Dicționar de personaje, rubrică de PAULA ROMANESCU

dictionar de personaje don quijote paula romanescu revista teatrala radio

sigla rubricii dictionar de personajeDe-atâtea secole tot macină timpul povestea acelui ciudat cavaler, pre numele său Don Quijote, rătăcitor prin landul raţiunii unei lumi de-a pururi iraţionale!

Cât se mai ştie despre insolitul personaj turnat în magma cuvântului de Miguel de Cervantes Saavedra (1547–1616) astăzi, când lectura cărţilor nu face decât să genereze maliţioase zâmbete acelora pentru care „cea mai de folos zăbavă” nu-i decât un ilar anacronism într-un vârtej de patimi cu golul logodite!

Şi totuşi, până şi ne-cititorii – cititori poate în stele căzătoare ce nu vor şti nimic din tainica lumină din cerul gândului, au auzit de lungile umbre albastre ale morilor de vânt ce macină nimicul, de nişte mult prea largi, adânci oglinzi care răsfrâng şi chipuri-măşti, şi zboruri-cădere, şi ţipătul-tăcere, când mai mereu înfrânt, omul rămâne zeu etern şi pieritor.

O întreagă lume de umbre îşi află ilustrare în geniala nebunie a acestui personaj care nu-i decât măsură iubirii pe pământ.

Don_Quijote_Illustration_by_Gustave_Dore_VII

Don Quijote, ilustrație de Gustave Doré

Cel mai adesea literatura şi artele se inspiră de la un model uman real spre a reda în felul lor nouă alcătuire poveştii „ca o viaţă de om”. Don Quijote, ingeniosul hidalgo de la Mancha creat de Cervantes, creează la rândul lui un tip uman căruia, pentru simplificare, i se spune donquijotesc şi care înglobează în el candoare şi temeritate, măreţie caricaturală şi curaj întru împlinirea unor acte care n-au servit niciodată cu adevărat la nimic dar fără de care viaţa n-ar fi decât un anost şir de zile care duc toate spre singura certitudine asupra căreia „trestia gânditoare” nu are nici o fărâmă de îndoială – moartea.

Don Quixote de la Mancha and Sancho Panza, 1863, by Gustave Doré.

Gustave Doré, Don Quijote și Sancho Panza, 1863

Eroul donquijotesc este generos fără limită, iubirea îi este zeitate, onoarea – măsură a sufletului, gloria – steaua de neatins spre care se înalţă iar şi iar ca un Sisif modern, Sisif etern, Sisif condamnat de nu se mai ştie care zei să-şi poarte spre vârful muntelui de lumină, nu stânca ci trupul însuşi. Este un Icar cu grele aripi de miere, plutind sub cerul cu stele-oglinzi, şi sori rotitori, şi vânt de mori separând lumina de întuneric în zările de dincolo de zări.

Se cuvine să menţionăm câteva coordonate bio-bibliografice ale autorului ca nu cumva să se creadă că Don Quijote este cel care l-a creat pe Cervantes, deşi uneori îndoiala, ca o răsfrângere a tăişului de gând, mai stăruie să ne tulbure sufletul care vede în legea lui: Dar dacă, totuşi?…

Ei, da! Dar dacă totuşi?…

semnatura lui cervantes

Istoriile literare ale lumii, dicţionarele – cataloage mereu actualizate ale Bibliotecii din Alexandria ajunsă în fărâme de pulberi până la noi, ca la rândul nostru să le păstrăm adăugite (neapărat adăugite! Altfel cum vom putea răspunde la Marea Judecată întrebării: „Venirea ta n-aduse nici un adaos lumii?!”).

Pentru cei ce vor veni după noi în vastul deşert din lumea celor care mai cuvântă, istoria cu-ale ei istorii despre bătălii mereu pierdute în urale de victorii din care nu învăţăm niciodată nimic şi totul se ia de la-nceput, teatrul, muzica, pictura, dansul, totul stă mărturie cum că, da! Cervantes a existat!

