de RĂZVANA NIȚĂ

cronica de carte george banu parisul personal

Parisul personal – autobiografie urbană de George Banu. Fotografii de Mihaela Marin, București, Editura Nemira, 2013 

parisul personal george banu

„Spaţiul condensează timpul. Şi totodată îl selecţionează, asigurându-i nu absolută memorare, absurdă şi opresantă, ci, dimpotrivă, filtrarea evenimentelor şi persistenţa experienţelor. Spaţiul împiedică moartea timpului, considerându-l fragmentar şi, astfel, îl ajută, uneori, să învie. Dispar însă clipele şi oamenii neataşaţi unui spaţiu, maziliţi în uitarea fără balize… un oraş, de asemenea! Parisul nu dispare, căci îi regăsesc reperele ce, disparate, îmi permit să-i desenez harta personală şi să-mi redactez o autobiografie urbană.” 

George Banu

George Banu

De mai bine de patru decenii, George Banu, incontestabil cel mai valoros critic de teatru român, trăieşte la Paris – un exil asumat dar cu care nu s-a împăcat practic niciodată. Această călătorie sentimentală prin capitala Franţei constituie totodată o plimbare prin oraşul-gazdă al unui destin desfăşurat sub semnul spectacolului. „Alianţa între realitatea urbană şi selecţia biografică, aceasta-i logodna ale cărei consecinţe le înregistrează Parisul personal, care se prezintă nu anonim şi neutru, ci ca o asumată autobiografie urbană. Oraşul îmi preexista dar eu l-am organizat pe al meu. Şi în el mă recunosc. Un oraş în mijlocul oraşului. Consecinţă a unei experienţe cu o longevitate particulară, a unei apartenenţe progresiv constituite, a unui apetit de integrare. Nu absolută, ci puţin neîmplinită, pentru a rămâne astfel dublu: un român la Paris. […] Parisul personal e concluzia unei integrări în spaţiu şi a unei coabitări în timp.” 

Notre Dame Fotografie de Mihaela Marin

Notre-Dame. Fotografie de Mihaela Marin

Pornim, aşadar, la pas, într-o călătorie cu rol recuperator în compania unui ghid de lux, în Oraşul Luminilor dar şi al penumbrelor, o aventură în care descoperim locuri, spaţii, monumente ce nu se regăsesc într-un ghid turistic dar şi o altă abordare a unuia dintre cele mai vizitate oraşe din lume. 

Gare de l Est Paris

Gara de Est

Evident, povestea începe – cum altfel? – cu gara. „Azi am înrămat o imagine veche a ei şi, acasă, o privesc deseori şi atunci mă gândesc la mine, la familia mea, dar, totodată, la emigranţii Estului, polonezi, ruşi, cehi, care pe-aici au intrat în Franţa în vremurile grele ale Europei, în plin fascism sau stalinism. La Paris, Gara de Est e poarta Orientului! Când am ajuns eu, era neagră de fumul locomotivelor cu aburi. Acum a fost albită. O preferam murdară. Murdară ca secolul ce s-a sfârşit.” 

rue-de-rivoli edouard cortes

Edouard Cortès, Rue de Rivoli

Alte mostre. Rue de Rivoli: „Când am ajuns aici, negustori de delicatese şi artizani abili îşi aveau localurile deschise, o lume directă, simplă, neideologic ecologică, asemenea celei de azi – produse bio, găini crescute în aer liber, carne de viţel alăptat de vacă! – domina cartierul. Toţi au dispărut treptat, s-au retras şi au lăsat loc snobismului vestimentar – Gucci, Prada… – snobism internaţional refractar implicării locale, de cartier care mă seducea când ajungeam aici. Mi-aş dori să fug de aceste rafinate rochii de seară şi de costumele bărbăteşti pentru siluete fragile, expuse în magazine ce par goale. Ce ascund ele? Mi-aş dori să părăsesc rue de Rivoli… prea târziu! Să mă retrag, nu la ţară, ci undeva în provincie, unde teatralizarea vieţii nu se exercită cu o asemenea aroganţă! Circulând în cartierul de mult cunoscut, azi metamorfozat, mă interoghez: cum să ne adaptăm transformărilor? Nostalgia nu e decât un recurs comod! Un şlagăr retrospectiv! Bulevardul Strasbourg a fost modificat printr-o invazie par le bas – aceea a emigraţiei africane –, rue de Rivoli a fost infiltrat printr-o intervenţie par le haut  – luxul internaţional! Am resimţit şi am asistat la această eroziune a identităţii unui cartier în care străzile îşi păstrează aspectul, dar oamenii şi raţiunea prezenţei lor diferă. Dar eu am rămas acelaşi? Mă întreb nesigur…”

