radiofonic

Moartea glumeşte până la capăt, cronică de teatru radiofonic

Tectonica dansului, cronică de teatru

Ca degetele de la o mână, cronică de teatru

Cum se construieşte o cădere, cronică de teatru

Păsări de pradă, cronică de teatru

Liberă trecere către tine însuţi, cronică de teatru

Cum gestionezi o pleaşcă, cronică de teatru

Pe speaker, cronică de teatru

Povestiţi, povestiţi, tot va rămâne ceva, cronică de teatru

Taina întâmplării: Felix şi Pietro – Such a perfect day, cronică de teatru radiofonic

Între Mitică, prinţul mahalalei şi Hamlet, prinţul Danemarcei 

Teatru în grădină – Comedii, capriţuri, pamplezircronică de carte

Caragiale – între exces şi blestemul veşnicei actualităţi, cronică de carte

La umbra cireşilor în floare, despre actorul total, cronică de carte

Calul din piatră şi teatrul din pâine, cronică de carte

Din Paris, cu dragoste

Apartamentul personal – confesional și altar al prieteniei, cronică de carte

Caietul caietelor de regie, cronică de carte

Există și întâmplări fericite 

Şi mâna trup şi suflet se făcu, cronică de teatru 

La bâlci, cu capu-n jos, cronică de teatru

E pur si muove, cronică de teatru

Japonia – între viaţă şi artă, cronică de carte

Teatrul, această incredibilă metaforă a vieţii, cronică de carte

Când teatrul nu te mişcă, cronică de teatru

Dincolo de perete, cronică de teatru

Lecțiile „Lecției”, cronică de carte

Sfânta treime şi cele două jumătăţi, cronică de teatru

Când filmul – ca şi maioneza – se mai taie, cronică de teatru

Fascinaţia omului cu cap de perlă, cronică de teatru

Escrocherii sentimentale, cronică de teatru

Desprinderea din soare şi dreptul la eternitate, cronică de teatru

O bătaie la vremea ei face cât orice ”cutare şi cutare”, cronică de teatru

O dovadă în plus că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, cronică de teatru

Arhiva rubricii Spectator, ca la teatru de Răzvana Niță

Ce mică-i lumea, o fierărie, cronică de teatru

logo revista teatrala radioVezi și: Arhiva rubricii Cronica de teatru

 

costintuchilaCRONICA DE TEATRUalexandru dabija,cronică de teatru rtr,Delavrance,marius manole,răzvana niță,teatrul național bucurești,Viforu
Cronică de teatru de RĂZVANA NIȚĂ ”Viforul” după Barbu Ştefănescu Delavrancea, regia: Alexandru Dabija, Teatrul Naţional ”I. L. Caragiale”, Bucureşti  Ştefăniţă, nepotul lui Ştefan cel Mare (iar azi, şi Sfânt) era un tânăr în bună măsură teribilist, născut cu complexul gloriei bunicului său, răsfăţat, temut, influenţabil, cu o senzualitate problematică, ambiţios,...