Remember, rubrică de ANNIE MUSCĂ

Dinu Manolache portret biografie Annie Muscă revista teatrala radio

annie-musca-eterne-reveniri-in-luna-lui-florar-revista-teatrala-radio1Astăzi, 13 mai, ne amintim de actorul Dinu Manolache (13 mai 1955–3 septembrie 1998).

Nu știu unde l-ați văzut voi prima oară și cum vi-l amintiți.

Eu, în ținutul lipsit de scenă, dar doldora de imaginație, l-am văzut prima oară în debutul anilor ’80, în alb-negrul cutiei televizorului, în atitudinea îndrăzneață a lui Virgil din Fata Morgana.

Dezinvoltura lui, tot amestecul de frământări și izbucniri, priviri rubrica remember annie musca revista teatrala radioincerte și multă tinerețe…

Dar mai avea ceva… Vocea aceea pe care o aprindea sau o stingea după cum voia el.

Și sensibilitatea, și umorul, și ironia, toate se amestecau în doze atent cântărite în spiritul lui, desăvârșindu-l pe ecran.

Discreția? O moștenire lăsată celor dragi.

Iar ochii aceia, migdalați, cuceritori, atât de vii…

Pentru mine, chipul lui Dinu Manolache rămâne pentru totdeauna cel mai creionat din câte chipuri, de actori sau nu, mi-au trecut vreodată prin fața ochilor.

Poeziile lui sunt astăzi păstrate cu sfințenie de soția sa, așteptând sfioase s-ajungă laolaltă într-o carte. 

Dinu Manolache remember

Dinu Manolache

Florar, 13

Mereu m-am gândit la fericirea mamelor care-și nasc pruncii în Luna Florilor. Îmi stăruie în minte o imagine cu scutece imaculate întinse la soare într-un câmp înverzit, dansând în bătaia vântului îmbibat de divina mireasmă a florilor sălbatice.

Mi-aș fi dorit să o fi cunoscut pe mama lui Dinu, Anica, olteancă get-beget, care nu împlinise 20 de ani când l-a adus pe lume pe Dinu;  așa cum mi-aș fi dorit să-l fi întâlnit pe el însuși. Pe el, pe Dinu, l-aș fi privit doar… Pe ea aș fi întrebat-o de fericirea lui 13 mai 1955, acolo în Rogova, ținut mehedințean, aflat la vreo 25 de kilometri de prima cetate a lui Traian… Erau anii ’50. Se depănau vremuri de teroare în care mulți dintre cei buni nu aveau să se mai întoarcă vreodată… 

Azi, Dinu Manolache ar fi împlinit 62 de ani. Intuiția îmi spune că zilele de 13 mai din casa lui și a iubitei sale soții, Rodica Negrea, erau atipice celor care serbează ”sărind în sus”, cum bine îmi spunea bunica. Tind să cred sau, mai degrabă, să simt că 13 a lui Florar era o candoare deplină de la ivirea zorilor și până la trecerea de miezul nopții. Iar de la venirea pe lume a fiicei lor, Ilinca, fericirea zilei de 13 mai devenise un întreg. 

Ispitită de calendar, constat că în ’55 s-au născut mulți actori pe planetă. Dintre toți, l-am ales pe britanicul Rowan Atkinson, celebrul nostru Mr. Bean, născut taman în comitatul Durham, unde erau premiați ai noștri cu tot cu Dinu Manolache în ’79 pentru spectacolul Romeo și Julieta în expresiva variantă a Cătălinei Buzoianu.

Dinu Manolache portret monografic roluri carieră

Rădăcinile unui actor și peregrinările lui

Niculaie Manolache, tatăl lui Dinu, lucra în armată, era subofițer, motiv pentru care familia lui nu a stat prea mult la Rogova după nașterea unicului fiu. Așa că, mamă și fiu, vor întregi familia Manolache la Craiova, în ținuturile natale ale mamei, unde se afla deja tatăl cu serviciul militar. Aici va urma Dinu clasele primare și gimnaziul. Craiova i se lipise de suflet și de atunci avea să se socotească pe deplin oltean.

Colegiul Național ”Petru Rareș” din Piatra Neamț

Colegiul Național ”Petru Rareș” din Piatra Neamț

Când Dinu atinge vârsta adolescenței, tatăl său este transferat la Piatra Neamț, de astă dată. Așa ajunge viitorul actor mai aproape de rădăcinile paterne. Precizăm că Niculaie Manolache se născuse la Frumoasa, o localitate situată nu departe de Piatra. Dinu va urma cursurile Liceului ”Petru Rareș” din acest superb orășel muntos, iar înclinația lui pentru artă, îi determină pe părinți să-l îndrume în paralel către Şcoala Populară de Artă din Piatra Neamţ, o instituție înființată în 1970, care avea și o secție de actorie. Constantin Cojocaru, actor în acei ani la Teatrul Tineretului, era unul dintre profesorii de actorie de la această școală. Dinu a fost elevul său și nu singurul. Ecaterina Nazarie și Vasile Muraru au intrat în tainele actoriei tot la școala de la Piatra.

„Și Paul Chiribuță învățase tot la Liceul Rareș, își amintește actorul Constantin Cojocaru. Dinu era foarte bun și se îndrepta, normal, către examenul de admitere la teatru. Cursul ăsta de la Școala Populară de Artă era foarte firesc. Ce am lucrat împreună, de fapt nu am lucrat, am discutat despre Balada crîşmarilor care toarnă apă-n vin, poezie ce părea foarte importantă pentru examen, căci era poezia de forță cerută de programă, dar era o poezie de forță care cerea inteligență în rostire. Am discutat, apoi a spus-o. Impecabil!!! Ce pot să vă spun acum este că finețea, modul inteligent de a se exprima în rostire, le avea din plin de pe atunci, din adolescență. Dinu Manolache avea din născare acel firesc inteligent care devenise forma de expresie artistică în teatru și care cucerise publicul anilor ’70”.

