delia nartea interviu actorie regie muzica de teatru

Am avut ocazia ca un om foarte special să mă primească în casa lui călduroasă. Acest om este Delia Nartea, actriță a Teatrului de Comedie, cu care am vorbit mai mult de o oră punctând întâlniri importante din viața de artist. Insist prin a spune că este un OM, mereu cu zâmbetul la el, foarte pozitiv, dornic de a face lucruri noi și cu un background pe care am vrut să-l descopăr în felul meu. Om de teatru polivalent, Delia Nartea se consideră încă tânără. Nu numai că se consideră, dar chiar este! Mi-am propus să păstrez cât mai multe din cele discutate în această întâlnire, fapt pentru care interviul meu are trei părți, fiecare cu titlul ei.

delia nartea foto mihai constantinescu

Delia Nartea. Foto: Mihai Constantinescu

Mi-a spus: „Draga mea, tu ai fi bună ca actriță!”

Maria Seiculescu: Copilăria și muzica au fost foarte strâns legate. Când s-a produs schimbarea de la muzică la teatru?

Delia Nartea: Da, am făcut pian, canto, am cântat în Corul de Copii al Radiodifuziunii. Acolo am avut primul contact cu scena profesionistă, la 10 ani, pentru că în clasa a patra am venit în București cu familia, până atunci locuind în Brașov. La Radio am cunoscut-o pe Eugenia Văcărescu-Necula. O doamnă extraordinară, care acum două săptămâni s-a stins din viață… Ea m-a influențat foarte mult. Datorită ei am înțeles ce înseamnă să fii artist și ce înseamnă să ai o responsabilitate, responsabilitatea de a te urca pe scenă, de a fi pe scenă, de a fi un artist în adevăratul sens al cuvântului. Dânsa a fost prima care mi-a spus: „Draga mea, tu ai fi bună ca actriță!” Datorită ei, am învățat ce înseamnă respectul pentru partener, ce înseamnă punctualitate și profesionalism, ce înseamnă să studiezi, care e diferența dintre amatori și profesioniști ș.a.m.d.

delia nartea corul de copii radio

În Corul de Copii al Radiodifuziunii

Apoi, a fost Liceul Pedagogic unde am avut parte de profesori extraordinari. Prima intenție de a cocheta cu zona teatrului a apărut în clasa a noua în urma recomandărilor doamnei Eugenia Văcărescu-Necula, care mă vedea actriță. Așa că mama m-a dus la un casting, la Nicolae Corjos. Era perioada cu Liceenii, se făcea filmul Extemporal la dirigenție. Eu fiind destul de mică, aveam 15 ani, Nicolae Corjos m-a distribuit într-un rol, nici măcar episodic, o figurație specială, hai să spun așa. Fiecare trebuie să-și facă ucenicia, am învățat asta de mică. Apoi, în clasa a zecea, Geo Saizescu a venit la Liceul Pedagogic. Avea nevoie de două fete pentru a le distribui în roluri principale dintr-un serial de televiziune, Călătorie de neuitat. Aceasta a fost a doua mare întâlnire din viața mea. Am obținut rolul principal. Alături de mine mai erau Elvira Deatcu, colegă la Liceul Pedagogic și jucam alături de Mihai Constantin, Tudor Petruț, Ștefan Bănică jr., Bogdan Ghițulescu, George Ciubotaru.

calatorie de neuitat.1986. d.n. si stefan banica jr., sursa httpdelia.lucaci-nartea.ro

Cu Ștefan Bănică jr., în Călătorie de neuitat, 1986. Sursa foto: http://delia.lucaci-nartea.ro/

Filmările au durat doi ani și Geo Saizescu mi-a zis: „Du-te la teatru, nu la conservator, nu la canto, nu, tu o să fii o foarte bună actriță.” Nu mă gândisem serios să dau la teatru până în momentul acela, mă pregăteam pentru Conservator, mi-am continuat studiile de pian, de canto, luam meditații la teorie muzicală, dar a venit revoluția și prinzând acel moment important…

