Cronică de teatru de ALEXANDRA ARES

do you love me cronica de teatru

Într-un cimitir fictiv, cu figuri umane îngropate în borcane mari cu formol, sub o lună plină, un grup de personaje vorbesc (neinteligibil) cu persoanele pe care le-au iubit și continuă să le iubească dincolo de moarte, în timp ce la tobele din fundal, singurul artist autentic al serii, Lucian Maxim, rupe aerul cu introducerea muzicală excelentă a acestui nou horror romantic care a avut premiera miercuri, 8 martie 2017 la Teatrul Național din București.

Ioana-Marcoiu-Foto-Radu-Spiridon

Ioana Mărcoiu

O frumoasă cu vânt în plete, ca o cântăreață dintr-un videoclip (Ioana Mărcoiu) începe monologul Catherinei din La răscruce de vânturi către amintirea lui Heathcliff, după care Heathcliff (Andrei Radu), sau mai exact stafia lui, apare la borcanul funerar al Catherinei cu monologul iubirii lui pentru ea. Urmează o serie de monologuri care explorează diverse tipuri de dragoste pierdută morții, inclusiv the gays du jour, Louis și Lestat, împrumutați din filmul Vampire Chronicles. Sunt acompaniate de câte un număr muzical, cu orchestrații mai mult sau mai puțin inspirate și bine realizate, semnate de Ghighi Eftimie, care par aruncate în public înainte de a fi gata ca material de CD. Ghighi Eftimie este un artist cu multe talente, fiind și unul din actori (interpretează Omul cu mâna roșie și Preotul).

9g la tnb do you love me

În timpul unui monolog cu ruminații despre armata confederată americană, m-am pomenit că mă gândesc la neamțul Karl May care a scris cartea favorită a copilăriei mele, Winnetou, despre vestul sălbatic, fără să fi pășit niciodată pe teren american. O carte care în mod uimitor a reușit să pară autentică.

Do You Love Me?, scris și regizat de Iris Spiridon, nu are un erou și o poveste originală cum a avut Karl May, deși descrie, ca și el, lumi cu totul străine. De fapt, nici nu este clar din prezentare dacă avem de-a face cu un text original, livresc, inspirat din personaje celebre, dar compus în totalitate de autoarea scenariului, sau de un colaj de diverse texte străine apropriate fără a li se da credit și adaptate, o clarificare care sperăm că se va face în viitoarele programe de sală. Problema în acest spectacol-concept teatral și muzical despre dragostea care rămâne dincolo de moarte este lipsa unui story sau măcar a unui fir dramatic care să lege totul și să adauge tensiune, și odată ce spectatorul realizează “conceptul”, totul devine repetitiv și dă senzația de lungime. La aceasta se adaugă lipsa unui fior dramatic personal, ceva care să transmită sau să lege – de ce nu? – cultura națională la cultura globală și experiența personală și un ceva autentic al scenaristei la experiența împrumutată și pastișată – ceva care să îi confirme unicitatea, o voce personală.

foto spectacol do you love me

Primul stadiu al artei este imitația și Iris Spiridon, o regizoare/scenarist din noua generație, a dovedit în Do You Love Me? că este o bună imitatoare de clișee culturale anglo-saxone din cărți și filme, ba a și presărat multe fraze în limba engleză. Pariul ei a fost să creeze un spectacol foarte atractiv din punct de vedere vizual, aproape bilingv, de export, cu arhetipuri ușor de recunoscut în lumea globalizată, unde brandul de mall, gen Zara și H&M, devine brand cultural gen Peter Pan și Michael Jackson. Acest pariu este reușit.

Scenografia Raluca Chelaru este splendid morbidă cu un iz de déjà-vue. Figurile umane din borcanele de formol amintesc de animalele în borcane de formol ale lui Damien Hirst, momentele de muzică și dans amintesc de un club de noapte, costumele și plastica monologurilor aduc fiecare în minte o situație văzută altundeva, în lumea globalizată.

foto-do-you-love-me

Conceptul de horror romantic cu povești cu vampiri este un fenomen care intelectualmente sărăcește cultura americană contemporană, deși oferă vânzări mari atât în carte cât și în film. Deci există o cerere – cel puțin în lumea anglo-saxonă – pentru această pseudo-cultură care a devenit un punct de reper pentru generația Millennials-ului din care Iris Spiridon face parte. Rămâne de văzut dacă publicul tânăr din România va vibra și va face din Do You Love Me? un ”cult show”.

Lucian Maxim

Lucian Maxim. Fotografii din spectacol de Radu Spiridon. Sursa foto: TNB

Stilistic, pastișa culturală functionează când există puțin umor, așa cum a existat în The Rocky Horror Show în SUA, care a fost primul ”cult show” de acest tip în 1973, cu o poveste originală care satiriza filmele horror de serie B, cu o muzică incendiară. Do You Love Me? este o dramă, nu o comedie, care încearcă să ridice kitschul intelectual la nivel de artă. Anumiți regizori, cum ar fi Andrei Șerban, reușesc cu brio acest mers pe muchie de cuțit, dar lui Iris Spiridon nu i-a reușit – poate și pentru că nu a avut un suport dramatic mai puternic și mai original, nici o partitură muzicală incendiară, care să-ți rămână în minte după ce ieși din sală. Recitaluri actoricești frumoase în sine, interpretate cu talent și mare versatilitate de Răzvan Krem Alexe, Ghighi Eftimie, Ioana Mărcoiu, Vlad Bîrzanu și Andrei Radu, creează un ansamblu ce pare deseori mai potrivit pentru un show pentru turiști americani pe un vas de croazieră, decât pentru o scenă de teatru național.

Caragiale spunea că avem și noi faliții noștri, în timp ce Iris Spiridon pare să spună că avem și noi globalizații noștri. Întrebarea e: cu ce anume contribuim? Care e povestea noastră?

Spectacolul este un produs al Centrului de Creație și Cercetare ”Ion Sava” în cadrul programului 9G la TNB.

Alexandra Ares

Alexandra Ares

logo revista teatrala radioVezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru 

costintuchilaCRONICA DE TEATRU9G la tnb,Andrei Radu,Bogdan Krem Alexe,cronică de teatru rtr,Do you love me?,Ghighi Eftimie,Ioana Mărcoiu,iris spiridon,Karl May,la rascruce de vânturi,lucian maxim,Millennials,povești cu vampiri,Raluca Chelaru,The Rocky Horror Show,Vlad Bînzaru,Winnetou
Cronică de teatru de ALEXANDRA ARES Într-un cimitir fictiv, cu figuri umane îngropate în borcane mari cu formol, sub o lună plină, un grup de personaje vorbesc (neinteligibil) cu persoanele pe care le-au iubit și continuă să le iubească dincolo de moarte, în timp ce la tobele din fundal, singurul...