Interviu realizat de PUȘA ROTH

d r popescu despre teatru pusa roth revista teatrala radio

Prozator, dramaturg, eseist şi poet, D. R. Popescu s-a născut la 19 august 1935, în localitatea Păuşa, judeţul Bihor, într-o familie de învățători. Tatăl: Traian Popescu, originar din Dănceu, judeţul Mehedinţi. Mama: Maria Benţea, din Păușa. Urmează cursurile școlii primare la Dănceu (1942–1946), avându-i ca învățători pe părinții săi. Între 1946–1953, frecventează timp de trei ani cursurile Școlii Normale „Iosif Vulcan” din Oradea, apoi ale Liceului „Emanoil Gojdu” (devenit, în 1948, Liceul nr. 1) din același oraș. Studiază trei ani medicina la Cluj (1953–1956), urmând apoi, tot la Cluj, cursurile Facultăţii de Filologie, absolvită în 1961.

Corector, apoi redactor la revista „Steaua” din Cluj-Napoca (1956–1969). Din 22 ianuarie 1970 până în aprilie 1982 este redactor-şef al revistei „Tribuna” din Cluj-Napoca. Redactor-şef al revistelor „Contemporanul” (în perioada 6 august 1982–decembrie 1989) şi „România literară”, București (4 august 1988–decembrie 1989).

d r popescu

D. R. Popescu

Secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, membru în Biroul Uniunii Scriitorilor. Între 1981 şi 1989 a ocupat funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.

În 1997 devine membru corespondent al Academiei Române, apoi, în 2006, academician. Director general al Editurii Academiei Române, București, din 2005.

D. R. Popescu a debutat cu versuri (Pe ţărmul nostru), în „Crişana”, Oradea, nr. 132, 3 iunie 1953. Debut în proză cu schița O partidă de şah, „Steaua”, Cluj, nr. 2, mai 1954. Debut în dramaturgie: Mama, „Steaua”, Cluj, nr. 5, mai 1960.

Volume publicate (selectiv): Fuga, Bucureşti, 1958; Zilele săptămânii, Bucureşti, 1959; Umbrela de soare, Bucureşti, 1962; Fata de la miazăziBucureşti, 1964; Vara oltenilor, Bucureşti, 1964; Somnul pământuluiBucureşti, 1965; Dor, Bucureşti, 1966; Duios Anastasia trecea, Bucureşti, 1967; F, Bucureşti, 1969; Prea mic pentru un război aşa de mare, Bucureşti, 1969; Aceşti îngeri trişti, Cluj, 1970; Ploaia albă, Bucureşti, 1971; Cei doi din dreptul ŢebeiCluj, 1973; Piticul din grădina de varăBucureşti, 1973; Vânătoarea regalăBucureşti, 1973; Căruţa cu mereBucureşti, 1974; O bere pentru calul meuCraiova, 1974; TeatruBucureşti, 1974; Aceşti îngeri triştiBucureşti, 1976; Împăratul norilorBucureşti, 1976; Ploile de dincolo de vremeCluj-Napoca, 1976; VirguleCluj-Napoca, 1978; Viaţa şi opera lui Tiron B., vol. I: Iepurele şchiopBucureşti, 1980, vol. II: Podul de gheaţăCluj-Napoca, 1982; Leul albastruprefaţă de Cornel Ungureanu, Bucureşti, 1981; Câinele de fosforBucureşti, 1982; 9postfaţă de Val Condurache, Iaşi, 1982; Rezervaţia de pelicaniBucureşti, 1983; Galaxia GramaBucureşti, 1984; Oraşul îngerilorBucureşti, 1985; Teatru, I – IIediţie îngrijită de Valentin Silvestru, Bucureşti, 1985 – 1987; Moara de pulbereBucureşti, 1989; Dragostea e ca şi-o râieBucureşti, 1994; Dumnezeu în bucătărieBucureşti, 1994; Mireasa cu gene falseBucureşti, 1994; Truman Capote şi Nicolae ŢicBucureşti, 1995; Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea apostolBucureşti, 1995; Complexul OfelieiBucureşti, 1998; Bram Stoker şi contele DraculaBucureşti, 1998; Actori la Curtea prinţului HamletBucureşti, 1999; Săptămâna de miereBucureşti, 1999; Dudul lui ShakespeareBucureşti, 2000; Falca lui CainBucureşti, 2001; Simonetta Berlusconi – Călugărul Filippo Lippi şi călugăriţa Lucrezia Buti, ediţie îngrijită și prefațată de Dumitru Radu Popescu, București, 2001; ediția a II-a, Bucureşti, 2012 (Simonetta Berlusconi este numele fictiv sub care Dumitru Radu Popescu scrie acest roman); Domnul Fluture şi Doamna Fluture sau Paradisul lui FreudBucureşti, 2006; Întoarcerea tatălui risipitor, roman, București, 2009.