Spectacolul Zigger-Zagger Teatrul Tineretului Piatra Neamț-1974

Spectacolul ”Zigger-Zagger”, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, 1974

La 19 ani, figurant la Piatra

Lumea scenei a descoperit-o prin ’74, în adolescență, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, și grație profesorului său de la Școala Populară de Artă, Constantin Cojocaru. Regizorul Cornel Todea monta spectacolul Zigger Zagger de Peter Terson, cu Gelu Nițu, protagonist. Dinu Manolache, Constantin Ghenescu, Eronim Crişan, Mircea Bibac și Florin Măcelaru făceau figurație, fiind suporterii echipei de fotbal. Spectacol de dans în care mișcarea scenică fusese concepută de Cornel Patrichi, ilustrația muzicală de Ileana Popovici și Vintilă Arabolu, iar decorurile… foarte americane create de Doina Levintza. Spectacolul acela modern i-a avut în distribuție pe Constantin Cojocaru (Harry Philton), Boris Petrof, Nina Zăinescu și Eugenia Balaure, Paul Chiribuță, Alexandru Lazăr, Ioana Pavelescu, Cornel Nicoară, Valentin Uritescu, dar și pe regretații Theodor Danetti, Ion Muscă și Corneliu-Dan Borcia.

”Frumoase amintiri! Doina Levintza lucrase cu mâna ei pieptărașul, închis la culoare și cu steluță, pe care îl port. Spectacolul avusese un asemenea impact la tineri, încât se formase un grup Zigger Zagger (urmărit și apoi desființat de autorități, iar Zigger Zagger interzis să se joace vreun an”, mărturisește actorul Constantin Cojocaru.

Promoția ’79

Anul 1979. 27 de tineri, distribuiți în trei clase, își finalizează studiile de teatru. Clasa profesoara Sanda Manu cu Geta Angheluță, asistentă, Clasa Profesor Laurențiu Azimioară și asistenți Alexandru Lazăr și Valentin Plătăreanu, și Clasa profesorului Octavian Cotescu, cu asistent Ovidiu Schumacher. Cu cei doi actori-profesori, Dinu Manolache și-a aprofundat studiile în actorie. După obiceiul Institutului, examenele de diplomă reprezentau un gen de spectacole-studiu care alcătuiau repertoriul Studioului Casandra, fiind regizate de profesorii și asistenții lor și jucate de studenți din anul III și IV.  

Catrinel Dumitrescu, Anca Bejenaru, Mirela Cioabă și Răzvan Ionescu sunt unii dintre colegii de clasă, iar Mariana Buruiană, Răzvan Vasilescu, Adriana Trandafir, Virginia Mirea, Șerban Ionescu, Niculae Urs, câțiva dintre colegii de an. 

O promoție aproape ”desființată” de criticul de teatru Mira Iosif, în anul absolvirii, într-un număr al revistei ”Teatrul”. Se spune despre critici că sunt constructive, iar despre actori că evoluează de la o stagiune la alta, lucru care s-a și întâmplat cu actorii din generația lui Dinu Manolache. 

În Romeo și Julieta cu Adrian Pintea și Răzvan Vasilescu

În ”Romeo și Julieta” cu Adrian Pintea și Răzvan Vasilescu. Sursa foto: revista ”Teatrul”

Spectacolele studențești, lecții de pedagogie

Anul 1978 a însemnat pentru Dinu Manolache, student în anul III la IATC, trei roluri pe scena Studioului Casandra: Franz Joseph din spectacolul Avram Iancu de Mihai Măniuțiu, regizat de Alexandru Dabija, în care juca alături de Adrian Pintea și Valentin Teodosiu, de Mirela Gorea și Marcel Iureș. Printre ei se afla și un student ceva mai tânăr care îl întruchipa pe Nicolae Bălcescu. Era Florin Călinescu, student în anul II atunci. A urmat Balthazar din legendarul spectacol shakespearian, Romeo și Julieta, montat de Cătălina Buzoianu, pe muzica lui Mircea Florian, cu Mariana Buruiană și Adrian Pintea, în rolul îndrăgostiților din Verona. Înregistrarea acestui spectacol, premiat în 1979 la Festivalul Studențesc de la Durham (Marea Britanie), a fost descoperită de curând în arhiva TVR. Al treilea rol a fost Abram din Cercul în 4 colțuri (1978) de V. Kataev, sub îndrumarea profesorului Ovidiu Schumacher, cu Mirela Cioabă și Răzvan Vasilescu, în distribuție.

În anul IV de studenție, lecțiile de diplomă ale lui Mache, așa cum îl alintau colegii, au însemnat: Louis din Vedere de pe pod de Arthur Miller, în regia profesorului Ovidiu Schumacher, alături de Catrinel Dumitrescu, Răzvan Ionescu și Anca Bejenaru, și Propotei din Egor Buliciov și alții de Gorki, în regia lui Laurențiu Azimioară, cu Virginia Mirea, Adriana Trandafir și Tania Filip. 

Actorul Constantin Cojocaru ne întoarce mai mult în timp, exact pe la anul 1975…

”Am venit în București în 1975, când Dinu era student. Eu eram într-o adaptare grea. Visam și chiar mă apucasem să scriu un roman (!) despre Teatrul Tineretului, astfel că nu ne-am văzut decât ceva mai târziu. Am stat ore în șir împreună cu Răzvan Vasilescu vorbind despre examenul lor de semestru (de iarna) cu Matca lui Sorescu (eu jucam în acest spectacol la Piatra în regia autorului (!). Am făcut ceva împreuna la TVR în regia lui Silviu Jicman, unde Dinu era excepțional. Apoi ne-am văzut reciproc spectacolele în care jucam.”

Florin Călinescu, Rodica Negrea, Dinu Manolache, Gheorghe Visu

Florin Călinescu, Rodica Negrea, Dinu Manolache, Gheorghe Visu, actori ai Teatrului Mic din București

Primul rol aproape de o vârstă cu Teatrul Foarte Mic

A debutat în 1980 la Teatrul Foarte Mic din București, o sală tinerească și intimă a Teatrului Mic care se deschisese la 14 noiembrie 1979, pe Bulevardul Carol, la numărul 21. Era Mark, un soldat american, rămas în viață să-și trăiască tarele după războiul din Vietnam, în spectacolul Copiii lui Kennedy de Robert Patrick, montat de regizorul Dragoş Galgoţiu, spectacol pe care însuși regizorul îl considera singurul spectacol underground din peisajul teatral românesc. Pe scenă erau Tatiana Iekel și Ștefan Iordache, Rodica Tapalagă și Papil Panduru, Ioana Pavelescu, Magda Popovici și Valentin Popescu.