Portrait-Miguel-de-Cervantes Portrait of Miguel de Cervantes Saavedra by Juan de Jáuregui

Portretul lui Miguel de Cervantes Saavedra de Juan de Jáuregui

S-a născut la Alcalá de Henares la 29 septembrie 1547 într-o familie blagoslovită cu mulţi copii a unui modest chirurg – Rodrigo de Cervantes şi a soţiei sale Doña Leonor de Cortinas. Se mai spune c-ar fi urmat nişte studii întârziate la Salamanca prin anii’80 ai veacului al XVI-lea, după ce luase ceva lecţii de ştiinţe umaniste de la magistrul Juan Lopez de Hoyos şi îşi încercase talentul într-ale scrisului compunând rondeluri, elegii, sonete, epitafuri, mai cu seamă epitafuri pentru că pe atunci, ca dintotdeauna, se mai înclina sub tăişul coasei de fum şi câte-un cap încoronat pentru care, musai, lacrimile trebuiau turnate în cânt de jale, un fel de doină ceva mai  „etranjeră” de pe la noi cei care, neavând prea multe capete încoronate de jelit, am prins a plânge în vers-cântec de jale câte-un fecior pierit în luptă – dreaptă mereu şi strâmbă deopotrivă –  pe vreun haiduc, ori crai, ori crăişor, pe vreun fără de nume domnişor din neam de Gheorghe, Iancu sau Ion…

Prin toamna anului 1568 se stingea regina Isabelle de Valois, cea de a treia soţie a lui Filip al II-lea. (Socoteală dreaptă: ea – a treia, el – al doilea…)

Cervantes a compus atunci o „copla”, o elegie şi un epitaf – trei „jelanii” pentru cea de treia soaţă a regelui.

Va fi fost recompensat cu câţiva firfirici.

Gloria scriitorului nu-şi sunase încă din trâmbiţe de aur venirea.

Miguel_de_Cervantes_lithography

Cervantes, litografie

Un an mai târziu, poetul Cervantes era la Roma întregind „armata” personalului de serviciu pe lângă viitorul cardinal Acquaviva (în traducere „apă vie” sau „apă de foc” sau neaoşa ţuică, semn că sfinţiei sale îi cam plăcea să se împărtăşească…), experienţă care-i va servi mai târziu la scrierea unor opere cu aluzie la Italia.

În 1570 se înrolează ca soldat în armata pontificală şi participă la expediţia maritimă contra turcilor, sub comanda generalului Marc Antonio Colona sub ale cărui ordine se aflau trupele şi galerele spaniole de la Andrea Doria.

Istoria consemnează în dreptul expediţiei cu pricina: Eşec.

Statuia lui Cervantes la Lepanto, Grecia

Statuia lui Cervantes la Lepanto, Grecia

În 1571, în bătălia de la Lepanto, soldatul Miguel de Cervantes primeşte în piept două focuri de archebuză (cărora le-a rezistat eroic) şi un altul în braţul stâng care-i va fi retezat. Aflăm acestea din Prologul la cea de a doua parte din romanul Don Quijote precum şi din ciclul de povestiri Nuvele exemplare.

În primăvara anului 1572, infirm deja dar tot bun de luptă (!), îl aflăm în regimentul lui Don Lope de Figueroa, modelul eroului din Alcadele din Zalameea de Lope de Vega.

Bătălii, bătălii, bătălii – mori de vânt măcinătoare de vieţi!

Între 1575–1580, Cervantes este prizonier în Alger. Nu singur: împreună cu fratele său mai mic Rodrigo. Evocarea acelor ani o va face el în Galateea, Persilès, Epistolă lui Mateo Vasquez (acesta era secretarul lui Filip al II-lea), Viaţa în Alger, Ocnele din Alger, Topografia Algerului, Raport, Numancia.

În anii ’80, numai la Madrid, i se joacă peste 20 de piese de teatru.

