de COSTIN TUCHILĂ

teatru si opera

Raportul dintre teatru şi operă ar putea fi considerat, la o primă şi superficială observaţie, drept unul simplu – de întrepătrundere şi continuitate. S-ar spune repede, prin urmare, că, de îndată ce opera şi-a dobândit un statut autonom ca gen, s-a desprins de ezitările şi starea confuză de la început, libretele ei au folosit creaţia dramatică drept principală sursă de inspiraţie. Faptul este de altfel uşor de demonstrat, dar o analiză atentă, punând în paralel istoria teatrului universal şi istoria operei, oferă suficiente surprize. Ele nu vizează atât relaţia cantitativă, cât planul axiologic al discuţiei. Cât şi cum se regăsesc marii autori şi textele de referinţă din istoria teatrului în istoria, mult mai sumară (doar patru secole), a operei? Două întrebări la care, din câte ştiu, nu s-au dat prea multe răspunsuri… Problema nu pare să fi intrat în atenţia esteticienilor, istoricilor teatrului şi operei, muzicologilor.

scara operei garnier din paris

Scara Operei Garnier din Paris

Punând în ecuaţie termenul de capodoperă şi raportându-l în permanenţă la popularitatea creaţiei respective, nu e greu de făcut câteva constatări. Unele realmente surprinzătoare, dacă nu chiar paradoxale. Cel mai prolific scriitor din toate timpurile, autorul unei opere dramatice de valoare incontestabilă, Lope de Vega, este ca şi inexistent pentru istoria operei, dacă exceptăm amănuntul că primul text dramatic spaniol pus integral pe muzică este La Selva sin amor (1629, de un compozitor necunoscut). Şi pentru că Lope de Vega a fost adesea comparat cu Shakespeare, putem avea curiozitatea de a ne întreba care este destinul creaţiei dramaturgului elisabetan în istoria operei. Cantitativ, e adevărat, pare a fi unul extraordinar.

henry fuseli ariel

Henry Fuseli, Ariel

O carte importantă pentru universul operei, Guide de l’opéra (Fayard, ediţia din 1992), versiune franceză realizată de Roland Mancini şi J. J. Rouveroux după Concise Oxford Dictionary of Opera de Harold Rosenthal şi John Warrack şi care este o variantă mult îmbogăţită a acestuia din urmă, menţionează aproximativ 240 de opere cu librete inspirate de piesele shakespeariene. Numai că raportul în discuţie nu interesează prea mult din punct de vedere cantitativ. Parcurgând această listă, constaţi cu uşurintă că este aproape imposibil să pui fie şi un relativ semn de egalitate între marile texte shakespeariene şi metamorfoza lor în repertoriul teatrului liric. Lista pare mai degrabă un cimitir de nume. Hamlet, de pildă, a inspirat 22 de opere, majoritatea în secolul al XIX-lea. Câte dintre acestea ar putea trece însă drept creaţii de referinţă? Nu greşesc afirmând că una singură, recentă (1969), Hamlet de Pascal Bentoiu, o capodoperă. Hamlet-ul lui Ambroise Thomas (premiera la Opera din Paris, la 9 martie 1868, libret de Barbier şi Carré, autorii lui Faust încredinţat lui Gounod), jucat cu succes în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, a fost cu desăvârşire uitat. Hamlet de Saverio Mercadante (1822) are aceeaşi soartă şi nu e menţionat printre operele notabile ale compozitorului, şi el intrat de mult în conul de umbră. Restul nu sunt nici măcar de reţinut, decât de amatorii de stearpă erudiţie. Cine mai vorbeşte de compozitori ca Andreozzi, Caruso (a nu se confunda cu tenorul!), Buzzola, Zanardini, Stadtfeld, Moroni, Hopp, Keurvels ş.a., autori ai câte unui Hamlet? Îi găseşti cu greu chiar prin dicţionare…

Pedro_Américo_viziunea lui hamlet 1893

Pedro Américo, Viziunea lui Hamlet, 1893

Teatrul lui Goldoni, un dramaturg cu rol substanţial în evoluţia operei buffa, a reprezentat o sursă de inspiraţie relativ constantă în secolul al XVIII-lea (Galuppi, Vivaldi, Gluck, Giuseppe Scarlatti, Ciampi, Fischietti, Gassmann, Paisiello, Haydn, Sarti, Mozart, Traetta, lucrările nefiind nici una apropiată de dimensiunea capodoperei), pentru a fi aproape uitat în veacul următor şi redescoperit în secolul XX. Wolf-Ferrari revine asupra teatrului goldonian: Le Donne curiose, I Quatro Rusteghi, Gli Amanti sposi, La Vedova scaltra, Il Campiello, ca şi asupra lui Molière (L’Amour médecin) şi Lope (La Dama boba). Gian Francesco Malipiero compune „Trei comedii goldoniene”, La Bottega del caffé, Sior Todero Brontolon, Le Baruffe chiozzotte iar Maurice Thiriet, Locandiera (1960).

Antoine-Blanchard-bulevardul operei

Antoine Blanchard, Bulevardul Operei

Gozzi n-a fost răsfăţat de destinul muzical, în ciuda fascinaţiei pe care piesele sale o pot produce scenei lirice. Totuşi, în dreptul lui se află o capodoperă care ţine afişul de aproape opt decenii, Turandot (1924) de Puccini, o simpatică operă de Prokofiev, foarte personală ca limbaj (Dragostea celor trei portocale, 1919–1922) şi Regele cerb (1956) de Hans Werner Henze. Sângeroasele tragedii ale lui Marlowe nu au atras şi e de mirare că Tamerlan cel Mare, atât de ofertantă pentru o construcţie muzicală grandioasă, nu a ispitit pe nimeni. Ferruccio Busoni a compus un Doctor Faustus (1925), inspirat parţial de piesa lui Marlowe, devenit subiect al operei lui Wilfrid Mellers, Tragica istorie a lui Christopher Marlowe (1950–1952). Cât despre partiturile lirice care pornesc de la Molière, evident lăsând la o parte muzica de scenă din epocă, scrisă de Lully, care este cu totul altceva, putem parcurge o lungă listă de titluri moarte, cu excepţia celor al căror destin încă nu-l cunoaştem, fiind creaţii ale unor compozitori din epoca noastră. Proza lui Cehov a fost folosită pentru librete de operă; teatrul său, deloc… Nu vi se pare curios?

costin tuchila revista teatrala radio

Costin Tuchilă 

costintuchilaESEUantoine blanchard,ariel,caruso,costin tuchilă. eseu revista teatrală radio,ferrucio busoni,hamlet de pascal bentoiu,hans werner henze,henry fuseli,istoria operei,la dama boba,la silva sin amor,librete după goldoni,lope de vega,lully,marlowe,mercadante,opera garnier paris,opere după shakespeare,pedro americo,shakespeare,teatru și operă
de COSTIN TUCHILĂ Raportul dintre teatru şi operă ar putea fi considerat, la o primă şi superficială observaţie, drept unul simplu – de întrepătrundere şi continuitate. S-ar spune repede, prin urmare, că, de îndată ce opera şi-a dobândit un statut autonom ca gen, s-a desprins de ezitările şi starea confuză...