Spectator, ca la teatru – rubrică de RĂZVANA NIȚĂ

viata ca un covrig

rubrica spectator ca la teatru revista teatrala radioPentru a defini nivelul maxim al progresului într-un loc (o ţară de exemplu), în limba română avem expresia „acolo unde umblă câinii cu covrigii în coadă”. Aşa cum ştiţi, sintagma încorporează o doză consistentă de scepticism. Cum am zice, „Ei, lasă că nici acolo nu umblă câinii cu covrigii în coadă”. Când eram copil nu reuşeam cu niciun chip să pun semnul egal între prosperitate şi covrigii din coada câinilor. Imaginea unei cohorte de patrupede care şi-ar fi afişat nonşalant covrigii dorsali mă lăsa mai degrabă perplexă.

caini cu covrigi in coada

La un moment dat se făcuse un top al celor mai des întâlnite întreprinderi private. În Bucureşti, pe primele locuri erau farmaciile, băncile şi covrigăriile. Dacă ar fi să comit o speculaţie, aş spune că există o legătură: datoriile la bancă dau naștere inevitabil la probleme de sănătate şi obligă la hrană pe sponci.

Merg şi mai departe şi zic: nu există clientelă mai fidelă decât cea consumatoare de covrigi. Nu vă refuzaţi acest exerciţiu, urmăriţi cu atenţie fenomenul. Întâi şi întâi covrigăriile sunt amplasate strategic, foarte aproape de staţiile RATB şi de gurile de metrou. Nu cred că greşesc dacă afirm că micul dejun al românului grăbit este covrigul; în goana lui către locul de muncă acesta înhaţă unul sau doi, după caz. Două chestiuni merită remarcate: obiceiul de a mânca pe stradă şi eforturile pe care proprietarii de simigerii le fac întru diversificarea mărfii.

covrigarie

În ceauşism singurele „alimente” care se vindeau pe stradă şi se consumau „in situ” sau pe stadion, erau seminţele (de dovleac sau floare), rar porumb fiert şi uneori în jurul şcolilor de cartier gumă de mestecat cu surprize şi caramele maoam. Plăcerea de a sparge o sămânţă în natură s-a transformat azi în adevărate paranghelii în faţa blocului. De ce să nu ne împărtăşim din aceeaşi ceafă de porc? De ce să nu defrişăm laolaltă o salată de crudităţi? De ce să nu facem poştă o baterie de vin? Mâncarea – cât de puţină – are alt gust în aer liber. Ce, în Piaţa San Marco turiştii nu dau de papa la porumbei în timp ce ling o îngheţată asortată? Vedeţi? Lumea evoluează. Nu mai avem timp şi nici chef să facem dimineaţa pâine prăjită cu unt şi marmeladă. Covrigul păcăleşte foamea, umple maţul, economiseşte timp. E fierbinte, vine prompt, te satură, te rezolvă. Nici comercianţii nu au stat pe loc. Cum adică, numai covrig cu sare sau mac? Acum există covrig cu caşcaval, cu susan, cu brânză (mozzarella ???!!!), cu măsline. Plus că, cine a decretat că vorbim numai de covrig sărat? De ce nu un covrig la desert, cu stafide, dulceaţă (de vişine, caise, zmeură) sau ciocolată?

covridogul

Dar cu adevărat marea lovitură comercială a fost dată cu covridog-ul, un hibrid, şi hot dog american şi covrig autohton. Lui i s-a adăugat covrichees-ul, ambele fiind urmate de cea mai updatată versiune de covrig, windows 8 al covrigăriei – covriking care are şi brânză şi cârnat şi, evident, toate calităţile produsului de bază, mult înbunătăţite.

publicistica lumea ca teatru

Am un vecin cam cârcotaş, îi spun mereu că e chiar retrograd, se pune de-a curmezişul progresului. Are o părere cimentată despre orice: poluare, autostrăzi, starea vremii, medicină, sport şi… alimentaţia la români. Zilele trecute l-am surprins în binecunoscuta sa dispoziţe sceptică privind agomeraţia din faţa simigeriei de la colţul străzii: „I-aţi văzut? Nişte flămânzi. Şi leneşi. Şi supraponderali. Hrană pentru şomeri şi pentru puturoşi. Şi de când bagă de toate în umplutură, şi pentru beţivi. Ce-i asta, doamnă? Ce satisfacţie tâmpită, să muşti dintr-o gaură cu ceva cocă în jur… Asta nu e hrană, e mâncare la mişto, de sanchi, abureală de maţe, intestin amăgit. La orice oră e plin. Se mai miră că se îmbolnăvesc de ulcer. Cum să nu te îmbolnăveşti dacă bagi în tine drojdia aia fierbinte? Îşi păcălesc foamea, cică. Nişte smintiţi. Cum adică să mergi pe drum şi să molfăi ceva dintr-o pungă? Şi nespălat pe mâini. Lipsă de educaţie, doamnă. Ce, regii mâncau covrigi în curte la Peleş? Sau Brâncoveanu? Sau Iorga? Nişte degeneraţi. Ce mămăligari, mămăliga e o chestie elaborată, un neam de covrigari, aia suntem!”

revista teatrala radio publicistica pe teme contemporane

Nu am îndrăznit să îl contrazic. Spre mine venea o tânără cu un copil de vreo doi ani în braţe. Acesta se uita fascinat la lume prin gaura unui covrig uriaş pe care îl ţinea cu amândouă mâinile. Deasupra căpşorului lui, aburii pâinii coapte se încovrig(e)au interogativ.

razvana nita

 Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

Alte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă

Quo Vadis, Marie…, cronică de teatru

„Port doliul vieţii mele…”, cronică de teatru

Avem un fix: mobilul – la rubrica „Spectator, ca la teatru

Locuri de onoare – la rubrica „Spectator, ca la teatru”

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

 

 

costintuchilaSPECTATOR, CA LA TEATRUcâini cu covrigi în coadă,covridog,covrigi de azi,dialoguri,jurnalism,lumea ca teatru,publicistică,răzvana niță,românul și covrigul
Spectator, ca la teatru – rubrică de RĂZVANA NIȚĂ Pentru a defini nivelul maxim al progresului într-un loc (o ţară de exemplu), în limba română avem expresia „acolo unde umblă câinii cu covrigii în coadă”. Aşa cum ştiţi, sintagma încorporează o doză consistentă de scepticism. Cum am zice, „Ei, lasă...