Cervantes, circa 1590

Cervantes, circa 1590

Viaţa îi joacă şi scriitorului o comedie dintre cele mai savuroase: i se naşte fiica naturală Isabel care va deveni mai târziu un fel de zburdalnică Dulcinee asemenea mamei sale, iubeaţa Caterina de Salazar y Palacios cu care Cervantes – cavaler cu un înalt simţ al onoarei – se va căsători (ne)fericit.

Invincibila Armada 2

Invincibila Armada 

Ajuns om la casa lui, tată de familie, s-a ocupat vreme de vreo zece ani cu descurcarea (încurcarea) iţelor financiar-contabile pentru comercianţii de cereale, ulei de măsline şi Invincibila Armada pentru care avea obligaţia de a procura hrană şi echipament.

Dezastru: „Invincibila” este învinsă!

În 1598 moare şi Filip al II-lea.

Cervantes scrie un celebru epitaf pentru mormântul celui dus. (Cred că trebuie mers la Madrid să vedem la faţa locului ce se spune în epitaful cu pricina. Filip al II-lea nu mai poate obiecta. Deci, la drum, că tot ne e deschisă lumea !).

În 1600, în bătălia de la Dune, moare fratele său Rodrigo.

Ce epitaf va fi scris atunci poetul, nu se ştie. Istoria nu se ocupă de oamenii simpli…

Miguel de Cervantes a fost invitat să „locuiască” un timp într-o închisoare din Sevilla pentru oarece „greşeli de calcul” în actele contabile de care se ocupa. (Pe vremea aceea „se suporta” detenţia pentru „greşeli de calcul”!).

cervantes don quijote editia princeps

Miguel Cervantes de Saavedra, El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha, partea I, ediţia princeps, Madrid, 1605

Avea 57 de ani când, în 1604, la 26 septembrie solicita şi obţinea privilegiul curţii regale de a-şi publica romanul Ingeniosul Don Quijote de la Mancha, partea I, care a apărut la Madrid, în 1605. Şapte ediţii aveau să urmeze în acelaşi an.

De ce ne-am mira că în zilele noastre această bijuterie literară este opera cu cel mai mare număr de ediţii din lumea întreagă, cu cea mai mare notorietate literară zămislitoare de erou – oglindă fidelă şi mereu schimbătoare în reflectarea chipului unei lumi nebune, nebune, nebune în care omul se oferă de bunăvoie – grăunte fragil – pietrei şi vântului în marea nebunie a morilor de pulbere şi noapte, după o scurtă ardere-n iubire, după o rătăcire fără sens prin landul iraţionalei raţiuni omeneşti!  

cervantes alcala de henares

Statuia lui Cervantes la Alcalá de Henares   

Cum cea de a doua parte a romanului întârzia să apară iar gloria scriitorului depăşise binişor graniţele limbii spaniole, prin anul 1614, un editor din Taragona publică un Don Quijote apocrif cunoscut astăzi sub titlul Quijote de la Avellaneda.

Abia la 30 martie 1615 lui Cervantes i se acordă privilegiul (tot un fel de cenzură ca aceea din vremi ştiute nouă funcţiona şi pe atunci sub ochiul vigilent veghetor al „suavei Inchiziţii”…) de a-şi publica partea a II-a a lui Don Quijote al său. Dedicaţia autorului este, ca şi la partea I a romanului, o plecăciune către marele său protector Contele de Lemos, pe atunci vice-rege de Neapole.

În anul 1617 cele două părţi ale romanului apar în sfârşit împreună, la o editură din Barcelona.

placa memoriala casa lui cervantes la madrid

Placa memorială pe casa lui Cervantes la Madrid

Din 23 aprilie 1616 (ca să nu-l lase pe Shakespeare să facă singur drumul cel de dincolo de marea trecere!), Miguel de Cervantes, autorul lui Don Quijote, s-a dus să odihnească puţin.

Eroul său este fără de moarte.