M. S.: Au fost mai multe locuri…

D. N.: Au fost mai multe locuri și am avut curaj. Am zis să încerc. Am intrat din prima! Îmi luasem și postul de învățătoare, mă prezentasem, chiar luasem clasa întâi, clasă la care am fost nevoită să renunț după două luni de zile, pentru că admiterea la facultate era în toamnă. Am luat și asta a fost marea cotitură după cele două întâlniri importante din viața mea. Și m-am întâlnit cu o lume nouă, a fost șocantă trecerea, pentru că eu veneam dintr-o zonă mult mai rigidă, strictă, cu un regim de viață foarte strict. Iar în Facultatea de Teatru am descoperit un program de lucru de la 8 dimineața până târziu în noapte, cu repetițiile la regie, care se țineau după terminarea cursurilor. Așa am deschis poarta unei lumi care m-a fascinat. Am avut norocul să-l am profesor pe Ion Cojar, la clasa căruia am fost timp de patru ani. Un profesor care mi-a influențat viața și concepțiile despre lume și viață, dar și despre profesie. Și anume onestitatea și curajul de a fi deschis. Există o preconcepție despre actori, oamenii obișnuiți consideră că actorii sunt cei care sunt capabili să facă față oricărei situații, să disimuleze, să mintă, să poarte veșnic o mască. E greșit! Actorii sunt oameni sensibili, sunt oameni vulnerabili, oameni care și în viață, și pe scenă își pun sufletul pe tavă. Așa cum un instrumentist se exprimă datorită instrumentului, noi ne exprimăm prin corpul nostru, prin glas și trăiri și mai ales lucrăm cu experiența noastră de viață, care este foarte importantă. Și asta nu înseamnă neapărat că trebuie să trăiești diverse lucruri ca să poți să le întruchipezi apoi pe scenă, nu. Aici mai intervine și imaginația, puterea de creație a fiecăruia dintre noi.

Iluzia comica de corneille delia nartea

Isabelle în Iluzia comică de Pierre Corneille, 1999

M. S.: Cum a fost influențată cariera în teatru de muzică?

D. N.: Muzica m-a ajutat foarte mult în actorie, se știe faptul că un actor trebuie să aibă și ureche muzicală, și ritm… De ce? În primul rând, glasul este instrumentul principal al unui actor, noi transmitem emoție prin glas, transmitem o idee datorită cuvintelor și punem prin nuanțe acel ceva al nostru care dă viață unui text gândit de altcineva și pus pe hârtie. Una dintre definițiile teatrului este aceea că actorul este aceea ființă care face sensibil ceea ce este numai vizibil. Textul are o rigoare. Mulți se întreabă cum reușim în fiecare seară, aparent la fel, să dăm naștere personajelor pe scenă, să spunem același text. Nu mă refer numai la textul de proză, deși și acolo există rigoare, ci mai ales la teatrul în versuri. Există o anumită matematică acolo, ca și în partitura muzicală. Asocierea aceasta între text și partitură pe mine m-a ajutat foarte mult. Fraza muzicală are crescendo, descrescendo, punct culminant și așa mai departe. Și dacă luam un monolog, de exemplu, așa trebuie să ți-l creionezi: trebuie să-ți stabilești de la început care este punctul culminant, cum ajungi acolo și cum să-ți dozezi și respirația, vocea, glasul.

delia nartea cum am invatat sa conduc teatrul de comedie

Monologul lui Mary în spectacolul Cum am învățat să conduc de Paula Vogel, Teatrul de Comedie, 2013

M. S.: E ca un fir roșu?

D. N.: Fir roșu, da … scheletul. Bineînțeles că serile sunt diferite între ele, într-o seară poate să-ți iasă mai puternic, într-o altă seară mai jos, mai sub nivel, numai tu simți asta, depinde de emoția fiecărei clipe.

M. S.: Acest lucru depinde și de starea ta din ziua respectivă? Cât de mult influențează?

D. N.: Da, influențează. Dar în momentul în care pui costumul pe tine, îți încalți pantofii de scenă, îți pui machiajul pe față, te coafezi, ajungi în culise, tot balastul cu care ai venit rămâne în urmă. Când ai pășit pe scenă în fața spectatorului, este foarte important ce simți că vine dinspre sală. De aceea în fiecare seară este altfel și tu ești puțin altfel, modificat, ai o încărcătură mai mare. În fiecare zi noi adunăm, adunăm și ducem cu noi, dar e ceva ce ține de magie, când reușești să lași totul la o parte și să redevii altcineva pe scenă. Și lucrurile se întâmplă de fiecare dată altfel, deși tu traversezi același traseu stabilit, repetat, fixat la repetiții. Și de aceea spun că e o meserie colectivă, depinzi și de partener. Lucrurile se întâmplă atunci, în momentul acela, pe care trebuie să-l trăiești cu intensitate Deci practic trebuie să lași la o parte tot, toate preconcepțiile.