Jardin du Luxembourg

Grădina Luxembourg

Grădina Luxembourg: „Într-un loc iubit prin contaminare, câştigat treptat, doar cu timpul integrat în geografia personală, căci e un loc natural seducător, normal intim, un loc inspirat de etica saloanelor şi plăcerea conversaţiilor, un loc de tandreţe. Aici, în Grădina Luxembourg, totul pare familiar şi degajat de constrângere, aici te simţi confortabil fără efort, loc ludic asemenea unui concert de muzică preclasică. Emigrant, preferam confruntarea cu spiritul locului, marcat de rigoarea clasică franceză şi tot ce reclama ea ca adaptare, în timp ce asimilam Luxembourg-ul modelului elegant ce inspirase Cişmigiul bucureştean. Această rezonanţă familiară, această recunoaştere, fără îndoială, mă făcea prudent! La Paris nu voiam să mă regăsesc, ci să… găsesc!”.

Turnul Saint Jacques  Paris

Turnul Saint-Jacques

Dar facem cunoştiinţă şi cu „bizareriile”, „ineditul” oraşului reprezentat de Turnul Saint-Jacques „aliat pentru acest străin ce eram în centrul vechi al Parisului. Turnul ocupă o poziţie ingrată, nici central, nici marginal, se înalţă à côté… pe marginea străzii Rivoli, dar nici în inima pieţei Châtelet, între două… el seduce, fără a deveni punct de atracţie. […] Poate bizara-i apariţie îi explică modesta reputaţie! De unde provine, care-i motivul prezenţei sale aici? Turnul e o construcţie orfană, a cărei origine s-a şters odată cu ruinele bisericii căreia îi era ataşat şi a cărei urmă a dispărut integral. El e o relicvă! Dar relicvă lipsită de romantismul ruinelor, căci verticala îi e indiscutabilă şi arhitectura perfectă. Iată o motivaţie secundă pentru a explica perplexitatea ce o suscită: turnul intact nu atestă nicicum apartenenţa la un vechi edificiu religios, e solitar şi, aparent, absurd! Neafiliat niciunei construcţii! «Turn fără motivaţie», murmură turistul sau trecătorul […] Un loc definitiv incert! Şi tocmai de aceea atrăgător. Un loc unde s-a spânzurat Gérard de Nerval şi a scris, enigmatică propoziţie testamentară, «Noaptea e albă şi neagră»” sau canalul Saint-Martin care „îşi schimbă aparenţa în raport cu meteorologia, aici anotimpurile produc stări distincte, diferite de la un moment la altul. Când disimulat, sub frunzişul copacilor, când înălbit de zăpada rară pe străzile Parisului, canalul se afiliază acelei poetici a spaţiului despre care vorbea Bachelard, poetică a spaţiului ce ne invită a-i resimţi efectul şi a-i transcrie impactul. Dar, dincolo de asta, canalul, fascina pe vremuri, în anii ’30, când reînvia o Franţă de altădată, o Franţă evocată de şcoala cinematografului francez, cu oameni simpli şi bistrouri modeste. Şi de aceea rămâne indisociabil de inscripţia pe care o citeam de pe pod: Hôtel du Nord! E aceeaşi ca în filmul lui Louis Jovet, ea reînvie scene, personaje, Arletty… cursurile de la Bucureşti ale lui George Littera, cultura directă, simplă, a unei epoci nesofisticate o regăseam la fiecare plimbare pe canal. De atunci, statutul i s-a modificat, căci s-a convertit în loc monden, în cartier de artişti şi intelectuali subtil infectaţi de un snobism plăcut, parizian. El e azi un echivalent al village-ului newyorkez. Dar eu am părăsit Canalul.” 