Dan Puric și Ileana Olteanu in Don Quijote

Dan Puric și Ileana Olteanu în spectacolul Don Quijote. Sursa foto: Teatrul Naţional din Bucureşti

Cine n-a văzut la 23 aprilie 2005 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti spectacolul în care Dan Puric, acest inclasabil artist al scenei româneşti, împrumuta chipul lui Don Quijote spre a ne pune în faţă imaginea lumii noastre îmbătrânită-n rele, lume ce se buluceşte ca o turmă de bezmetice necuvântătoare spre gura nesătulă a monstrului (din care coşmar al raţiunii?), nu va înţelege imensa bogăţie de sensuri a acestei poveşti, când jocul inteligenţei se logodeşte cu raţiunea inimii.

Dar raţiunea-raţiune din timpul nostru ce chip are? Unul de măscărici, desigur, un Sancho Panza care conjugă în felul său comandamentul din primum vivere ignorând, de la înălţimea măgarului care-i este piedestal mergător, orice deinde cu filosofările lui cu tot.

Inimitabilul om de teatru (tot despre creatorul nepereche Dan Puric vorbesc!) foloseşte un „limbaj” care nu-i altceva decât tăcere adânc grăitoare, aleasă (culeasă) dintr-un vacarm asurzitor de tălmăciri sonore înveşmântate-n muzici, spre a ne învăţa pe noi, spectatorii, să auzim liniştea (când „se izbesc de geam razele de lună” cum ar fi zis poetul din cel „sat de lacrimi fără leac”), să recunoaştem Iubirea-Dulcinee când, cu degete moi de răcoare, ea ne abate până şi umbra gândurilor grele înscrise-n ridurile frunţii.

dan puric c dinulescu

Dan Puric, Constantin Dinulescu, Ileana Olteanu – Don Quijote. Sursa foto: Teatrul Naţional din Bucureşti

Câtă bogăţie în jocul acestui Stradivarius al scenei româneşti în care lumea, rotundă ca o lacrimă şi tot ca ea de dulce, se aliniază mişcării sferelor din universul tot mai fără cer al realităţii, amestecând în infinitul din noi ceva care nu mai vrea să semene cu zborul ci cu minunea simplă a mersului pe apă…

Don Quijote rămâne în creaţia lui Cervantes ceea ce (păstrând proporţiile) este Dansul săbiilor din Suita Gayaneh de Aram Haciaturian raportat la întreaga sa muzică (despre care însuşi autorul spunea: „Copilul acesta răsfăţat a anulat tot restul muzicii mele”).

Şi de-ar fi aşa, dacă Don Quijote ar fi tot ce a scris Cervantes, ce-ar schimba aceasta?

mori de vant

Miguel de Cervantes Saavedra rămâne în primul rând creatorul de geniu, acel Pygmalion muritor căruia eroul său Don Quijote, Galatee masculină, i-a dat viaţă, nemurindu-l.

Este imens numărul studiilor dedicate lui Cervantes şi infinit acela al operelor artistice inspirate din povestea Cavalerului de la Mancha.

Aş mai aminti doar două puncte de vedere exprimate de doi gentilomi, ambasadori ai Franţei, veniţi în Spania din timpul lui Filip al III-lea (mai exact din timpul lui Cervantes şi Lope de Vega!) să pună la cale oarece chestiuni politice deghizate în alianţe matrimoniale între cele două regate.

Sătui de ode şi epode, de vin de Malaga, de doamne şi domniţe gâsculiţe, de toată fauna bufonă – saltimbanci, pitici, măscărici (cu sau fără ranguri nobiliare), aceştia (ambasadorii adică) şi-au exprimat dorinţa de a-l cunoaşte pe autorul lui Don Quijote.

Jenaţi foarte, curtenii, simandicoase lighioane pomădate, dedulciţi la fastul Curţii, i-au „deconseiat” pe oaspeţi strâmbând din nasul lor subţire şi spunând că Cervantes nu este decât un bătrânel ramolit, un zdrenţăros mutilat de război, un hidalgo scăpătat.