d r popescu acesti ingeri tristi

Pușa Roth: – Cu piesa Aceşti îngeri trişti aţi debutat pe scena Teatrului din Târgu Mureş, în 1969. Explicaţi în Cuvântul autorului că toate personajele acestei piese sunt reale: „Eu n-am făcut altceva decât să le adun de pe drumuri şi să le oblig să trăiască împreună, spre bucuria unora şi spre nebucuria altora dintre ele. Eu n-am pus decât nişte accente. Şi m-am semnat.” Dacă ar fi să mă ghidez după acest adevăr, căci este adevărul dvs., ar însemna că oricine, mai atent cu lumea,ar putea să scrie teatru. Dar cred că în această ecuaţie contează accentele, apoi semnătura. Aici nu mă refer la popularitatea autorului, ci la talentul lui. Greşesc? Dacă am greşit, vă rog să mă corectaţi, dacă nu, am să vă rog să argumentaţi.

Dumitru Radu Popescu: – Aceşti îngeri trişti pleacă de fapt de la niște întâmplări reale, iar despre personajul principal mi-a vorbit cumnatul meu. Un tânăr care a făcut pușcărie… a făcut de toate… Lumea aia m-a tulburat fiindcă persoajele ei aveau totuși un sens. Erau dincolo de condiția lor precară. Credeau în puritate, cumva. Nu erau niște oameni înrăiți de lume. Lumea i-a dat peste cap. Erau triști, dar nu erau zdrobiți. Erau îngeri triști. Piesa a fost premiată de revista „Teatrul” și de Consiliul Național, în urma unui concurs. Piesa s-a jucat la Odeon atunci, un spectacol foarte bun făcut de cei de la Târgu Mureș. Piesa este așa: Doi tineri, doi îngeri nenorociți se întâlnesc, e un fel de iubire, iar în final se despart. Era și Maria Banuș la spectacol și după spectacol, ea cu niște doamne… M-a felicitat și mi-a spus: „Nu-mi place finalul ăsta, lasă-i împreună. De ce să se rupă relația care s-a înfiripat între ei?” Nu i-am lăsat, fiindcă erau împreună sufletește și chiar dacă s-au despărțit fizic, ei tot împreună au rămas pe cerul iubirii lor. Mi s-a părut că e mai real, mai adevărat, să nu fie melodramatic, adică să se pupe, să facă și un copil, să-l ducă la grădiniță, nu, nu.

P. R.: – Cezar, măscăriciul piraţilor sau Capcana sau Cine îndrăzneştescriitori romani d r popescu pusa roth să verifice dacă împăratul are chelie falsă, o parabolă grotescă ce aduce din antichitate un personaj celebru devenit măscărici pe corabia timpului. Aţi optat pentru trei titluri sau două subtitluri, lucru mai puţin obişnuit în teatru, nu la dvs. Aţi pus la dispoziţia cititorului, spectatorului mai multe chei, dar cititorul, spectatorul, este pus în faţa atâtor repere încât poate cădea în capcana timpului, direct pe corabia piraţilor. Care ar fi mesajul acestei piese acum, după atâţia de la apariţia ei pe scenă şi în volum?