Delia Nartea in Fata de matase artificiala

În Fata de mătase artificială de Irmgard Keun, Teatrul de Comedie, 2008

M. S.: Cât de mult influențează publicul?

D. N.: Influențează prin reacții, prin răsuflarea tăiată la intrarea ta în scenă, simți asta …

M. S.: Și modifică ceva din felul în care se dezvoltă personajul?

D. N.: Fundamental, nu, dar la nivel de nuanțe, da. Un public deschis, atent, concentrat, pozitiv ajută ca procesul scenic să se desfășoare în cele mai bune condiții și numai așa se pot naște minuni.

M. S.: Cât de greu este momentul în care nu simți asta prea mult?

D. N.: Atunci e grav, nu știu, n-am simțit asta niciodată. Am avut un public mai nervos sau mai nerăbdător. Dar numai simpla prezență… și dacă tu conștientizezi ca actor că omul ăla a dat bani, a venit să te vadă, atunci responsabilitatea ta este foarte mare. Trebuie să existe un raport cinstit. Uite ce am perceput eu pe parcursul anilor. Îmi place să stau la cabina și să ascult la difuzor publicul și zic: „Uite a venit fiara, să vedem cu cine avem de a face.” În funcție de nivelul, tipul de zgomot, îmi dau seama cu ce tip de public am de-a face în seara aceea. Publicul cel mai deschis, relaxat este publicul de sâmbată. Vineri omul încă merge la muncă. Dacă vine la teatru e dornic de distracție, de relaxare, freamătă, este deschis și foarte vesel. Marșează la orice glumă, la orice poantă, dar în același timp este deschis să primească un moment sensibil ori un moment dramatic. Publicul de sâmbătă este mai relaxat, mai are o zi din weekend. Publicul de duminică nu este plictisit, ci, hai să spun, mai îngrijorat că urmează o săptămână de muncă.

delia nartea teatru

M. S.: Dar în celelalte zile ale săptămânii?

D. N.: Uite, chiar aseară am avut un spectacol la Teatrul de Comedie și un public – n-aș vrea să banalizez – care practic a venit să se încălzească la „flacăra” teatrului. Avea nevoie de emoție, avea nevoie în același timp și de relaxare. De fapt, în general, oamenii din societatea noastră au nevoie de comedie. Oamenii vor să râdă, vor să se recunoască în personajele de pe scenă și vor să facă haz de necaz. Nu trăim vremuri ușoare, e o societate rătăcită. Nu mai există valori, nu mai există criterii, suntem bombardați de vizual, suntem bombardați de false imagini care ne agresează. Mulți suntem conștienți de asta, mulți nu ne mai uităm la televizor. Când auzeam asta acum 20 de ani, aveam prieteni în Belgia, în Franța, care spuneau: „Aaa, eu nu mai folosesc televizorul, l-am aruncat”, noi replicam: „Vaaai, cum?” Ei, bun, acum avem sute canale și? Le vedem? În afară de câteva? E o pierdere de timp, efectiv o pierdere de timp.

 „Eu aveam o vorbă: Să vedem acum care pe care”

Discuția continuă în același ton plăcut și sincer, atât despre muzica de teatru, cât și despre întâlnirea cu regia, dar și cu un plan educațional.