Îl va revedea pe Galgoțiu chiar la începutul anilor ’90 în Don Juan, piesa lui Molière, în care joacă Don Carlos și evoluează alături de Irina Movilă și Coca Bloos, de Papil Panduru, Monica Ghiuță și de regretata Oana Ioachim.

Același regizor îl va distribui într-un spectacol de succes, care s-a jucat pe scena Teatrului de Comedie: Troilus și Cresida (1994) de Shakespeare, cu Marian Râlea și Gabriela Popescu,  Manuela Hărăbor, George Mihăiță, Valentin Popescu, Silviu Stănculescu, Eugen Racoți, Mihai Bisericanu, Magda Catone și Șerban Ionescu, Florin Călinescu, Șerban Cellea.

De la actorie, la regie și profesorat

În același teatru, unde-l jucase pe Pandarus, Dinu Manolache intra și în rolul regizorului. Monta în ianuarie 1998 spectacolul Trei nopți cu Madox, cu scene din Ușa și Sufleurul fricii de Matei Vișniec. În distribuție îi alesese pe Dan Tufaru, Radu Bânzaru, Gheorghe Dănilă, Delia Nartea și Dan Tudor.

Dinu Manolache nu se afla la prima încercare. Cu doi ani înainte, regizase spectacolul Desculț în parc (1996), dramatizare după piesa americanului Neil Simon. Frumoasa comedie romantică a fost jucată pentru prima oară în România, în prima stagiune a unui teatru foarte tânăr, Teatrul ”George Ciprian” din Buzău, fondat în 1995 de dramaturgul Paul Ioachim, buzoian la origini.

Spectacolul, care i-a avut în distribuție pe Ştefan Bănică-Jr. și Oana Ioachim, pe Ileana Cernat, Sebastian Papaiani și Cristi Toma, a fost adorat de public și a continuat să se joace la Teatrul Mic din București.

După dispariția lui Dinu Manolache, spectacolul a fost reluat, dar în regia actorului principal, Ștefan Bănică Jr, care îi pomenește de fiecare dată pe Dinu Manolache și pe Paul Ioachim. Între timp, pe afiș au rămas doar două nume din vechea distribuție: Ștefan Bănică și Ileana Cernat. Lor li s-au alăturat Diana Cavallioti, Răzvan Vasilescu și Șerban Georgevici.

O altă lecție de regie a lui Dinu Manolache a fost spectacolul Două nunți și un divorț (1996) de Șalom Alehem la Teatrul Evreiesc de Stat.

Dinu Manolache actor

Perioada în care actorul regiza spectacole și scria scenarii a coincis cu perioada profesoratului său. De la sfârșitul anilor ’80, Dinu Manolache preda la IATC, fiind profesor asociat la clasa profesorului Dem Rădulescu, apoi din 1990, când Institutul va deveni ATF, va fi și profesor asociat la clasa lui Mircea Albulescu.

Legătura cu discipolii săi era una specială, fiind mereu de partea lor. Era un pedagog cu har, care nu lucra după tipare.

Foștii săi studenți îl pomenesc cu respect și iubire de fiecare dată.  Am refăcut cu fiica lui, actrița Ilinca Manolache, o listă a actorilor școliți de Dinu Manolache, din diferite promoții. Printre ei, Cristian Nicolae, care a terminat în ’94  și a jucat în Cabaret de Fred Ebb și în Trei surori de Cehov, ambele spectacole în regia profesorului său; Luminița Erga, Elvira Deatcu, Zoltan Lovas, Dan Tudor, Mihaela Măcelaru, Alexandru Jitea, Dragoș Bucur, Dan Bordeianu, Bogdan Dumitrache, Alina Nedelea, Ana Maria Moldovan, Cristiana Răduță, Miruna Coca-Cozma, Adina Cristescu sau Daniela Nane, care a terminat actoria în ’95, iar unul din examenele finale a însemnat nevasta evreica din Teroarea și mizeriile celui de-al III-lea Reich (1995) în regia profesorului Dinu Manolache.

Alte examene de licență sub forma unor lecții de regie ale profesorului Dinu Manolache au fost Flash Brecht și Pădurea de W. Shakespeare. Al doilea spectacol, pe lângă faptul că a fost premiat la Festivaluri internaționale de Teatru Studențesc la Paris, Sibiu și Amsterdam, mai păstrează ceva special: jocul impecabil al fiicei sale, Ilinca, la nici 10 ani, în rolul Puck cel Mic.

Întâmplător am dat peste un interviu al actorului Adrian Văncică, de la ”Nottara”, unul dintre foștii săi studenți din promoția ’99. Și recunosc că un fragment m-a impresionat tocmai pentru sinceritate, trăire și respect. Cu mulțumiri Roxanei Ursu, redau fragmentul:

”Noi am avut o clasă super tare. Și înainte de orele de actorie spălam pe jos clasa. Noi. Cu cârpa noastră: nu o lăsam pe femeia de servici să vină cu cârpele ei, cu care spăla WC-urile. Nu, aveam găleata noastră, aveam cârpa noastră, eram câte doi și stăteam în genunchi și spălam toată clasa să nu fie praf. În ATF erau niște saci pe pereți, nu știu cum mai e acuma. Ei, acolo se punea prafu’. Și noi l-am avut profesor pe Dinu Manolache, care a avut probleme cu plămânii. Din prea mare iubire și respect pentru el făcea Cătălin Naum, alt profesor extraordinar de-al nostru, o soluție din frunză de nuc amestecată cu încă ceva și cu ea stropeam pereții. Era clasa noastră. Făceam curat, ne punem dulapurile cum vrem noi, adică munceam. Nu ne gândeam „Păi ce trebuie să spăl eu clasa? Să o spele femeia de servici, că de aia ia salariu”. (Roxana Ursu, Interviu cu Adrian Văncică: Ce le(ntano) povestește tinerilor despre actorie. Sursa: IQool.ro)

De vreo patru ani, nici sufletul PODULUI nu mai este aici, dar sălășluiește în mintea și inima Ilincăi… 

Loial  fostului Teatru din Sărindar

Teatrul Mic. Un spațiu înființat în 1964 de regizorul Radu Penciulescu, unde repertoriul era  îndrăzneț pentru perioada traversată de România.