„– Cum, s-a prefăcut mirat unul din oaspeţii regatului acela în care soarele nu apunea niciodată, pe un astfel de om Spania nu s-a învrednicit până acum să-l îmbogăţească? Nu i s-a acordat o rentă viageră din casa de bani publici?”

Întrebarea începea să fie de-a dreptul stânjenitoare pentru cei de ladon quijote desen care se aştepta răspunsul.

Atunci celălalt ambasador francez („peţitoare” ceva mai stilată, cu diplomaţia la purtător) s-a grăbit să intervină:

„– Dacă tocmai lipsurile îndurate îl ajută să scrie aşa cum scrie, facă Bunul Dumnezeu Preamilostivul ca el să nu afle nicicând ce este povara bogăţiei şi, în felul acesta, prin opera lui de om sărac să îmbogăţească şi pe mai departe lumea cu frumuseţe!”

Aviz bogaţilor din vremea noastră: Să nu-i lăsaţi pe adevăraţii creatori să se îmbogăţească fiindcă fără suferinţă şi fără lipsuri cântul lor n-ar fi decât o lălăială sălcie, dansul lor – o scălâmbăială de marionete trase pe sfori şubrezite de prea îndelungă uzură, arta – o gelatină imitând marmura cu Pygmalioni de mucava şi Galathee – steluţe de doi bani în perpetuă cădere!

Cervantes, deşi aparţine Renaşterii, rămâne reversul lumii renascentiste.

Dar aparţine şi clasicismului, fiind foarte la locul lui în acest imperiu al perfecţiunii.

Aparţine până şi „ismelor” toate din veacul al XX-lea în care literatura pare o formă derizorie a delirului.

El a intrat la fel de modern şi contemporan „cu fluturii, cu Dumnezeu”, până şi cu noi cei din  Mileniul al Treilea, pe poarta mare a Cuvântului şi, generos, ne îngăduie să mai fim şi noi pe-aici, măcar până apucăm să-i citim capodopera…

Ar trebui să fii de foarte rea credinţă să te prefaci că nu ştii că Don Quijote există!

Altfel degeaba gândul că „În orice nebunie se ascunde şi-un strop de-nţelepciune uneori”.

don-quijote-de-la-mancha

Vastă panoramă a moravurilor cavalereşti, Don Quijote rămâne, cum avea s-o declare autorul însuşi „O invectivă contra romanelor cavalereşti, o parodie a lor, un mozaic halucinant de poeme eroi-comice”, o imitaţie, în cel mai nobil sens al cuvântului, a lui Ariosto, a poeţilor bucolici.

Personajelor create de el „li se conferă atâta clarviziune încât ele nu se mai mulţumesc doar să acţioneze ci se şi analizează acţionând, se şi judecă. La Cervantes nu-i om care să-şi fi pierdut umbra, nici gândire omenească fără judecată.” (Paul Hasard).

Dar cel mai bine o spune tot Cervantes, în Prolog: „Cititorule fără griji, ai să mă crezi cu siguranţă fără să-mi pretinzi să jur, dacă-ţi voi spune că aş dori ca această carte – copil al gândului meu, să fie cea mai elegantă şi cea mai plină de miez din câte se pot închipui; numai că, vai!, n-am putut să mă opun legilor naturii care cer ca fiecare fiinţă omenească să nu poată da naştere decât unei alteia care să-i semene…”

Adevăr grăit-ai, meştere hidalgo!

Îţi seamănă leit acest „copil al gândului tău”, ba, mai mult, el se aseamănă cu lumea cea niciodată pieritoare în care omul doar…

Dar cât de puternic în tragismul lui sentimentul acela de om care se naşte, suferă şi moare (da, mai cu seamă moare!), sentiment pe care fiecare dintre noi îl purtăm în suflet ca pe o rană de nevindecat.