M. S.: Când ați revenit la muzică, în teatru?

D. N.: Acum vreo șapte-opt ani… Nu m-am îndepărtat foarte mult de muzică pe parcursul facultății și nici după. Faptul că știu să cânt, să descifrez o partitură, faptul că știu să cânt la un instrument, pianul, m-a făcut să fiu solicitată și din acest punct de vedere în teatru, acolo unde era cazul. Și mi-am dat seama că e foarte important ceea ce știu eu. Nu sunt mulți actori, actrițe care au avut norocul să studieze un instrument și chiar să facă asta cu mult drag, cu pasiune și să se aplece mai mult asupra artei cântului. Și am fost încurajată, recunosc, de oameni care m-au cunoscut și mi-au fost aproape, să pun în practică toate cunoștiințele mele. Sinceră să fiu, nu am crezut că sunt persoana îndreptățită să-și spună părerea despre așa ceva, despre muzica în teatru. Pe mine mă emoționează foarte mult muzica într-un spectacol. De exemplu, asta mi s-a întâmplat în Iluzia comică în regia lui Alexandru Darie, cu muzica lui Adrian Enescu, o muzică superbă, un fond muzical pe monologul meu. În momentul în care apărea muzica, la un moment dat simțeam că nu mai dețin eu controlul total. Era deja un element de magie, despre care ne povestea și Ion Cojar: că sunt seri în care joci același spectacol, același rol, dar într-o seară se întâmplă ceva. Ceva… nu știu, apare dumnezeirea, simți un înger lângă tine care te ridică și nu mai ești stăpân pe tine și te întrebi cum a ieșit acest moment, ce s-a întâmplat. Și când spuneam monologul de final, cu muzica în urechi, simțeam că suntem un tot, că monologul separat de muzică nu se mai putea spune, cel puțin pentru mine. Și acum, când îmi amintesc acel moment, muzica e prezentă în mintea mea. Și bineînțeles că emoția mea se transmitea și în sală. Am perceput importanța muzicii într-un spectacol de teatru. Apoi am fost invitată la Facultatea de Teatru să lucrez cu studenții, am început doctoratul, m-am înscris la doctorat și am fost invitată în primul an de doctorat să lucrez…

M. S.: Asta se întâmpla…

D. N.: Acum vreo 7 ani… îndrumător de doctorat a fost doamna Adriana Popovici, căreia îi port un deosebit respect, este un om, o femeie și un pedagog extraordinar. Am fost invitată de Mirela Gorea, monta Molière, Bolnavul închipuit. Avea nevoie de mai multe momente à cpapella, de grup. Am compus muzica și am lucrat cu masteranzii tehnică vocală. A fost un succes și prima colaborare. Apoi Trilogia atrizilor, tot la master, un proiect de teatru antic în care am lucrat cu doi regizori (Andrei Grosu și Alexandru Mâzgăreanu) și cu îndrumătorul proiectului, Liviu Lucaci. Acolo, tot așa, am compus muzică pentru instrumentiști și, bineînțeles, pentru corul antic. Spectacolul dura trei ore, muzica era live, era ceva impresionant, un tur de forță. Stăteam cu studenții până dimineața, noaptea lucram, studiam, ritmuri, apoi corurile… a fost o perioadă extraordinară. Apoi, am lucrat pentru alte spectacole din mediul independent, pentru Domnișoara Iulia care a fost montată la Teatrul de Comedie, pentru ca după aceea același text să se facă și la teatrul radiofonic. Tot muzica mea este acolo și de ce îmi place să fac asta? Pentru că sunt din interior și ca actriță simt altfel.

delia nartea domnisoara iulia strindberg

În Domnișoara Iulia de August Strindberg, Teatrul de Comedie, 2009

M. S.: Cum influențează teatrul compunerea muzicii?

D. N.: Foarte mult. Muzica de teatru nu este același lucru cu un song de exemplu, cu pop, rock sau orice altceva. Trebuie să ai o anumită viziune, să ții cont de viziunea regizorului, trebuie să vezi cum își construiesc actorii personajele, care este punctul culminant, ce momente de trecere sunt necesare, momente pe care muzica practic trebuie să le puncteze. Sunt fraze muzicale care trebuie să sublinieze un anumit moment, trebuie să marcheze o anumită tensiune ș.a.m.d. Iar eu, ca actriță, fiind din interior, simțeam că aici ar trebui o muzică de un anumit fel, care să marcheze momentul respectiv. Și uite așa, încet-încet, prinzând curaj, am mers pe acest drumul.