Un loc în care Dinu Manolache s-a alipit unei trupe cu tipologii actoricești fără pereche, numai dacă ne gândim la Ştefan Iordache, Leopoldina Bălănuţă, la Vasile Nițulescu și Dinu Ianculescu, Jean Lorin Florescu și Ion Marinescu, Olga Tudorache, Valeria Seciu sau Mitică Popescu și Carmen Galin, sau mai tinerii Dan Condurache și Gheorghe Visu.

O scenă pe care avea să-și construiască, aproape matematic, fiecare personaj, după cum însuși mărturisea într-un interviu.

Un loc din care a plecat, dar unde și-a lăsat iubirile: Rodica și Ilinca, amprentate și una și cealaltă de câte din ființa lui.

La Teatrul Mic a reîntâlnit-o pe regizoarea Cătălina Buzoianu, fosta profesoară din Institut, alături de care avea să lucreze frenetic în spectacole memorabile cunoscute în anii ’80 sub denumirea ”Fenomenul din Sărindar”, când director al teatrului  era  scriitorul Dinu Săraru.

Cu Carmen Galin în”Niște țărani” de Dinu Săraru

Cu Carmen Galin în ”Niște țărani” de Dinu Săraru, regia: Cătălina Buzoianu, Teatrul Mic, 1981

Cătălina Buzoianu a montat în 1980 Maestrul și Margareta, capodopera lui Bulgakov, dramatizare a Mihaelei Tonitza Iordache, un spectacol antologic, pe muzica lui Mircea Florian, cu Ștefan Iordache (Maestrul) și Valeria Seciu (Margareta). Actorii, costumați cu inspirație de Liana Manțoc, se mișcau sub îndrumarea inegalabilei Miriam Răducanu, într-un decor memorabil conceput de Andrei Both. Cu Dinu Manolache în demonul Azazello, Octavian Cotescu, mentorul său, în rolul Ponțiu Pilat, iar Dan Condurache, în profesorul Woland, fiecare reprezentație aducea ceva nou în jocul actorilor printre care se afla și Gheorghe Visu, debutant în Teatrul Mic.

Sub bagheta fermecată a Cătălinei Buzoianu, Dinu Manolache a fost și Gaston Rieux din Dama cu camelii (1985) după Al. Dumas. Lumea vestiților compozitori și a oamenilor de litere se transferase pe scena Teatrului Mic. Mihai Dinvale era Liszt, Jean Lorin Florescu era Charles Dickens, iar Vistrian Roman, Flaubert. Magda Popovici o întruchipa pe George Sand, iar Valeria Seciu și Nicolae Iliescu erau Doamna și Domnul Théophile Gautier, în timp ce Gheorghe Visu îl juca pe Armand Duval. 

Aceeași perioadă a însemnat și colaborarea cu regizorul Silviu Purcărete pentru câteva roluri importante. Marchizul de Dorset în Richard al III-lea (1983), cu Ștefan Iordache în rolul titular, cu Olga Tudorache în Ducesa de York și Regina Elisabeta jucată de Monica Ghiuță, iar Lady Ann de Carmen Galin; Spiridon Biserică din comedia Mielul turbat (1985) de Aurel Baranga, cu Florin Călinescu, Dan Condurache, Adriana Șchiopu ș.a. Și cum regizorii trebuiau să mai facă din când în când și câte un spectacol de poezie, Purcărete îl alegea în 1984 ca recitator în spectacolul de muzică și poezie intitulat Cu tot ce am aparțin acestui pământ. De muzică se ocupau Anda Călugăreanu și Nicu Alifantis.

Trupa Teatrului Mic la Slătioara in 1988

Trupa Teatrului Mic la Slătioara în 1988

Dacă în 1990, Alexa Visarion îl aducea în scenă cu toți Actorii…de la Teatrul Mic, iar un an mai târziu, Dan Micu monta spectacolul Mătrăguna de Machiavelli, în care i-l încredința pe Ligurio, în 1994, Vlad Mugur îl îmbrăca în straiele lui Poseidon din piesa lui Walter Jens, Sfârșitul Troiei, un spectacol cu o distribuție preponderent feminină: Dana Dogaru (Andromaca) și Maria Ploae (Casandra), Leopoldina Bălănuță (Hecuba), Coca Bloos (Macaria), Irina Movilă (Elena) și o nouă și încântătoare apariție pe scena Teatrului Mic, Irina Rădulescu în rolul Astinax.

rodica-negrea în Ivona principesa Burgundiei

Rodica Negrea (Ivona) în ”Ivona, principesa Burgundiei” de Witold Gombrowicz, regia: Cătălina Buzoianu, Teatrul Mic, 1983

Rodica și Dinu, o iubire

”Viața ne-a întâlnit și ne-a ales, cumva…”

Pe vremuri, când doi tineri se iubeau și se logodeau, se spunea despre ei: „Gata! S-au luat!” 

Așa s-au luat și Rodica cu Dinu, și așa se vor fi păstrat întru veșnicie. Existau unul pentru altul și atât. În 1981, în prag de Sfântul Nicolae, deveneau soț și soție. Iar Iubirea, fascinant liant între cei doi.

Ea. Născută doar cu jumătate de an înaintea lui, dar la Târgu Mureș, într-o familie unde buna-cuviință era piatră de temelie. Tatăl, neam de moț, și mama cu origini în Lechința Ludușului au trăit bucuria apariției fiicei lor chiar în zi cu Domnul, poate de aceea simte într-un mod special darurile Divinității, pe care le-a descoperit în vacanțele copilăriei la bunici, la Iernut.

El. Venit pe lume aproape de jumătatea lui Mai, împrumutând parcă toată forța naturii și întreaga exuberanță florilor pe care urma să le dăruiască celor din jur în fiecare clipă a existenței lui.

Zilele trecute o ascultam, în sfârșit, prin telefon pe actrița pe care nu am încetat s-o admir de când o întâlnisem, în urmă cu 30 de ani, în rolul fetiței Tilly din Efectul razelor gamma asupra anemonelor, o preluare a Televiziunii Române de la Teatrul Mic. Un spectacol nemuritor (premiera: 20 decembrie 1977), în care a fost adusă pe scenă de profesoara ei, Olga Tudorache.

