Cronică de teatru de EDITH NEGULICI

cronica de teatru elixir revista teatrala radio

Motto: ”În timp ce-mi continui viaţa obișnuită, o parte din mine locuieşte încă la Paris, se dă cu capul de pereţi, urlă și plânge furioasă. E acea parte din mine legată de tine, cea care nu te-a părăsit niciodată, sufletul tău pereche!”

Dragostea este oare un sentiment declanşat de un proces chimic sau este pur şi simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Există o metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan şi Isolda? Sau cei care se îndrăgostesc ascultă doar de propria libertate?

Elixir

După o relație de cinci ani, Louise și Adam s-au despărțit și acum locuiesc la mii de kilometri distanță. Dacă el rămâne la Paris, ea preferă să pună un ocean între ei și se stabilește la Montréal. Și totuși, niciunul nu poate renunța… la celălalt. Amândoi se aruncă într-o legătură primejdioasă, cu ajutorul Internetului: provocarea dragostei. Cine va fi victima? Dar călăul? Oare jocul de-a elixirul dragostei – o capcană care declanșează pasiunea – nu ascunde o altă manipulare? Eric-Emmanuel Schmitt, observator minuţios şi lucid al capriciilor inimii, reuşeşte să transpună în această piesă, cu fine şi surprinzătoare nuanţe, parcursul plin de capcane al unei legături amoroase tipice pentru vremurile noastre. ”În Elixirul dragostei m-a interesat mai ales distincţia dintre dorinţă şi sentiment. Cred că, în privinţa iubirii, problema constă în faptul că denumim cu acelaşi cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinţei şi cel al sentimentului. La graniţa dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracţia fizică şi dragostea, se nasc marile noastre poveşti, nu întotdeauna fericite.”

”Ambiguitatea sentimentelor… Louise și Adam se despart, dar nu se uită și nu se iartă. Niciunul nu poate trăi fără celălalt. După ce s-au iubit mult, acum se urăsc îngrozitor. Pasiunea continuă să trăiască în ei, transformată în veninul urii.

Chiar dacă se exprimă inteligent și lucid, personajele sunt învinse de propriile lor sentimente. Adam pretinde că trăiește liber, dar se distrează doar pentru a avea ce-i povesti Louisei, pentru plăcerea sadică de a o scandaliza. Louise, mai rezervată, îi lansează o provocare: găsirea elixirului dragostei, fără a ști dacă astfel își satisface setea de răzbunare sau dorința de recucerire.

Aflați la mii de kilometri distanță, protagoniștii își scriu zilnic, caută elixirul dragostei, modalitatea de a se cuceri și de a rămâne împreună, îndrăgostiți. Dacă se ascund în spatele acestui joc, urmat de nenumărate provocări, e pentru că încearcă să înțeleagă această forță misterioasă, dragostea care i-a răvășit, dragostea care s-a îndepărtat de ei, dar care probabil pe viitor îi va reuni.

În timp ce scriam Elixirul dragostei, acest roman epistolar, ascultam doar vocea personajelor și aveam impresia că creez un roman teatral. Adaptându-l pentru scenă, acum am senzația realizării unei comedii romantice. Doi oameni în carne și oase, seduși de mesajele introspective pe care și le trimit. Își scriu, își vorbesc, dar se și ascultă, tac, se pândesc și se observă reciproc Și, dacă în roman ei se locuiesc departe unul de celălalt, datorită miracolului care este teatrul, iată-i acum, aici, pe aceeași scenă, aproape de noi, copleșiți uneori de singurătate, alteori iubiți și iubitori, îndreptându-se spre dragoste.

Sper ca acest spectacol să oglindească exact ambiguitățile noastre amoroase, tragice și comice, totodată. Oglinda unei vieți sinuoase.” – Eric-Emmanuel Schmitt.

maia morgenstern marius bodochi

”Elixir” sau despre dorință

Dorința de a prezenta această poveste de dragoste demonstrând tot ce ești capabil să faci, să riști, să sacrifici și să oferi, pentru ca dragostea să dureze.
Dorința egoistă de a găsi elixirul dragostei.
Dorința, mai puțin egoistă, de a-l împărtăși cu ceilalți.
Dorința de a lucra cu doi mari actori, Maia Morgenstern și Marius Bodochi.
Dorința de a arde (împreună) cu acest cuplu!
Dorința…

Pe scenă, dorința devine al treilea personaj al spectacolului: Adam și Louise trăiesc separați unul de celălalt. Și totuși, rănile sunt încă vii. Louise l-a părăsit pe Adam pentru Montréal. Adam a rămas la Paris, unde-și continuă cariera de psihanalist și seducător de profesie. Iată-i despărțiți în cybercomunicarea globalizată pe îndrăgostiții cărora timpul le-ar putea reaprinde treptat flacăra pasiunii.