M. S.: Mai aveți proiecte în acest sens acum?

D. N.: Până acum am vreo cinci spectacole la activ, ultimul este Vorbe, vorbe, vorbe… Acolo am lucrat cu trei foști studenți, care au avut încredere în mine și ca regizoare. Ei au tras de mine, recunosc, într-un moment mai dificil al vieții mele, am mers cu ei până la capăt și a ieșit un lucru foarte frumos de care sunt mândră. Sunt foarte mândră și de ei, pentru că unul este Alexandru Sinca, unul dintre tinerii pe care i-am pregătit pentru admitere la facultate, iar pe ceilalți doi, Oleg Apostol și Luminița Bucur, i-am cunoscut la master. Și având încredere în mine, eu având încredere în ei, am lucrat foarte repede, intens și cred că a ieșit un lucru sensibil, fără pretenții regizorale. Deci nu mă consider regizoare, punct. Am lucrat cu decența actorului care îndrăznește să pună în scenă un text bun cu tineri actori talentai.

delia nartea foto iulian ignat

M. S.: Ați dori să mai faceți asta?

D. N.: Chiar o să mai fac curând, s-ar putea să mai încep două proiecte acum. Și-mi place să fac asta, totul e să îndrăznești. Dar recunosc, nu-mi place să fac la apă mică, apă mică însemnând acum mai ales banii pentru producție. Este foarte trist că artiștii sunt nevoiți să depindă de zona asta financiară, că nu există sponsorizări, nu există această lege a sponsorizării care să favorizeze nașterea unor proiecte pe bani mai mulți. Cred că lumea e sătulă să vadă teatru sărăcăcios. Eu una sunt nemulțumită atunci când mă duc într-un teatru independent, unde joacă tineri actori – pentru că sunt generații foarte bune de actori, de actori n-a dus lipsă țara noastră – și îi văd cu două scaune, două cârpe și-atât. Nu, ăsta nu este teatru. Este poate și el un gen de teatru, dar publicul vrea mai mult, și artiștii vor mai mult și pot mai mult. Însă depindem de bani. Și nu-mi place când văd tineri actori foarte talentați puși să joace în astfel de condiții. Nu, asta nu-mi place și mi-aș dori – unul dintre visele mele, poate reușesc, nu ca să fac concurență teatrelor de stat – să am un spațiu în care să creez o trupă de câțiva oameni, zece oameni cu care să lucrez, vocal, fizic și cu care să avem curaj să montăm texte importante. Teatrul independent este o nișă pentru tinerii actori, este o oportunitate pentru a profesa, dar din păcate, pentru moment, unica, atâta vreme cât teatrele de stat au posturile blocate.

M. S.: Este totuși o zonă care începe să se dezvolte din ce în ce mai mult și promite multe…

D. N.: Sigur că da și este momentul. Este cerere foarte mare, sunt actori foarte buni și dispuși să joace, din păcate nu prea au cum să trăiască numai din astfel de proiecte. Când ești pasionat de ceea ce faci, nu poți să te gândești tot timpul „aoleu cu ce plătesc întreținerea, cu ce plătesc chiria…” Dacă ai și un copil, cu ce-l crești… gânduri care te omoară zi de zi. Mulți întreabă de ce ați mai rămas dacă sunteți atât de prost plătită. Pentru că asta mi-am dorit să fac, am simțit că pot să fac bine, vreau să fac asta și asta este profesia mea. Nu e normal să poți trăi din profesia ta? Suntem niște norocoși cei care facem profesia asta, facem ceea ce ne place. Nu mulți au șansa asta. Este adevărat, trebuie să știi foarte bine ce vrei. Vrei să faci bani? Vrei să faci avere? Atunci, nu faci teatru, cel puțin nu în Romania.

delia nartea domnisoara iulia teatrul radiofonic

La înregistrarea spectacolului La Vulpea Roșie de Pușa Roth în Studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, 2010

M. S.: Sunteți profesor colaborator la UNATC, vă place să lucrați cu studenții. Cât de importantă este pentru dumneavoastră această latură educațională?

D. N.: Colaborez cu Facultatea de Teatru atunci când sunt solicitată. Întotdeauna mi-a plăcut și consider că nu orice actor poate fi un bun pedagog, cum nici un foarte bun pedagog nu poate fi neaparat un foarte bun actor. Sunt puțini oameni care reușesc să facă cu adevărat treaba asta.