„Nu știu dacă a existat un moment anume sau un mod special în care ne-am cunoscut. Eram tineri studenți amândoi și ne ciocneam cumva pe holurile institutului. Eu eram pe la sfârșitul anului II și el pe la sfârșitul anului III. Atunci viața noastră se derula, într-un fel, în jurul teatrului; nu ne depărtam foarte mult de acest perimetru al teatrului, nici fizic, nici emoțional. Cert este că ne aflam în perioada în care eu jucam la Țăndărică, în cadrul acelui program de spectacole nocturne. Repetam în regia Cătălinei Buzoianu, cu Horațiu Mălăele și Poldi Bălănuță, cu Papil Panduru, cu Mircea Florian, în spectacolul Till Buhoglindă. Dinu venea adesea la repetiții. Așa am început să vorbim unul cu altul…  Cred că viața ne-a întâlnit și ne-a ales, cumva… ”

Rodica Negrea Susa foto Formula AS

Rodica Negrea: Susa foto: ”Formula AS”

S-au cununat în 4 decembrie 1981.

”Trebuia să mergem cu spectacolul de la «Țăndărică» în turneu în Franța. Și, pentru că dădusem actele pentru pașapoarte, am amânat căsătoria. La revenirea din turneu, ne-am cununat.”

Așteptarea lor se sfârșise. Acum erau împreună.

Cei doi îndrăgostiți devin actori în același timp și slujitori ai aceluiași teatru, Teatrul Mic. 

De-a lungul carierei lor artistice, au existat regizori care i-au adus împreună pe scenă, sau pe ecran. Dacă răsfoim analele teatrului, sau pagini de cinema, observăm că nu de puține ori li s-a întâmplat.

Dacă primul rendez-vous a fost unul cinematografic, prilejuit de regizorul Nae Cosmescu, pentru  fimul de televiziune Urcușul (1980), al doilea a fost unul teatral, săvârșit de regizoarea Cătălina Buzoianu. Rodicăi i-a încredințat rolul fetei lui Năiță din piesa lui Dinu Săraru, Niște Țărani (1981), iar lui Dinu Manolache i-a dat ce era mai greu, pe Pătru cel Scurt, un personaj complex și tragic, cu trăiri înfundate, care a murit înainte de a fi trăit. Pe Pătru l-a iubit enorm Dinu Manolache.  Era al doilea lui personaj la Teatrul Mic. Regizoarea i-a alăturat-o pe Carmen Galin  în rolul Muierii. A rămas antologic spectacolul pus în scenă într-un timp record, doar două luni, prin jocul actorilor și priceperea regizoarei, dar și prin costumele populare autentice, de care făcuse rost ambițiosul Dinu Săraru, prezent la toate repetițiile.

dinu-manolache-rtr

Dinu Manolache

Un an mai târziu, Cătălina Buzoianu, autoare a unei expresii scenice unice, i-a adus din nou împreună în spectacolul Ca frunza dudului din Rai (1982) de D.R.Popescu, iar în 1983, o îmbrăca pe ea în straie de prințesă, în Ivona, Principesa Burgundiei  de Witold Gombrowitz, iar pe Dinu îl valoriza sub masca a două personaje concentrate în unul singur, Ciprian și Inocențiu. Un spectacol cu ipostaze, măști și costume purtând amprenta Lianei Manțoc, animate pe muzica aceluiași Mircea Florian. Cu Ivona au ajuns și în Polonia, unde au fost premiați, iar regizoarea a fost decorată cu „Amicus Poloniae”.

Nici tânărul regizor Cristian Hajdi-Culea, actual director al Teatrului Național din Iași, nu i-a ținut departe unul de celălalt. I-a apropiat pe cei doi soți în spectacolul Mârâiala (1981) de Paul Cornel Chitic. El era Samuil Mușa și ea, Suzana, într-o distribuție generoasă din care nu au lipsit: Florin Călinescu, Sorin Medeleni, Jean Lorin Florescu, Ileana Dunăreanu, Liana Ceterchi, Marian Râlea, Vasile Pupeză, Vistrian Roman, Iuliu Popescu, Cristian Motriuc, Mihai Bădărău, Radu Duda, Mihai Verbiţchi, Bogdan Gheorghiu. Și în ’84 i-a așezat alături, în ingeniosul musical Mitică Popescu, după Camil Petrescu. El, Jean Goldenberg, ea, Angela. Pe muzica inspirată a lui Nicu Alifantis și versurile lui Alexandru Andrieş, într-o scenografie semnată de Virgil Luscov şi Gloria Iovan, și o coregrafie marca Doina Andronache, actorul Mitică Popescu îl juca pe Mitică Popescu, iar Anda Călugăreanu era un Puști autentic. Acest spectacol tonic și dezinvolt a fost preluat și de Televiziunea Română.

Dacă în 1986, cei doi soți devin Sofia și Filip din Amurgul Burghez (1986) de Romulus Guga, pus în scenă de Dan Pița, în 1990, se întâlnesc grație lui Dragoș Galgoțiu în Minunea Învierii Lui de Pătruț Piciu Procopiu. Rodica o întruchipează pe Solomia, iar Dinu este Grădinarul. Leopoldina Bălănuță are un rol greu, cel al Fecioarei, iar Carmen Galin este Maria Magdalena.

Cercul (1995) lui Arthur Snitzler, montat de același regizor, a fost ultimul spectacol comun pentru cei doi. Rolurile parcă au fost predestinate. Ea era Doamna, iar el era Tânărul. Așa cum avea să părăsească scena și viața, trei ani mai târziu. Finețea și ironia Tânărului au rămas multă vreme în memoria spectatorilor.

Poate apogeul întâlnirilor celor doi soți pe aceeași scenă l-a produs însuși Dragoș Galgoțiu, în celebrul spectacol, Scaunele (1992) de Eugene Ionesco. Bătrânul și Bătrâna, Oratorul (Nicolae Dinică) și oaspeții invizibili, înlocuiți de scaune, au reușit să aducă din nou oamenii la teatru în anii urâcioși ai tranziției, prin poezia absurdului lui Ionesco. Expresivitatea celor doi actori s-a păstrat în alb-negrul fotografiilor făcute de Armand Rosenthal la premiera din 24 aprilie 1992.