Grafica de Adina Romanescu Jacques Brel

Grafică de Adina Romanescu: Jacques Brel, L’Homme de la Mancha

Ce alta este poemul din musical-ul L’Homme de la Mancha – La Quête, pe care Jacques Brel, şi el un Don Quijote al cântecului francez din a doua jumătate a secolului al XX-lea, îl face una cu „l’impossible rêve”:

      „Să porţi în suflet dor de ducă,

     Vis de neîmplinit să creşti

     Unde nu-s drumuri să porneşti

     Când dor de viaţă te usucă

     Să iubeşti ne-ncetat şi învins

     Să încerci fără armură şi scut

     Să atingi steaua de neatins.” […]

   …Şi să nu uităm (cum am putea?) că orice om are-o Dulcinee cât inima mai ştie-a bate.

     „Dar dacă tu eşti dintre-aceia

      ce vor să ţină luna-n palmă,

      nu uita: luna de-o atingi

     se face pulbere, se sfarmă […]

     Nu, nu există Dulcineea

     există doar dorul de ea;

     blestem acelui ce confundă

     verbul a fi cu a avea […]

     Sperarea-i este disperare

    amară, cenuşie, tristă :

    Nu, Dulcineea nu există!”

Dar dacă, totuşi? 

Anonimo D Quijote

Anonim, secolul al XVII-lea, Don Quijote Flamenco, Muzeul iconografic al lui Don Quijote, Guanajuato, Mexic

În literatura română, pentru că se cuvine să amintim de ea atunci când ne raportăm la un model de dimensiune planetară, Marin Sorescu a creat ciclul de poeme Tinereţea lui Don Quijote (1968), dar şi poemul răzleţ Don Quijote şi Sancho Panza (1965), în care „cavalerul” (nobil, de!) îşi prezintă „scutierul”:

   „E Sancho Panza nobil scutier

    Preabunul şi-ncercatul meu curier…

    Atent m-ajută să mă-mbrac

    Întâi c-o platoşă de-oţel,

    Apoi cu una de bumbac

   Să par pe dinafară slab şi moale

   Şi să induc morile în eroare.

   Mă sui apoi pe-o Rosinantă,

   De iureş drumul meu se face pantă

   Şi, ca pe-o lance cu-ascuţiş fierbinte

  Azvârl cu mine înainte.

  Odată m-am înfipt cu capu-n soare

  Şi, agăţându-mi gravitaţia de picioare

  Pământul m-a întors din nou la sine;

  Chiar când greşesc

  Pământul nu se leapădă de mine.” 

Câtă profunzime de gând în scrisul românului nostru! Câtă tristeţe jucăuşă în acel „Pământul nu se leapădă de mine”, de noi cei mai mereu cu capu-n nori, noi „cei cărora ne e dor de optimismul inimii de vată a păpuşilor-jucării, noi, cei adulţi, ajunşi prea mari, pentru care nu mai există nimeni mai mare ca noi cât să ne-alinte”…

Alcala-Henares-GALL04

Grup statuar la Alcalá de Henares

Don Quijote este un perpetuum mobile, ceva care încearcă să ne spună pe înţelesul nostru un lucru simplu şi poate tocmai de aceea de neînţeles:

Că între idealurile oamenilor şi realizarea lor va exista întotdeauna o diferenţă de nivel mai mare decât cea mai înaltă cascadă dar că se poate folosi raţional această cădere de speranţe.

Tot Sorescu a spus-o, aşa-i, dar ştiţi voi ceva mai clar exprimat pentru a defini un suflet donquijotesc, un suflet al cărui chip ne pare cunoscut că prea se aseamănă cu al nostru?

Doar învelişul e altul…

Poezia lui Marin Sorescu, alt Don Quijote, are ceva ce aduce a solară nebunie familiară nouă, „ca o bucată de destin de esenţă tare” cu care i se dă omului cu graţie  în moalele capului lovitura de … graţie.  