M. S.: Cât de mult diferă școala de acum față de aceea pe care ați făcut-o dumneavoastră?

D. N.: Există diferențe. Dacă aș supune atenției ceva anume, în sens negativ, ar fi problema responsabilității. Dar nu este o problemă a unei instituții, ci din păcate este o problemă a societății. Acum libertatea este poate greșit înțeleasă. Libertate nu înseamnă fără limite, fără reguli, fără criterii. Revenind, lucrul cu studenții este fascinant, provocator. Întotdeauna ai și ce învăța și ce oferi într-un astfel de raport. Eu aveam o vorbă: Să vedem acum care pe care. Când intram în clasă, aveam de cucerit un teritoriu – de cucerit nu în sensul de a-l supune, ci de a-l câștiga de partea mea. Și la cursurile pe care le-am ținut am fost plăcut surprinsă că nu lipseau studenții. Dar mă și pregăteam foarte bine pentru fiecare curs în parte, de la baza teoretică până la cea practică. Îmi place să țin cont de fiecare student în parte, pentru că aici nu e ca la alte facultăți. Aici lucrezi cu individul. Și fiecare individ are nevoi distincte și mă străduiesc ca pedagog, ca profesor să îi dau fiecăruia în parte ceea ce are nevoie. Și asta îmi place foarte mult. Știi cum e? Mă consider totuși o persoană tânără, mulți dintre ei mă cunosc, alții nu. Și cei care mă cunosc mă primesc cu încredere, cei care nu mă cunosc, se uită puțin așa, mă măsoară, 1,60 m, femeie, ce știe… Cred că datoria fiecărui student este să ia ceea ce are nevoie de la fiecare profesor în parte. Și, cu siguranță, cel care stă acolo în fața ta știe ceva mai multe decât tine, nu totul. Nimeni nu le știe pe toate. Aveam o profesoară de limba română, țin minte, în școala generală, care spunea: „Umblu cu dicționarul după mine.” Nu este o rușine să recunoști că nu știi, este o rușine când spui că știi ceva ce de fapt nu știi. Și pentru mine este o căutare continuă, profesia noastră însăși este o căutare continuă.

uratul de marius von mayenburg delia nartea

În Urâtul de Marius von Mayenburg, Teatrul de Comedie, 2013

M. S.: În afară de colaborările cu Universitatea, mai aveți alte proiecte în acest sens?

D. N.: Țin un curs de actorie – copii la „Atelierul de Teatru George Mihăiță”, curs care se desfășoară la Teatrul de Comedie și care se adresează copiilor între 10 și 16 ani. La doi ani se organizează concurs de admitere, cursul fiind gratuit pentru tinerii aspiranți la profesia de actor. Aici au ocazia să facă primii pași pe o scenă profesionistă, sub îndrumarea mea. Recunosc, sunt foarte exigentă. Niciodată nu am fost adepta amatorismului sau al sclipiciului. Părinților le spun de la prima întalnire că aici nu vor avea parte de serbări de dragul de a le demonstra cât de frumoși și talentați le sunt copiii, ci vor avea parte de un examen-spectacol în care copiii lor vor face teatru de calitate, cu emoție, dăruire și har. Chiar acum o să iau o serie nouă. Mai multe date actualizate vor fi pe site-ul Teatrului de Comedie, site-ul meu personal sau pe „Atelierul de Teatru George Mihăiță”.

delia nartea atelier copii teatrul de comedie

În Atelierul de Teatru George Mihăiță

„Am conștientizat în momentul în care am devenit mamă că sunt foarte responsabilă de ceea ce fac pe scenă și că pot influența vieți”