Privindu-i pe cei doi în postura de colegi sau de soți, certitudinea este una: Mult mai de preț e iubirea (1982).

Cu Ilinca

Cu Ilinca

Știu că la multe filme suntem avertizați că orice asemănare cu personaje și fapte reale este pur întâmplătoare, dar eu nu vreau să țin cont de avertisment. Vreau să păstrez imaginea lor (autor: Florin Paraschiv… Era să-l uit) din finalul filmului lui Dan Marcoci, care pentru unii ar părea ușor banală. Emilia și Victor, foarte tineri… Garoafele legate într-un generos buchet, șampania, rochița ei și zâmbetul ei ștengăresc contopit cu emoția lui, și comuniunea întru fericire a fetelor de pe fiecare palier al internatului…

Pentru acest rol, Dinu Manolache a fost răsplătit cu un premiu de interpretare la Festivalul Filmului de Tineret de la Costinești în vara lui ’83. Avea 28 de ani, iar festivalul, despre care azi s-ar putea scrie o istorie, avea 7 ani.

Actrița ne-a mărturisit că a învățat multe de la Dinu, dar și faptul că nu i-a fost deloc ușor să joace împreună cu el, așa cum nu îi este ușor să joace cu fiica ei, Ilinca.

Într-unul dintre interviurile de suflet realizate de Alice Mănoiu, actrița Rodica Negrea mărturisea: Ea și Dinu mi-au descuiat sufletul”. Ea era Olga Tudorache, profesoara sa, legătura ei indiscutabilă cu Teatrul.

Ilinca Manolache în Mutter Courage

Ilinca Manolache în ”Mutter Courage și copiii ei” de Bertolt Brecht, regia: Victor Ioan Frunză, Teatrul Mic, 2013

Ilinca, darul de preț rămas de la Dinu… 

Au adus-o pe lume într-un debut de august, transferându-i involuntar întregul arsenal al creației scenice. A studiat și un instrument, violoncelul, de dragul tatălui care iubea muzica și cânta la chitară.

Ilinca Manolache este o actriță de o expresivitate aparte, iar dramatismul joacă în toată ființa ei. Nu se lasă descrisă în vorbe și nici în cuvinte, poate tocmai pentru că-i purtătoarea unui evantai de nuanțe proprii, care-i asigură unicitatea.

De la debutul ei în Mamouret, alături de Tamara Buciuceanu, joacă mult și joacă bine. Și este în continuă mișcare. Deși este angajată la Teatrul Mic, având colaborări și cu alte teatre de stat, Ilinca nu poate trăi fără teatru independent. De când a terminat facultatea în 2008 și până acum s-a încăpățânat să demonstreze că teatrul independent poate ființa și că se poate face teatru și în alte spații decât în instituțiile de stat. A rămas legată de Green Hours, un loc în care mergea să vadă teatru pe la 20 de ani. 

Tatăl, căruia îi duce dorul, o sfătuiește de Acolo, din stele; iar mama o susține în orice proiect.  Cele două, mamă și fiică, au transferat legătura de sânge pe scenă, în spectacolul Mutter Courage de Bertolt Brecht, montat la Teatrul Mic de Victor Ioan Frunză. Și totul a funcționat perfect. Anna Fierling și fiica ei mută, Kattrin, au adus emoția în sală. 

Mama Ilincăi și cei care l-au cunoscut pe Dinu vorbesc despre asemănarea dintre ea și tatăl ei, despre optimismul și jovialitatea celor doi, despre generozitate față de semeni. 

Cu Radu Gheorghe în filmul Căruța cu mere

Cu Radu Gheorghe în filmul ”Căruța cu mere”

Apariții pe Marele Ecran

Orice rol ar fi jucat în vreun film, Dinu Manolache era actorul pe care nu-l puteai uita. Era atât de viu pe pânza ecranului și articula într-un fel special cuvintele, încât vocea lui răsărea dintre alte voci, tocmai prin finețea ei.

Debutul pe marele ecran a însemnat filmul Letiției Popa, Cine mă strigă (1979). Dinu Manolache s-a remarcat pe ecran alături de două tinere actrițe: Marioara Sterian, colegă de an la actorie, și Tora Vasilescu, cea care făcuse vreo trei filme, printre care și Gloria nu cântă (1976), filmul musical al lui Bocăneț. Cu acești eroi de film, propaganda specifică vremurilor parcă se mai estompa.

Al doilea rol l-a consacrat alături de frumoasa Diana Lupescu. Răsfățatul tânăr, Virgil Alexiu, marele cuceritor la cofetărie sau în parc, la metrou sau la cinema, în filmul Fata Morgana (1980), regizat de Elefterie Voiculescu. Un film seducător pentru generația mea. După vizionarea lui, toți elevii fredonau la școală melodia lui Marin Traian de pe generic. Ba mai mult, inventasem și moda bentițelor roșii, care sigur se asortau cu …cravata de pionier, dar asta e o altă poveste pe care o știu doar cei care și-au trăit copilăria și adolescența în anii 80, când stăteam ore întregi la cozi la cinematografe să prindem un bilet la un film bun.

Cinefilii spun astăzi că nici un alt rol de pe marele ecran, nu a depășit performanțele lui Virgil din Fata Morgana, filmul făcut după cartea lui Ion Grecea.

Nici nu știu cum cenzura n-a intervenit în titlu sau poate că da, și nu știm noi. Tot ce ținea de miraj, nu prea era permis. 

În filmul Semnul șarpelui

În filmul ”Semnul șarpelui”

Anii ’80 au fost prolifici pentru fișa cinematografică a actorului Dinu Manolache. Virgil Calotescu îl distribuie alături de Gabriel Oseciuc, Carmen Galin și Amza Pellea în Ana și „hoțul” (1981) în rol de Secretar UTC, pentru că știa s-o facă pe arțăgosul, apoi în Amurgul (1983). Mircea Veroiu i-l încredințează pe Simion Handrabur, fiu al aprigei hangițe Ecaterina (Leopoldina Bălănuță) în drama Semnul Șarpelui (1981), o variantă ecranizată a romanului Patima de Mircea Micu. Pe platouri s-a întâlnit atunci cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Dorina Lazăr, Dorel Vișan, Rodica Mandache și Mircea Diaconu. A urmat Recrutorul din filmul Înghițitorul de săbii (1981) de Alexa Visarion, regizor care l-a distribuit și în Năpasta (1982).