Don Quijote continuă să trăiască în fiecare dintre noi când chiar „bucata noastră de destin de esenţă tare” ne păleşte dur, fără graţie…

Şi-acum te-aş întreba, non-hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère, ce-ţi mai fac morile de vânt?

Dar tu, tu

Ce mai faci, dragul meu hidalgo?

 Nu, nu-mi vorbi de morile-ţi de vânt –

 Femei ce macină-n cuvânt nimicul

 Şi nici de lancea, ultim biet tezaur.

 Ce mai faci tu în vremea noastră

 Cu iz de spini şi laur.

 Te-au fost robit zăpezile de-altdat’

 Cu albul lor curat din zile alte?

 Ce mai faci, dragul meu hidalgo,

 Când Dulcinei şi Rosinante

 Ce-şi schimbă rolu-n ritm de tàngo

 Râzând de morile-ţi de vânt

 Şi nechezând a vino-ncoa’

 Şub şa de noi tâmpi scutieri,

 Cearcă şăgalnic între dinţi

 Valoarea calpilor arginţi?…

 Ce mai faci, dragul meu hidalgo,

 În vremea asta fără cânt?

 Nu, nu-mi vorbi de morile-ţi de vânt

 Cu chip de nori. Cocorii

 Sunt duşi demult; pe rând

 Şi frunzele spre zare

 Au învăţat să zboare

 Căzând…

Da, ştim prea bine, Don Quijote nu este decât un personaj creat de un autor genial la o vârstă la care muritorii în cea mai mare parte nu mai au nimic de spus (dacă ar fi avut vreodată).

Nu, nu Don Quijote l-a creat pe Cervantes!

Dar dacă, totuşi?…

Fragmente din spectacolul de teatru radiofonic serial Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha de Miguel de Cervantes Saavedra, 14 episoade. Traducere de Ion Frunzetti și Edgar Papu. Dramatizare radiofonică de Georgeta Răboj. Cu Virgil Ogășanu în rolul lui Don Quijote și Mihai Constantin (Sancho Panza). Muzică originală de George Marcu. Regia artistică: Cristian Munteanu. Înregistrare din anul 2004.  

Episodul 1

Episodul 2: Despre biruința viteazului Don Quijote în înfricoșătoarea și nemaiînchipuita aventură a morilor de vânt dimpreună cu povestirea păstoriței Marcela 

Episodul 10: Unde urmează hazlia întâmplare cu păpușarul dimpreună cu alte lucruri într-adevăr nostime cum nu se mai poate   

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

Don Quijote după Miguel de Cervantes, scenariul și regia: Dan Puric. Puric, Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, 2004. Detalii despre spectacol: aici.

nou rubrica dictionar de personaje revista teatrala radio

Paula Romanescu

Paula Romanescu

Despre noua rubrică, vezi aici.

Alte articole de Paula Romanescu: logo revista teatrala radio Se întâmpla la Cabaret Voltaire de Paula Romanescu   

Poeta aceea se numea Carmen Sylva

Brâncuşi pe nisipul infinitului, cronică de teatru radiofonic                

costintuchilaDICȚIONAR DE PERSONAJEadina romanescu,alcala de henares,analiza don quijote,biografie cervantes,Caterina de Salazar y Palacios,dictionar de personaje de paula romanescu,don quijote de la mancha,filip al II-lea,iluzie,invincibila armada,jacques brel,marin sorescu,numancia,paula romanescu,sancho panza,teatru serial din quijote,tineretea lui don quijote
Dicționar de personaje, rubrică de PAULA ROMANESCU De-atâtea secole tot macină timpul povestea acelui ciudat cavaler, pre numele său Don Quijote, rătăcitor prin landul raţiunii unei lumi de-a pururi iraţionale! Cât se mai ştie despre insolitul personaj turnat în magma cuvântului de Miguel de Cervantes Saavedra (1547–1616) astăzi, când lectura cărţilor...