M. S.: Dacă ne gândim la experiența teatrului radiofonic, cum se leagă de cea a teatrului pe scenă? Cum se influențează?

D. N.: La teatrul radiofonic marele avantaj e că nu te vezi…

M. S.: De ce este un mare avantaj?

D. N.: Pentru că îți dă voie ca prin glas să creionezi o lume și dai voie ascultătorului să-și imagineze ce vrea el: cum arăți, ce se întâmplă, ascultătorul participă nu numai auditiv la conflict, la poveste. Asta îmi place foarte mult la teatrul radiofonic și este de fapt diferența între teatrul radiofonic și teatrul de pe scenă. Acolo, în studio, când se înregistrează, îi vezi pe actori sau pe regizorii de studio, cum fac zgomote, este fascinant… și dacă închizi ochii și te duci înapoi acolo, la butoane, cum zic eu, la inginerul de sunet și la regizor, îți dai seama că-ți poți imagina un spațiu, cum arată personajele, ce se întâmplă când se bat, când se iubesc, când plâng, când zboară, nu? Fiindcă e posibil să și zbori la teatrul radiofonic. (Râde.) Îți poți imagina, dar nu-ți arată cineva, îți dă voie ție, ascultător, să-ți faci o lume a ta. Prima mea întâlnire, ca să revin, o altă întâlnire importantă, a fost cu Cristian Munteanu, un mare regizor de teatru radiofonic, un om extraordinar. De asemenea cu Costin Tuchilă, cu regizorul Vasile Manta, cu Mihnea Chelaru, apoi cu Attila Vizauer, care mi-a fost coleg de generație – el era la regie, eu eram la actorie. Uite că am crescut și ne întâlnim, lumea asta e foarte mică Am avut foarte multe proiecte, cred că sute, la teatrul radiofonic. Acolo am jucat Schiller, am jucat Shakespeare… Uite, de exemplu: Intrigă și Iubire, Hamlet cu Adrian Pintea, eu am fost Ofelia lui la radio… Au fost foarte multe proiecte, n-aș vrea să uit pe vreunul din ele…

la-vulpea-rosie-zaraza-pusa-roth-gabriel-bassarabescu-delia-nartea

M. S.: Revenind la influența pe care o are această experiență a teatrului radiofonic pe scenă…

D. N.: Da… m-ai întrebat dacă mă ajută… Da, m-a ajutat foarte mult, e un alt tip de concentrare, ai textul în față și apropo de susținere vocală, apropo de acel tip de concentrare de a susține până la capăt numai prin glas personajul, este un exercițiu foarte bun pentru actor, mai ales dacă are de a face cu roluri mari, cu roluri importante, pe care nu ai întotdeauna norocul să le faci pe scenă. Pe scenă ești distribuit și în funcție de cum arăți, nu numai pentru ceea ce poți.

delia nartea louise gely danton contraste mirce albulescu radio

Cu Mircea Albulescu, în Studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, în rolul Louise Gély din Danton de Camil Petrescu, 2006

M. S.: Ce se întâmplă cu teatrul radiofonic în ziua de azi, ce impact credeți că mai are?

D. N.: Radioul… acum îmi amintesc și eu de pe vremea lui Ceaușescu cum era, cântând în Corul de Copii Radio, știu că eram trimiși, participam la festivaluri internaționale și acolo am întâlnit toate formațiile Radio, lumea venea să asculte un concert simfonic, un concert al unor coruri de copii. Iar noi eram mândri, Corul de Copii al Radiodifuziunii din România era mereu pe primul loc, de ce? Pentru că avea și sensibilitate, și forță, școală.

Încă se mai fac astfel de festivaluri, inclusiv de teatru, iată, cel de teatru radiofonic de anul acesta, mă bucur că a fost. Poate și la noi ar trebui mediatizat mai mult, publicul e dornic de așa ceva. În provincie sunt foarte mulți ascultători de teatru radiofonic. Au nevoie de el. Încet, încet, vizualul cred că o să cedeze supremația. Sper la cât mai multe producții. În ultimii ani au fost mai puține producții de teatru radiofonic și-mi pare rău. Știu că se dau multe piese în reluare, nu știu exact ce se întâmplă, probabil că tot de bani ține.