D. R. P.: – Piesa pleacă de la un adevăr istoric. Într-adevăr, Cezar a fost prins de niște pirați. Eu am făcut o corabie a piraților, ca o corabie a lumii. În corabia istoriei tot timpul vor fi pirați, tot timpul unii îi vor prinde pe alții, îi vor judeca, îi vor căsăpi. Și, de fapt, este un șir al puterii. E un joc, ăștia se joacă, pirații se joacă, fac teatru. Ei se distrau. De fapt, e o istorie dansantă, plăcută, a lor, a piraților. Vine unul care spune: „Mă, nenorociților, eu sunt Cezar, mă! Eu voi conduce lumea.” Și râd de el. „Așa ceva nu se poate, noi conducem!” Și ce se întâmplă în piesă? La un moment dat, unul îl omoară pe Cezar și spune că el e Cezar. Pe urmă vine altul, gras, îl omoară pe cel de-al doilea și spune că el e Cezar. Pe urmă vine altul. De fapt, istoria puterii lui Cezar este istoria atâtor Cezari! Este o nebunie a puterii, a jocului, a contestării și a crimei, în ultimă instanță. Adică acești oameni se joacă de-a puterea sacrificând, sacrificându-se. Am mai ținut la un lucru. Am scris piesa asta pentru Radu Beligan și pentru Amza Pellea. Am scris multe piese plecând de la niște actori, adică niște actori pe care eu îi auzeam că ar spune replicile din piesă. Am scris o piesă în vara asta (2010) pentru Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc. Ei puteau să dea replicile din piesă ca actori. Niciodată piesele pe care le-am scris pentru anumiți actori nu au fost jucate de ei. Revin la Cezar. Am dat-o la Teatrul de Comedie și nu s-a jucat niciodată. De ce și pentru Amza Pellea? Eram odată la o cârciumă cu actorii, mai mergeam pe la filmări, și eram cu Geo Saizescu, cu Amza Pellea, cu mai mulți. Cei de acolo i-au zis: „Ia spune-o, măi, tu, pe aia cu nunta câinilor!” Amza imita câinii în diverse situații: de fericire, de iubire etc. Era un show al lui Amza. Și mi-am zis: „Ia să-l fac eu pe ăsta personaj!” și l-am făcut personaj chiar cu numele lui și chiar l-am pus să facă acest show de câteva ori. L-am pus să mute de pe palierul tragic al istoriei, pe un palier al vieții. D-aia e și Piele în piesă. Bineînțeles că nu a fost jucată la București, însă a fost jucată la Sfântu Gheorghe. Un regizor maghiar a citit-o în românește, și-a dat seama că e o piesă bună – era un regizor foarte deștept – a tradus-o și a pus-o în scenă. A avut un succes grozav. Am văzut-o și la Sfântu Gheorghe, și în turneu la Brașov. Aici, nimeni nu știa ungurește și nimeni nu știa despre ce-i vorba acolo. Pe urmă, regizorul a plecat la Budapesta, îmi pare rău de el, nu știu ce o mai fi făcut. Apoi s-a jucat la Oradea, au citit-o în română cei în drept să-și dea cu părerea și au început să-și dea seama despre ce e vorba. Piesa era scrisă prin ’67–’68, cam așa ceva. Au început să se întrebe: „Cine e Cezar ăsta? Ce-i cu puterea asta?” Și atunci, ca să ascundă asta, regizorul a… militarizat-o cumva. A făcut un fel de putere militară care puteau fi nemții sau rușii, un regim militar oricum…

P. R.: – I-au luat farmecul…

D. R. P.: – Nu numai că i-au luat farmecul, au trezit și mai mari suspiciuni. În loc să o salveze, au ras-o. Nu s-a mai jucat. S-a jucat după ’90, dar au făcut o caricatură. Adică, personajele semănau cu cutare sau cutare. Nu, piesele nu trebuie să semene cu nimeni.

dumitru radu popescu interviu de pusa roth

P. R.: – O pasăre dintr-o altă zi continuă idei ale prozei, defineşte sau redefineşte personaje din romanele F sau Vânătoarea regală, sau aşa crede lumea? Este o legătură acolo?