A colaborat și cu regizorul George Cornea la filmele Rămân cu tine (1982), împreună cu Dana Dogaru, Florin Zamfirescu și Sebastian Papaiani, și Căruța cu mere (1983), un film despre șarlatania unor impresari, în care joacă alături de Ion Dichiseanu și Radu Gheorghe.  

Dinu Manolache este studentul din filmul lui Șerban Marinescu, Domnișoara Aurica (1986), al doilea film prin care acest regizor și-a definit stilul extraordinary, apoi nu lipsește nici din unele filme pentru copii semnate de Elisabeta Bostan. A jucat în Telefonul (1991) și a interpretat două  roluri de tată în Desene pe asfalt (1989), un film după o poveste adevărată răsplătit cu premii în Coreea, Italia și Egipt.

Ultima imagine a actorului nostru în sala de cinema a fost cea a lui Petru, cu tăcerile lui, din filmul lui Alexandru Maftei, Fii cu ochii pe fericire (1998), un film apărut postum, al cărui final parcă sugerează plecarea actorului… Este însoțit de Dragoș Pâslaru, retras și el din lumea mirenilor. 

Dinu Manolache în Hangita, teatru tv

Dinu Manolache în ”Hangita” de Carlo Goldoni, teatru tv, regia: Constantin Dicu, 1986

”Dinu Manolache la televizor!!!”

Era un chiot de bucurie și un anunț pentru toți cei din casă pe care-l scoteam de fiecare dată când apărea cineva drag pe micul ecran, mai ales Dinu Manolache pe care nu-l vedeam chiar așa de des. Recunosc că atunci iubeam televiziunea cu toate neajunsurile ei. Ne aduna pe toți laolaltă, nu ne dispersa ca azi.

Teatrul TV însemna pentru noi, cei din provincie, privați de teatrul viu, un dar compensator. Fiecare seară de luni avea un întreg ritual. Ne așezam în fața televizorului, și, încremeniți, așteptam să curgă imagini și chipuri de actori pe un ecran cu purici sau fără, cu dungi sau fără, cu sonor bruiat sau fără… Dar ce conta? Revedeam și descopeream actori. Iar decorurile minunate, fie și în alb-negru, ne conduceau spre alte epoci și spre alte lumi.

Dinu Manolache a încântat telespectatorii prin jocul său din Hangița (1986), o adaptare tv semnată de Constantin Dicu, după piesa lui Goldoni. Era servitorul Fabrizio, iar Dana Dogaru era adorabila și isteața Mirandolina. Juca și fostul său profesor, Ovidiu Schumacher, în Cavalerul di Ripafratta.

În Idolul si Ion Anapoda

În ”Idolul si Ion Anapoda”

Același regizor a realizat cu Dinu Manolache și un nemuritor musical pentru televiziune după Idolul și Ion Anapoda (1991), comedia amară despre căutarea fericirii, scrisă de George Mihail Zamfirescu. Într-un decor interbelic, cu migală realizat în TVR, pe muzica lui Dani Constantin și versurile lui Octavian Sava, toată lumea cântă și dansează: Dinu Manolache și Serban Celea, Leopoldina Bălănuță și Mitică Popescu, Manuela Ciucur și Dana Dembinscki, Dorin Varga, Valeriu Arnăutu și Iulian Marinescu.

O altă producție a televiziunii naționale, rămasă în arhivă, este Titanic Vals (1994) de Tudor Mușatescu, o adaptare tv aparținând regizorului Dinu Cernescu. Iată de trei ori Dinu: regizorul, actorul nostru și personajul interpretat: Dinu Petre. Distribuție de renume, așa cum cere o piesă a maestrului Mușatescu: Dem Rădulescu, Tamara Buciuceanu, Dorina Lazăr, Mihai Fotino, Theodor Danetti, dar și mai tinerii Mihai Constantin și Cesonia Postelnicu.

Arhiva TVR ar fi mai avut sau nu ar fi mai avut astăzi încă o înregistrare cu Dinu Manolache, dacă nu ar fi survenit evenimentele din decembrie ’89.

„În seara de 20 decembrie, repetam cu Dinu Manolache în rol principal, și cu Ruxandra Sireteanu, la o piesă cu un subiect legat de canalul Dunăre-București. Îmi amintesc că făcusem și prospecții pe la Oltenița, unde era trasat canalul. Terminasem de repetat și am rugat mașiniștii să monteze decorul pentru filmări. Mașinistul-șef, cu patimă, ne-a zis: Eu, când vorbește tovarășul Ceaușescu la televizor, nu muncesc! Nu punem nici un decor!

Într-adevăr, TVR transmitea discursul tovarășului despre «huliganii» de la Timişoara. Am trimis actorii acasă și a «căzut» tot decorul”, spune regizorul Dan Puican. 

Colaborarea lui Dinu Manolache cu televiziunea a însemnat nu doar teatru tv, ci și serialul Lumini și umbre (1981–1982), cu puternic impact la telespectatori, deși a suportat o aspră cenzură. Scene întregi tăiate, actori îndepărtați din distribuție. Cu toate acestea, rămâne cel mai lung serial românesc cu un scenariu scris de Titus Popovici și Francisc Munteanu, în regia lui Andrei Blaier, Mihai Constantinescu și Mircea Mureșan. Un film solid, pe muzica lui Temistocle Popa, cu aproape toți actorii noștri mari la momentul acela: Ilarion Ciobanu, Gheorghe Dinică, Gina Patrichi, Margareta Pogonat, Constantin Codrescu, Mitică Popescu, Iurie Darie, Florin Călinescu, George Motoi, Ion Besoiu, Adrian Pintea, Cornel Coman, Dinu Manolache, Petre Gheorghiu, Florin Zamfirescu, Emil Hossu, Valeria Seciu, Alexandru Repan, Dorina Lazăr, Ion Caramitru, Valentin Uritescu și Rodica Mureșan.