cioran in locuinta sa de la Paris 1982

Emil Cioran în locuința sa de la Paris, 1982

Fireşte că din reperele urbane ale unui om de teatru nu pot lipsi locuri şi personalităţi cu rol simbolic. Peter Brook şi Teatrul său Bouffes de Nord: „Antoine Vitez disociază spaţiile teatrale în două categorii: adăpostul, loc unde teatrul se insinuează, în ciuda nespecificităţii locului, şi edificiul, loc consacrat activităţii teatrale. Brook, păstrând starea delabrată a lui Bouffes de Nord, le tratează ca adăpost recuperat ce se aliază cu edificiul abandonat. Un loc dublu, un loc impur, un loc shakespearian. […] Brook a spus recent „adio” unui teatru de care îl leagă o jumătate de viaţă. Cioran, într-o seară, traversând în taxi Place de la Concorde, mai splendidă ca oricând strălucind de felinare şi animată de maşini rare, nu se întoarce şi el mărturisind «Când te gândeşti că trebuie să părăsim această frumuseţe!» Mi-l imaginez pe Brook întorcându-şi privirea şi iubind până la capăt Les Bouffes”; Cioran şi Théâtre de l’Odeon: „La 21 rue de l’Odeon, am urcat des treptele pentru a-l vedea şi întâlni pe Emil Cioran. Singurul mare exilat de care eram atras! M-a primit, prima oară râzând, şi m-a surprins, dar m-a şi sedus: el nu confirma «aşteptarea» suscitată de scrierile apocaliptice, ci, oral, o contrazicea, o infirma… În conversaţii cultiva pudoarea glumei, în timp ce în texte exersa, ca nimeni altul, arta plângerii, a imprecaţiei şi a blestemului. L-am întâlnit des, m-a primit binedispus la etajul VI, i-am văzut austera cameră de lucru ce mi s-a părut a reconstitui perfect un interior de chilie românească de la Agapia sau Văratic, ca şi cum el, inspectorul antiromân, îşi construia un spaţiu interior românesc. Din nou, Cioran mi s-a părut a fi dublu, reticent la monotonia opţiunii unice. Am vorbit în celula lui de călugăr neasumat de «raiul» care i se părea încă a fi Poiana Sibiului, despre Cehov şi Marc Aureliu, despre evrei şi francezi. Iubeam aceste dialoguri frânte, aceste schimburi fragmentare, aceste mărturii asumate în inima Parisului, alături de Teatrul Odeon al cărui constant spectator eram. Împreună, camera lui Cioran şi sala de spectacol mi se păreau cele două tentaţii între care ezitam şi care, până la sfârşit, nu se vor alia, de aceea am rămas, cum spunea Cioran, un «écartelé», un sfâşiat. E ceea ce admit lucid azi, privind fotografia Mihaelei Marin: imposibil de optat! Şi de aceea, când mă îndrept spre sala Odeon-ului, de fiecare dată îmi ridic privirea spre apartamentul lui Cioran. Nealegând până la capăt pe niciunul, resimt confirmarea unei identităţi, a mea, aceea a unui dublu definitiv amputat, un «sfâşiat» între dorinţa singurătăţii şi nevoia de comunitate”; sau Cartuşeria Ariannei Mnouchkine: „La Cartuşerie, intuiţie exemplară,  Mnouchkine a asociat spaţiilor de joc o structură bipolară ai cărei termeni se întrepătrund: un restaurant şi o bibliotecă. Spectatorii se pot delecta cu feluri de mâncare etnice, în acord cu originea reprezentaţiei, indiene, cambodgiene, persane sau afgane şi pot beneficia de accesul la cărţi şi documente consultate de echipă în timpul pregătirii spectacolului. Şi astfel experienţa lucrului nu se rezumă doar la experienţa teatrală, ci o depăşeşte şi o extinde pentru a deveni o experienţă multiplă, artistică şi civică, politică şi culinară. De aici provine ineditul practicii mnouchkiniene de primire a publicului. Ea invită la teatru şi, totodată, la o comuniune – dincolo de teatru. El serveşte de detonator, dar Théâtre du Soleil îi acordă spectatorului dreptul de a-şi păstra condiţia cotidiană: viaţa aici nu e sacrificată, ci exaltată. Teatrul îi oferă o dimensiune festivă.” 