M. S.: Este ceva ce ați fi vrut să faceți și n-ați făcut sau vreti să faceți în continuare?

D. N.: Să-mi fac trupa, asta visez. Este un vis, nu știu dacă voi reuși să-l pun și în practică. Ce mi-aș mai dori foarte mult? Să reușesc să scriu, să compun și să fiu sănătoasă, să pot duce la îndeplinire tot ce țese mintea mea neliniștită.

delia nartea in oglinda

M. S.: Vă plac foarte mult florile. Dacă ar fi să asemănați teatrul cu o floare, care ar fi aceea?

D. N.: O grădină de flori.

M. S.: Foarte frumos aranjată…

D. N.: Nu neapărat foarte frumos, mai există și bălării… dar fiecare merge pe drumul pe care și-l alege. Suntem diferiți, dar tocmai asta este frumusețea, că suntem diferiți. Uite, la noi, la Teatrul de Comedie, este o atmosferă foarte specială. Nu suntem foarte mulți actori, dar suntem ca o familie. Pare o vorbă mare, dar nu este. Și, iată, pe 5 ianuarie, în fiecare an, avem ziua teatrului în care ne adunăm toți cei din teatru și prieteni ai Teatrului de Comedie. Ne adunăm, povestim, punem țara la cale, apoi petrecem. De ce ne considerăm o familie? Pentru că noi acolo ne petrecem foarte mult timp din viața noastră, aproape zi de zi. Se nasc prietenii pe viață. Oamenii din teatru îți sunt aproape și la bine și la rău, ei știu ce ți se întâmplă, ei simt oricum mai mult decât oamenii obișnuiți ce se întâmplă cu tine, unora le pasă, altora nu, dar cei cărora le pasă îți rămân prieteni pe viață. Acolo practic te naști ca artist, când urci pe scenă, crești alături de ceilalți și… mori acolo. Asta este viața noastră, nu poți renunța ușor la asta, e o luptă, viața nu e deloc ușoară, există și aici orgolii, există răutăți, pe care fiecare la rândul nostru probabil că le facem. Însă la un moment dat te trezești. Eu am conștientizat de exemplu când am devenit mamă că fiecare avem locul nostru… Adică tu nu poți să faci ceea ce fac eu și eu nu pot să fac ceea ce faci tu și, cu siguranță, e loc numai pentru cei chemați. Un sigur lucru nu-ți poate lua nimeni niciodată: profesia, dacă o faci cu dragoste și respect.

delia nartea actrita teatrul de comedie

M. S.: Sunteți mamă, aveți o fată. Cât de mult vă ajută acest lucru?

D. N.: Și profesional, și uman, ca femeie. În momentul în care am născut-o s-a produs o schimbare fundamentală în mine. Mi-am dat seama că acea ființă depinde de mine, am devenit mult mai responsabilă. În același timp am conștientizat că ceea ce fac pe scenă este o profesie, da, o meserie. Și chiar dacă este ceva mai mult, tot o meserie rămâne. Și că nu-ți face nimeni statuie în timpul vieții și nici nu-mi doresc să am o statuie. Ce rămâne după tine pot hotărî ceilalți, dacă este important sau nu. Tu ești dator să-ți faci cu onestitate și credință profesia. Și am mai conștientizat în momentul în care am devenit mamă este că sunt foarte responsabilă de ceea ce fac pe scenă și că pot influența vieți. Am întâlnit oameni care mi-au mulțumit după ani de zile după ce m-au văzut pe scenă. Oameni care au strigat după mine pe stradă: „Nici nu vă dați seama cât de mult mi-ați schimbat viața, vă știu din facultate, de pe scena Teatrului Casandra și vă urmăresc de atunci.” Este o mare responsabilitate să fii pe scenă, nici nu-ți dai seama cât de mult influențezi cu un cuvânt, cu un rol și cât de mulți se recunosc în tine.

Interviu realizat de Maria Seiculescu

Video:

Delia Nartea în Fata de mătase artificială, Senso TV

costintuchilaINTERVIUatelier de teatru copii george mihaita,corul de copii radio,delia nartea in iluzia comica,delia nartea interviu,delia nartea la teatrul radiofonic,delia nartea mary cum am invatat sa conduc,domnisoara iulia cu delia nartea,eugenia vacarescu necula,fata de mătase artificială,ion cojar,irmgard keun,maria seiculescu,mucia de teatru de delia nartea,muzica de teatru,paul vogel,profesia de actor,stefan banica jr,teatrul de comedie delia nartea,trilogia atrizilor
Am avut ocazia ca un om foarte special să mă primească în casa lui călduroasă. Acest om este Delia Nartea, actriță a Teatrului de Comedie, cu care am vorbit mai mult de o oră punctând întâlniri importante din viața de artist. Insist prin a spune că este un OM,...