Cronică de teatru de CLAUDIA DĂBOVEANU

cronica de teatru revista teatrala radio peretele

M-am întrebat uneori ce s-ar întâmpla dacă pereţii ar cădea. Şi ca să nu sune a cutremur, reformulez, spunând: nu dacă pereţii ar cădea, ci dacă ar fi transparenţi. Ce am vedea dincolo de ei? Oare detaliile ascunse de opacitatea şi duritatea zidului ne-ar satisface curiozitatea, oricât de dureros ar fi adevărul? Şi de ce un perete trebuie neapărat să despartă, şi nu să unească? (Aşa cum în sintaxa frazei, deşi pare ciudat, o virgulă uneşte, nu desparte?!) Pentru că, probabil, aşa e mai bine pentru toată lumea şi pentru că toate au un rost şi nimic nu-i întâmplător. Şi pentru că Lia Bugnar – autoarea şi regizoarea spectacolului Peretele, a cărui premieră a avut loc de curând la Teatrul Metropolis – am senzaţia că se transformă destul de des într-o gâză care se strecoară în vieţile şi minţile noastre – prin urmare, dincolo de toţi pereţii – culege ce informaţii vrea ea, se dă de trei ori peste cap şi se face la loc femeie. Apoi se aşază la calculator şi, cum una dintre ursitoare i-a scăpat ceva mai mult talent decât prevede legea în darul de bun-venit pe lume, se apucă să scrie piese de teatru. Ultima ispravă de acest gen se numeşte Peretele şi este un pseudo-musical. Pseudo, pentru că, aşa cum declară autoarea, „Peretele nu e ceea ce se cheamă un musical (văd că se folosește termenul în engleză, aşa că mă conformez). Peretele este o piesă de teatru cu părţi cântate. Deci n-­o să vedeţi corp de balet, costume sclipitoare cu paiete şi pene de struţ. O să vedeţi nişte personaje care evadează în cântat din când în când, după care revin printre noi, vorbitorii de proză, aşa cum revine un astronaut, din imponderabilitatea cabinei lui din spaţiu, la povara propriei fiinţe.”

spectacol peretele teatrul metropolis claudia daboveanu

Dacă toată lumea râde, cântă şi dansează, ca să fac referire la un celebru film din perioada interbelică, vă veţi întreba de ce nu e un musical? Pentru că Peretele e mult mai mult decât atât. Maniera în care scriitura a fost concepută şi pusă în scenă e doar convenţia din care suntem, subtil, invitaţi să facem parte. Manevra îi reuşeşte de minune Liei Bugnar, care s-a gândit că în publicul eterogen prezent în sală sunt şi iubitori de muzică (fie ea rock sau lăutărească, bravo, Vlaicu Golcea!), şi cititori de Caragiale (amuzantă combinaţia de aluzii la piesa O noapte furtunoasă şi schiţa Căldură mare, în legătură cu numărul 9/6 , respectiv 11 Bis, de unde „Bis”-ul cade, trăgând după el avalanşa de evenimente. Nu puteau pune 13, c-ar fi fost fatal!?). Ce mai avem în sală? Păi, precis, femei înşelate şi trădate şi părăsite, foste adolescente convinse că nu sunt iubite suficient de părinţi, realitate nu tocmai conformă cu realitatea tardiv declarată a genitorilor, proiectată mai târziu în propria căsnicie. Mai avem – bag mâna-n foc! – bărbaţi cu amante. Dar ce zic eu cu amante? De-a dreptul cu vieţi duble, în fiecare dintre ele ei minţind la fel de credibil, până la episodul cu elementul demascator numit cravată (n-am să-l deconspir, vreau doar să vă incit…). Şi mai avem gânduri şi dileme care se-ntind ca o pânză de păianjen, de la actori la spectatori: cum e mai bine să fii, curvă (pardon, dar cuvântul există-n DEX, şi oricum o să-l tot auziţi în spectacol) sau soţie iubitoare de un singur bărbat? De ce nu le poţi avea pe toate, chiar dacă joci cu cele mai bune intenţii şi cu cărţile pe masă?