Théâtre de l'Odéon, Paris

Théâtre de l’Odeon

Pelegrinajul-pelerinaj al lui George Banu printr-un Paris subiectiv e în bună măsură o invitaţie la vieţuire cu ochii deschişi, în spiritul curiozităţii şi al entuziasmului, de a păşi prin propriul destin ca într-un parcurs adesea labirintic, marcat de emoţie, contemplare şi un permanent re-cadraj. Viaţa unui om – cea mai reuşită operă de artă, un spectacol ce se desfăşoară – în cazul de faţă – în scenografia asigurată de un oraş cu un tezaur fabulos. În ultimă instanţă, de ce nu, o demonstraţie „pe teren”, în practică a adevărului conţinut în expresia „omul sfinţeşte locul”. „Fiecare suntem fructul privirii şi al destinului nostru. E ceea ce descopăr pe unul din podurile Parisului. Aici nu sunt nici total integrat, nici definitiv emigrat, o ambiguitate a unui statut în care mă recunosc, pe care îl admir şi accept. Insolubilă sfâşiere! Autobiografia urbană o implică şi, astfel, prezervă drama exilatului, dar în acelaşi timp o atenuează graţie frumuseţii care, fără a-l vindeca, l-a salvat totuşi.”

razvana nita

Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

logo revista teatrala radio

Alte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă 

Quo Vadis, Marie…cronică de teatru

„Port doliul vieţii mele…”, cronică de teatru 

Cu seriozitate, despre umor, cronică de teatru

Sub semnul creativităţii, cronică de teatru

Mozart rulz, cronică de teatru

Conformism şi nonconformism sau Viaţa pe brânci şi aplauzele în picioare, cronică de teatru

Între istorie şi destin, cronică de teatru

Starea națiunii, la umbra salcâmului tăiat, cronică de teatru

Destine în majuscule, recunoştinţă minusculă, cronică de teatru

Eu, tu, noi…, cronică de teatru

Triaj, cronică de teatru

Înainte ca cenuşa să acopere totul, cronică de teatru

Drumul acesta… De ce?, cronică de teatru

Punctul mort, cronică de teatru

Stella… de la stea. Ca o boîte à musique… Blanche, cronică de teatru

Păsările, ca şi oamenii… visează să zboare, cronică de teatru

Instinctul fericirii, cronică de teatru

Exerciţii de rezistenţă cu Familia Tót, cronică de teatru

Et in Portugalia ego…, cronică de teatru

Cine iubeşte şi lasă…, cronică de teatru

Dance me to the end of love

Istoria pe scenă

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

Tablouri într-o expoziţie, cronică de teatru radiofonic

Aventura care schimbă destine, cronică de teatru radiofonic

Moartea glumeşte până la capăt, cronică de teatru radiofonic

Tectonica dansului, cronică de teatru

Ca degetele de la o mână, cronică de teatru

Taina întâmplării: Felix şi Pietro – Such a perfect day, cronică de teatru radiofonic

Între Mitică, prinţul mahalalei şi Hamlet, prinţul Danemarcei 

Teatru în grădină – Comedii, capriţuri, pamplezircronică de carte

Caragiale – între exces şi blestemul veşnicei actualităţi, cronică de carte

La umbra cireşilor în floare, despre actorul total, cronică de carte

Calul din piatră şi teatrul din pâine, cronică de carte

Există și întâmplări fericite 

Arhiva rubricii Spectator, ca la teatru de Răzvana Niță

logo revista teatrala radioVezi și: arhiva rubricii Cartea de teatru

costintuchilaCARTEA DE TEATRUemil cioran,fotografii paris,george banu,mihaela marin,notre dame,parisul personal cronica de carte,răzvana niță,rue de rivoli in pictura,tour saint jacques
de RĂZVANA NIȚĂ Parisul personal – autobiografie urbană de George Banu. Fotografii de Mihaela Marin, București, Editura Nemira, 2013  „Spaţiul condensează timpul. Şi totodată îl selecţionează, asigurându-i nu absolută memorare, absurdă şi opresantă, ci, dimpotrivă, filtrarea evenimentelor şi persistenţa experienţelor. Spaţiul împiedică moartea timpului, considerându-l fragmentar şi, astfel, îl ajută, uneori, să...