D. R. P.: – Nu știu dacă e vreo legătură. Dar una poate fi între toate piesele.

P. R.: – Titlul a generat dispute, fiecare comentator susţinându-şi punctul de vedere. Eu vă întreb simplu: care este semnificaţia titlului?

D. R. P.: – Piesa asta a fost pusă în scenă de Alexa Visarion. A avut șapte vizionări. Piesa a venit după scandalul lui Lucian Pintilie și atunci toți s-au întrebat ce-i cu această piesă. Cum se termina spectacolul, actorii plecau de pe scenă prin spatele spectatorilor urlând ca și cum ar fi fost nevoie de o nouă revoluție, de o schimbare, fiindcă toți erau niște împuțiți. Era un spectacol foarte violent și la ultima vizionare a venit și Valentin Silvestru. Am adus și eu niște prieteni de la Oradea, pe Dumitru Chirilă, pe Vasilescu, pe câţiva din Cluj, iar pe scenă erau directorul teatrului, unul de la județ și discutau cu oamenii muncii. Toți ridicau mâna, își spuneau părerea, toți înjurau spectacolul și piesa. Unul care stătea lângă Vasilescu și Chirilă, frunzărea ceva și tot vroia să ia cuvântul și tot nu lua cuvântul. Până la urmă l-au întrebat: „Vrei sau nu vrei să iei cuvântul?” Până la urmă a spus: „Vreau să iau cuvântul”. Dar când a vrut să înceapă, au observat ceva și l-au întrebat: „Dar textul ăsta când l-ai scris la mașină?” S-a dat drumul spectacolului, dar a fost un mare ghinion. Unul dintre interpreți a fost luat la armată și a stat patru luni și s-a dus spectacolul. Spectacolul nu a fost oprit, dar interpretul a fost dus la armată.

mireasa cu gene false d r popescu

P. R.: – La un moment dat, în actul I din Mireasa cu gene false, Bebe şi Sotir stau de vorbă la masă şi îşi amintesc de un scafandru, ultimul venit la platforma petrolieră, care când nu înoată, spune Sotir, „pictează calcanul casei fostului morar!… Fosta moară!…” Iar Bebe îi răspunde simplu: ,,A pictat pe calcan o vulpe cu ochii verzi!” Răspunsul lui Sotir este însă tulburător: „E… e spuzit la cap, zău… Cred c-a călcat pe-o umbră de femeie.” Oamenii aceştia, personajele dvs. care cred că au avut corespondent în realitate, au avut acces la tehnologii moderne, aici la platforme petroliere, sunt legaţi indisolubil de lumea satului, de tradiţiile, obiceiurile, credinţele, eresurile ei. „A călcat pe-o umbră de femeie.” Aici e ca şi cum l-ar fi prins ielele în nopţile de vară? Ce mai ştie omul grăbit al mileniului trei despre acest lucru? Cred că nu mai ştie şi de aceea vă rog să ne întoarcem în timp, în satul românesc şi să repovestim. Adică dumneavoastră, nu eu.

D. R. P.: – În folclor există tradiția asta că nu e bine să calci pe umbră de femeie. Uneori, bărbatul de la țară mergea în față, femeia venea după el…

P. R.: – Ca la turci…

D. R. P.: – Pe undeva era un semn de respect, dar era și această chestie, ca nu cumva să calci pe umbra femeii. Cu cine a lucrat diavolul? Nu cu femeia? Nu mai mi-aduc aminte amănunte, fiindcă eu am o mare calitate: după ce scriu o piesă sau un roman, o lucrare în general, nu o mai recitesc niciodată.