foto maria stefanescu peretele

Vi se par probleme strict româneşti? Decorul semnat de Mădălina Marinescu asta sugerează (vezi replica grosieră a Coloanei infinitului, perfect motivată, pentru a servi momentului plin de umor al descrierii revoluţionarelor scobitori). N-am înţeles detaliile din Poarta sărutului, nici imaginea Domnişoarei Pogany de pe pereţii (sic!) care adăpostesc şi personaje cu nume care nu aparţin spaţiului carpato-danubiano-pontic – Inga, Vasea, Zora, Sena etc. Altminteri, în afară de această mică nedumerire, decorurile şi scenografia îmbracă pitoresc spaţiul scenei, din care lipseşte tocmai… peretele despărţitor dintre familia onorabilă şi casa de curve (din nou, pardon, scuzaţi, bonsoir!). Unspce şi unspce bis… Ce mărunt lucru poate declanşa intriga…

imagine din peretele musical teatrul metropolis

Vreau să subliniez din nou cheia comică în care e concepută piesa. Lia Bugnar a mizat pe faptul că una dintre principalele calităţi ale românului e aceea de a face haz de necaz. Pentru că, după ce hohotul de râs izbucneşte nestăvilit, rămâne gustul sărat-amărui al lacrimii izvorâte din colţul ochiului, fără a o putea opri nici pe ea. Şi poate nici nu vrei să te mai abţii, nici de la râs, nici de la plâns, doar eşti la teatru, iar teatrul e catharsis. Peretele a căzut, ce-am mai avea de pierdut?

marius manole peretele lia bugnar musical

Ţin să-i pomenesc pe actori. Pe toţi, pentru că sunt o echipă cum rar ţi-e dat să vezi: sudată, empatică. Marius Manole (Vasea) – şi de data asta – total dăruit personajului, cu o inteligenţă emoţională-nepereche a scenei; Mariana Dănescu (Hoaşca bătrână), fosta ţaţă absolută Lili Jurcă, locatară „la bloc” – v-am spus că spectacolul e pentru toată lumea, inclusiv pentru amatorii de sitcom-uri – face un rol izbutit, de soţie părăsită-mamă-mamă soacră încă „verde”. Dovadă, energia debordantă, şi nu în ultimul rând, jucăria… erotică nelipsită din poşetă; Gabriela Popescu (Mafteia); Raluca Ghervan (Arteziana); Natalia Călin (Aspasiţa); Letiţia Vlădescu (Zora); Florentina Ţilea (Inga); Marcela Motoc (Sena); Cătălin Babliuc (Bătrânul); Istvan Teglaş (Preotul). Costumele îi aparţin lui Dorin Negrău, iar mişcarea scenică este semnată Andreea Belu. Tuturor, aplauze la scenă deschisă. Nu-i uşor să faci un musical, fie şi – sau mai ales – în cheie parodică.

peretele teatrul metropolis claudia daboveanu cronica de teatru

Peretele. Fotografii de Maria Ștefănescu

Şi pentru că nu vreau să rămân datoare în urma afirmaţiilor de la începutul articolului, cele referitoare la capacitatea autoarei de a se intromisiona în vieţile noastre – habar n-am dacă s-a inspirat de undeva sau doar şi-a imaginat – mărturisesc că am o prietenă al cărei fost soţ o înşela după cum urmează: acasă, cu vecina de palier de vizavi, iar la ţară, unde aveau o casă de vacanţă, cu vecina care avea casa de peste gard. Din comoditate?! Exact ca Vasea al nostru, care-şi trăda nevasta cu fata de dincolo de perete. Să mai ziceţi că teatrul nu-i oglinda vieţii… Numai că-n viaţă nu poţi, adesea, să le duci pe toate în paşi de dans, pe muzică şi, mai ales, cu umor…

claudia daboveanu

Claudia Dăboveanu

Vezi alte cronici de teatru de Claudia Dăboveanu: „Moştenitoarea” sau ce se întâmplă când se topesc fondantele 

Când ai spus, ultima oară, „sunt un pescăruş”?

Arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaCRONICA DE TEATRUamanti,astronaut,căldură mare,claudia dăboveanu,cronica de teatru revista teatrală radio,domnisoara pogany,marius manole,nume rare,peretele musical lia bugnar,piesa de teatru cu parti cantate,teatrul metropolis,ursitoare
Cronică de teatru de CLAUDIA DĂBOVEANU M-am întrebat uneori ce s-ar întâmpla dacă pereţii ar cădea. Şi ca să nu sune a cutremur, reformulez, spunând: nu dacă pereţii ar cădea, ci dacă ar fi transparenţi. Ce am vedea dincolo de ei? Oare detaliile ascunse de opacitatea şi duritatea zidului ne-ar...