Cronica rolului, rubrică de ION PARHON

cronica rolului ion parhon anda tudora saltelechi

Am participat în această toamnă la mai multe festivaluri de teatru. Am văzut vreo cincizeci de spectacole mai bune sau mai puțin bune. Mi-au defilat prin fața ochilor zeci și zeci de roluri, memorabile sau insignifiante. Dar în această clipă, prizonier al memoriei afective, întotdeauna selectivă, mă voi opri la un personaj sau mai bine zis la o creație semnată de o artistă despre care pot să pun pariu că nu știți mare lucru. Dar ea, adică Francesca, așa cum a botezat-o Crista Bilciu, autoarea monodramei ”Pe jumătate cântec”, i-a adus interpretei Anda Tudora Saltelechi un Premiu pentru cea mai bună actriță la Festivalul de teatru scurt de la Oradea, un alt Premiu pentru cea mai bună actriță la Festivalul internațional de la Teatrul ”Nottara” și evoluția nu mai puțin strălucită în două reprezentații de pe afișul impunătorului Festival Național de Teatru de la București. Iată de ce am ales să vorbesc despre ea.

Anda Tudora Saltelechi foto

Anda Tudora Saltelechi

Până la întâlnirea cu Francesca, eroina acestor rânduri, absolventă a Universității ”Hyperion” (2009), iar din 2013 actriță la Teatrul Odeon, și-a probat aptitudinile prin numeroase personaje interpretate pe scena teatrului independent, mai ales la Teatrul studențesc ”Podul”, apoi în roluri ”secundare” din spectacole semnate de Alexandru Dabija, Mihai Măniuțiu, Alexandru Darie, Theodora Herghelegiu ș.a. N-a pierdut prilejul (sau privilegiul) de a participa la workshop-uri conduse de Cătălina Buzoianu, Andrei Șerban, Dan Puric, Cătălin Naum, ori de a se întâlni în chip ”providențial”, cum spune ea, cu o altă artistă, Crista Bilciu, dramaturg, regizor și poetă, poate tot atât de puțin cunoscută, care, după câteva colaborări izbutite, i-a pus în brațe destinul nefericit al Francescăi și a îndrumat-o pas cu pas către performanță. Este povestea vesel-amară, sau mai bine zis dramatică, a unei tinere femei, învăluită însă în straiele când aspre când iluminate de scânteia umorului și a unei autoironii fermecătoare, ce începe din fragedă copilărie și se încheie atunci când Francesca împlinește 33 de ani și dă piept din senin cu cea mai groaznică boală, cancerul. Finalul, aflat în spectacol sub semnul întrebării, îi sporește însă tinerei și nefericitei mame puterea de a privi înlăuntrul ei și a-și reevalua brutal scurta trecere prin viață : ”Boala e viața din mine pe care n-am avut curajul să o trăiesc. Viața pe care n-am trăit-o, visele pe care le-am îngropat în mine, dragostea pe care n-am dăruit-o, muzica pe care am tăcut-o, viața netrăită, neviața, viața mea e adevăratul cancer”.

Anda Tudora Saltelechi

Mai întâi, copilăria și prietenia ei cu Bozi, ”jumătate țigancă, jumătate unguroaică”, printre copiii unui cartier mai sărac din provincie, confruntați cu lipsurile sau cu agresiunea… păduchilor, urmărită de glumele sălcii și neiertătoare ale celorlalți, pe seama înfățișării sale de ”grăsană” (”Grasole, pită cu fasole”), apoi bucuria primului ”baton de ciocolată de casă”, pasiunea pentru muzică și interpretarea timidă a șlagărelor Mirabelei Dauer sau a pieselor celebrilor Beatles (la karaoke), întâlnirea cu fiorul nevinovat al iubirii adolescentine, urmată nu peste multă vreme de pasiunea pentru Elisav, ”poet și chitarist, rebelul liceului”, care s-a căsătorit cu o ”medicinistă” și a plecat în Canada… Va urma noutatea vieții de studentă la ASE și caruselul experiențelor intime privind descoperirea sexualității, după ce colegele o tachinează că nu știe ce e acela ”orgasm” și, în fine, traiul în ”libertatea” la început promițătoare, apoi sălbatică a Capitalei, până când, aflată fără job, fără un iubit, fără cățelul pe care și l-a dorit toată viața, spre a-i ține de urât celui de pluș, navighează debusolată și reușește într-un târziu să găsească de lucru ca secretară la o Fabrică de mase plastice, unde îl întâlnește pe George, viitorul ei soț. Împreună trăiesc neînchipuita fericire de a avea… și mașină și frigider și televizor cu plasmă și lumânări uriașe rămase de la nuntă și un câine dalmațian și… rate de plătit până la adânci bătrâneți. George, însă, care îi interzice să cânte nu numai la un restaurant, dar și în… pivniță, nu știe altceva decât ”să stea toată ziua cu nasul în calculator și să împuște extratreștri”, motiv pentru care Francesca divorțează, rămânând să-și trăiască unica bucurie legată de nașterea Clarei, fetița ei. La 33 de ani, eroina constată: ”De fapt, sunt nimeni. Am o viață mediocră, o fetiță de cinci ani și un vis ratat în care aș fi putut ajunge cântăreață, dar n-am avut curajul să încerc cu adevărat”. Urmează o destăinuire, prilejuită de aparent banala îndepărtare a unei alunițe: ”Toată viața mi-a fost frică de două lucruri: de singurătate și de cancer, pe astea două nu le poți controla”.