P. R.: – De ce?

D. R. P.: – Fiindcă e bine s-o uiți. Ca să poți să scrii altceva.

P. R.: – De fapt cine e „mireasa cu gene false”?

D. R. P.: – Nu știu. Au trecut prea mulți ani de când am scris-o.

Distinsul meu interlocutor se amuză şi pe bună dreptate. Dacă umbli cu toate personajele în cap, există riscul să le amesteci, să le uiţi, să le complici şi să te complici în acest labirint al gândirii. O lecţie de care trebuie să ţină cont toţi.

robespierre ghilotina piesa d r popescu

P. R.: – O altă piesă la care aş vrea să ne oprim, pentru explicaţii suplimentare, este Robespierre şi regele sau Îmblânzirea dreptăţii. E adevărat că prin efort şi iscusinţă Scorpia poate fi îmblânzită, dar nu ştiu cum se poate îmblânzi Dreptatea!? La început, regele dă boabe la găini, la final Robespierre dă boabe la găini… I-aţi umanizat sau i-aţi pedepsit?

D. R. P.: – I-am umanizat. Ce se întâmplă? Acest Robespierre este un personaj teribil al istoriei omenirii, de un fanatism care l-a condus la ghilotină. El a crezut atât de tare în revoluție și a fost atât de intransigent față de alții, încât până la urmă și alții au fost la fel față de el. Știți care a fost marea descoperire a Revoluției franceze? Sigur, libertatea, fraternitatea, dar unde? În fața ghilotinei, fiindcă marii capi ai acestei mișcări s-au ghilotinat unii pe alții, dintr-o intransigență, dintr-o prostie sau dintr-un fanatism, nu știu… sau toate la un loc. Acest Robespierre care nu l-a înțeles pe Danton, sau nu a vrut să-l înțeleagă, sau nu a vrut să vadă omenescul lui Danton, îmi place nemaipomenit, fiindcă e pedepsit prin propriile sale idei, de propriul său ideal – și i se taie capul. Toate aceste idei că libertatea este curată, că oamenii sunt frumoși, că totul trebuie să fie ideal, așa ceva nu există. El trăiește într-o altă lume care, până la urmă, îl bagă sub ghilotina doctorului Guillotin. Până la final eu îl umanizez, dându-i să facă lucruri minore acestui om care are niște idei atât de fanatice.

Acești îngeri triști de D. R. Popescu, adaptare radiofonică de Romulus Guga, regia artistică: Eugen Mercus și Dan Puican. Data difuzării în premieră: 16 noiembrie 1970 – fragment

 Robespierre și regele, piesă pentru teatru radiofonic de D. R. Popescu, regia artistică: Titel Constantinescu. Data difuzării în premieră: 6 noiembrie 1991 – fragment

pusa-roth

Pușa Roth

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

Articole și interviuri de Pușa Roth:  Poveste despre tatăl meu

„Capriciile Fenisei” de Lope de Vega

Lucian Giurchescu: „Teatrul nu se poate face la fiecare în bucătărie”

Ruxy

Actriţa Ruxandra Sireteanu a încetat din viață

Ruxandra Sireteanu: „Teatrul este dragostea şi chinul meu”

„Comedia măgarilor” de Plaut

Caragiale – 162

Anotimpuri de teatru

„Orestia” de Eschil

„Cel ce se pedepsește singur” de Terențiu

„Mizantropul” de Molière la Teatrul Național Radiofonic

Dorel Vişan: „Teatrul românesc s-a încurcat în iţele democraţiei”

Ştefan Iordache – lecţia despre simplitate şi firesc

Remember Irina Petrescu

 

costintuchilaINTERVIUacesti ingeri tristi,alexa visarion,biografie d r popescu,cezar mascariciul piratilor,d r popescu,d r popescu despre teatrul sau,dan puican,danton,doctor gulliotin,eugen mercus,f roman de r d popescu,interviu cu d r popescu,interviuri de ousa roth,mireasa cu gene false,pusa roth,revoluita franceza,robespierre,robespierre si regele
Interviu realizat de PUȘA ROTH Prozator, dramaturg, eseist şi poet, D. R. Popescu s-a născut la 19 august 1935, în localitatea Păuşa, judeţul Bihor, într-o familie de învățători. Tatăl: Traian Popescu, originar din Dănceu, judeţul Mehedinţi. Mama: Maria Benţea, din Păușa. Urmează cursurile școlii primare la Dănceu (1942–1946), avându-i ca învățători pe...