Imaginea filmului este meritul artistului Nicolae Niță.

Teatrul din spatele microfonului

Claritatea din voce, timbrul pertinent și dicția perfectă i-au atras pe unii dintre regizorii de teatru radiofonic, invitându-l astfel să joace în câteva piese. 

Se pare că prima vizită a actorului în studiourile teatrului la microfon a fost făcută la invitația regizorului Constantin Dinischiotu, care urma să pună în undă spectacolul Constantin Daniel Rosenthal (1981) din seria „Biofrafii, memorii”, după un scenariu radiofonic de Luminița Varlam. Vocea lui Dinu Manolache a alternat cu vocea soției sale, Rodica Negrea și cu alte voci remarcabile: Alexandru Repan, Valeria Seciu, Anda Caropol, Rodica Sanda Ţuţuianu, Mihai Dinvale, Aurelian Napu, Răzvan Ionescu, Ştefan Velniciuc, Nicolae Pomoje, Tudor Filimon, Corvin Alexe.

În  regia Soranei Coroamă-Stanca, vocea actorului s-a făcut auzită în Tulnicele Iancului (1983) de Dominic Stanca, într-o generoasă distribuție: Radu Beligan, Florin Piersic, Ion Besoiu, Matei Alexandru, Vistrian Roman, Eugenia Bosânceanu, Victor Moldovan, Andrei Codarcea, Dumitru Chesa, Olga Delia Mateescu, Rodica Negrea, Maria Chira, Doru Ana, Ion Hidişan, Jean Reder ș.a. În 1996 Felix Alexa îl distribuie în spectacolul Trei nopți cu Madox de Matei Vișniec, alături de Dan Condurache, Rodica Negrea, Răzvan Ionescu, Zoltan Octavian Butuc.

Dinu Manolache (Grubi) în Trei nopți cu Madox de Matei Vișniec, adaptarea radiofonică și regia artistică: Felix Alexa, 1996, fragment

Memoria unui nume

Dacă treceți prin Piața Timpului, mai exact pe Walk of Fame, în variantă autohtonă, veți da și peste steaua actorului nostru. În 2016, de Ziua Mondială a Teatrului, Dinu Manolache, Dem Rădulescu, George Constantin și Ștefan Bănică au primit câte un semn de recunoaștere pe Aleea Celebrităților. Au trăit unic emoția clipei, alți patru actori, moștenitori ai artei părinților lor: Ilinca Manolache, Irina Rădulescu, Mihai Constantin și Ștefan Bănică Jr.

Sub semnul lui 43 

”Insuficiența lui respiratorie se agravase…”

Așa scriau ziarele în primele zile ale toamnei lui ’98.

Dinu Manolache a plecat la început de septembrie, lăsând frumusețea naturii și abundența toamnei să se reverse în sufletele celor dragi.

Și-a încheiat socotelile de tânăr și tânăr a rămas, asemeni mamei, care plecase la fel de tânără, pe vremea studenției lui.

Aleea Actorilor din Cimitirul Bellu primea sub soarele înduioșător încă un artist… Câteva zile în șir, ploaie curată de toamnă venea din urmă să spele lacrimile celor de-aproape.

Anul 1998 a adus multă tristețe în lumea teatrului. Plecase Dumitru Furdui în aprilie, apoi în august, Coca Andronescu, iar în toamnă, doi dintre colegii de la Teatrul Mic, Leopoldina Bălănuță și Ion Marinescu.

Iar noi, muritorii de rând, așteptăm nopțile acelea magice, în sala de teatru, după spectacol, unde să se-nalțe și spiritul lui Poldi, și al lui Ștefan și al lui Dinu…

Annie-Muscă

Annie Muscă

logo revista teatrala radioVezi: arhiva rubricii Remember

Alte articole și interviuri de Annie Muscă: 

Sandu Sticlaru

Vasilica Tastaman

Lucia Sturdza și Tony Bulandra jucau în primul film românesc înainte de a se căsători

Evocări – Elia Kazan

De la rugby la film: Ilarion Ciobanu

Ingrid Bergman, actrița care s-a născut și a murit în aceeași zi

Prima femeie-pilot din lume cu brevet de zbor a fost actriță

Portrete – Jean Constantin – actorul care nu și-a stăpânit niciodată umorul

„Anda Călugăreanu a plecat departe”

Portrete – Dan Mihăescu: „Ar fi o glumă să devin octogenar”

Silvia Popovici, în premieră în presă

Oana Anagnoste: „Secretul armoniei dintre părinții mei a fost însăși pasiunea pentru profesia lor” – interviu realizat de Annie Muscă

Oana Anagnoste: „Gina Patrichi, o flacără, un fluture, o adiere…” – interviu realizat de Annie Muscă

costintuchilaREMEMBERannie muscă,annie musca biografii actori,annie muscă mari actori români,Bogdan Gheorghiu,cabaret,carmen galin,cătălina buzoianu,Cristian Hajdi-Culea,Cristian Motriuc,dan condurache,Dinu Manolache,felix alexa,Flash Brecht,Florin Călinescu,Ileana Dunăreanu,ilinca manolache,Iuliu Popescu,Ivona,Jean Lorin Florescu,liana ceterchi,marian râlea,matei vișniec,Mihai Bădărău,mihai verbițchi,mircea albulescu,mitică popescu,Mutter Courage,nae cosmescu,olga tudorache,principesa Burgundiei” de Witold Gombrowicz,Puck cel Mic,Radu Duda,richard al III-lea,rodica negrea,Semnul șarpelui,sorin medeleni,ștefan iordache,teatrul mic,Teroarea și mizeriile celui de-al III-lea Reich,Till Buhoglindă,Trei nopți cu Madox,Vasile Pupeză,Vistrian Roman
Remember, rubrică de ANNIE MUSCĂ Astăzi, 13 mai, ne amintim de actorul Dinu Manolache (13 mai 1955–3 septembrie 1998). Nu știu unde l-ați văzut voi prima oară și cum vi-l amintiți. Eu, în ținutul lipsit de scenă, dar doldora de imaginație, l-am văzut prima oară în debutul anilor ’80, în alb-negrul cutiei...