Anda Saltelechi Francesca (11).jpg Foto Vlad Catană

Anda Tudora Saltelechi în Francesca. Foto: Vlad Catană

Finalul o surprinde pe protagonistă în așteptarea rezultatului decisiv de la Cluj, de la Oncologie. Noi nu vom afla, însă, rezultatul, deoarece și telefonul și vocea interpretei, ce menționează doar că este pe fir, sunt acoperite de… oceanul de aplauze al unei săli cucerite pur și simplu de trăirile intelectuale și emoționale spre care te îndeamnă Anda Saltelechi, admirabila interpretă a Francescăi. Nu pot uita gingășia copilei deloc frumoasă, urâțită de nenoroc, înainte de a-și putea ascunde în chip matur și pitoresc totodată nefericirea. Este greu de descris în cuvinte acea desfășurare energetică și totodată energizantă a jocului ei plin de candoare cu ființele și lucrurile din jur, cochetăria de domnișoară înfiorată de mugurii iubirii, dar și ”lupta la baionetă” cu obârșiile răului și ale umilinței sau farmecul devastator al acelei autoironii, singura capabilă de a-i alunga durerile și sentimentul alienării. Întreaga atitudine, mișcarea, gestul, plasticitatea corporală, mimica sub ”machiajul” la vedere, fulgurantele clipe de dialog ”interactiv” cu publicul, toate acestea sunt vii, puternice, expresive, comunică mereu, clipă de clipă, dar în același timp provoacă inițiativa interpretativă a privitorului, spre a se rostui în final ca indubitabil argument de a fi păstrate o vreme în memorie.

Anda Saltelechi Francesca

În spectacolul de la Oradea s-a întâmplat un incident îngrozitor pentru interpretă, dar, în mod paradoxal, edificator pentru valoarea ei, pentru o putere de stăpânire, pentru o toleranță în fața vitregiilor de orice natură și un instinct de învingătoare cum rar poți întâlni. În unele dintre cele mai delicate și mai emoționante momente ale evoluției sale, proiectorul care îi însoțea recitalul pe fundal cu imagini de o remarcabilă transparență metaforică s-a defectat. S-au aprins luminile în sală. Un minut, două, zece, douăzeci și două. Francesca fugise în culise! Când și când, silueta și chipul ei minate de neliniște, dar nu și de disperare, se întrezăreau pentru o clipă. Forfotă printre spectatori. Nici o plecare din sală! Apar doi tehnicieni și, în sfârșit, spectacolul continuă. Dar în ce fel ! Ca și cum nu s-ar fi întrerupt nici o clipă. Dimpotrivă! Parcă și mai puternic, mai răscolitor. Până la aplauzele și la strigătele de ”bravo” din sală. Printre spectatori, ca ”martor tăcut (dar tulburat) la cele întâmplate”, aș fi vrut să merg în culise la ,,Francesca”, să-i spun cât de adânc am trăit eu empatia dintre personaj și public. Mai mult. Aș fi putut să o încredințez că și eu… tânjesc după un câine, și mie îmi plac batoanele de ciocolată de casă, nu ezit să fredonez și eu șlagărele Mirabelei Dauer, dar mai ales și eu mă tem de singurătate. N-am făcut-o ! Pe toate le mărturisesc însă acum, când scriu despre ea și vă invit să nu pierdeți ocazia de a o vedea pe Francesca, fapt sinonim cu bucuria întâlnirii cu teatrul de foarte bună calitate.

Ion Parhon

Ion Parhon

logo revista teatrala radio

Vezi: Arhiva rubricii Cronica rolului

Alte articole de Ion Parhon:

Comedia într-o confruntare naţională, cronică de festival

Personaje și măști

Teatrul „impur” în stare de grație

Un loc binecuvântat de pasiune

Antieroine celebre în spectacolul cărţii

O sărbătoare onorată de puterea artei spectacolului

Gânduri la aniversare

La aniversare

costintuchilaCRONICA ROLULUIalexandru dabija,alexandru darie,Anda Tudora Saltelechi,Anda Tudora Saltelechi în Francesca,andrei șerban,beatles,catalin naum,cătălina buzoianu,Crista Bilciu,cronica rolului de ion parhon,dan puric,mihai maniutiu,Pe jumătate cântec,teatrul nottara,Theodora Herghelegiu,tineri actori
Cronica rolului, rubrică de ION PARHON Am participat în această toamnă la mai multe festivaluri de teatru. Am văzut vreo cincizeci de spectacole mai bune sau mai puțin bune. Mi-au defilat prin fața ochilor zeci și zeci de roluri, memorabile sau insignifiante. Dar în această clipă, prizonier al memoriei afective,...