Distanța ce-i desparte pe cei doi foști parteneri îi permite lui Eric-Emmanuel Schmitt să exploreze toate ambiguitățile unei relații amoroase, ascunse sub masca prieteniei. În duelul lor verbal, protagoniștii sunt înarmați cu veninul minciunilor și complexitatea pasiunilor.

elixir 2

Ce joc de societate ar putea fi mai frumos decât căutarea elixirului dragostei, singurul care dă farmec vieții? Pentru asta, ar trebui aruncat în joc un terț, simbol ar tuturor tentațiilor pe care celălalt sex are talentul să le multiplice de îndată ce terenul de vânătoare oferă libertatea totală de acțiune… Recursul la psihanaliză și la noțiunile fondatoare conceptualizate de Freud – dintre care transferul va servi drept piatră de temelie noului cuplu conjugal deghizat – devine un veritabil joc de teatru în care fiecare dintre cei doi parteneri va trage sforile legăturilor erotice primejdioase, într-o geometrie variabilă. Nada feminină e reprezentată de Lily, colega Louisei de la biroul de avocatură, aflată întâmplător în delegație, tocmai la Paris! Element-cheie al ședințelor de psihanaliză, elementul-surpriză poate produce încântarea, poate copleși, devora, suprastimula sau depotența. Adam va deveni jucăria propriilor sale fantezii erotice? ”Am căzut şi doare. Dragostea e o dovadă că nu percepem realitatea decât prin filtrul fanteziilor noastre: mai rău, după dragoste, realitatea nu mai înseamnă mare lucru.”

Iar Louise va fi oare victima sau regizorul acestui joc pasional periculos? ”Dragostea… s-o facem să existe! Asta e provocarea mea. Dragostea mă interesează mai mult decât seducţia, mai mult decât plăcerea, mai mult decât fericirea.”

imagini spectacol elixir teatrul de comedie

Două fiare care se mângâie cu tandrețe. Războiul sexelor și alchimie teatrală perfectă

Cuplul scenic format din Louise (Maia Morgenstern) și Adam (Marius Bodochi) funcționează perfect. Cei doi foști amanți, în dorința de a se revedea pentru a redescoperi dragostea sau pentru a-și măsura forțele, își dau lovituri de teatru asemănătoare celor din cuplul legendar al ”legăturilor primejdioase”, reprezentat de marchiza de Merteuil și vicontele de Valmont.

Marchiza de Merteuil: În final, se aplică un singur principiu: câştigi sau mori.
Vicontele de Valmont: Aşadar, da sau nu? De tine depinde, desigur. Mă voi limita să remarc că un răspuns negativ va fi interpretat ca o declaraţie de război. Un singur cuvânt, atât trebuie.
Marchiza de Merteuil: Bine. Război!”

Personajul psihanalistului interpretat cu pasiune, perversitate și malițiozitate de actorul Marius Bodochi permite dramaturgului Eric-Emmanuel Schmitt să arunce o privire detașată și filosofică asupra societății contemporane, o lume în care oamenii nu mai știu să comunice direct, ci doar cu ajutorul tehnologiei avansate.

În asentimentul autorului, regizorul Marcel Țop declară: Elixir este un spectacol despre nevoia prezenţei celuilalt într-o lume în care totul devine din ce în ce mai virtual. Protagoniştii nu mai au nevoie de prezentări, sunt doi mari maeştri – Maia Morgenstern & Marius Bodochi – într-o versiune contemporană French style a Legăturilor primejdioase, marca Eric-Emmanuel Schmitt. Mă interesează în această nouă variantă să vorbesc despre virtualizarea excesivă a relaţiilor dintre oameni, cu predilecţie dintre bărbaţi şi femei, despre separare, despre izolare şi nu în ultimul rând despre teama de a te abandona celuilalt, într-un timp în care totul pare să îndemne la precauţie, un realism sinonim cu dezumanizarea şi o aşa-zisă «obiectivitate» sinonimă cu apatia. Un timp care pare stăpânit de frici şi angoasă.

Clasicul pariu al lui Pascal, aşa cum spune unul dintre personaje, în această lume din ce în ce mai emasculată de pasiuni şi conştiinţă, este încă valabil şi poate fi o soluţie. Cu alte cuvinte, spectacolul nostru este un îndemn, care s-ar putea rezuma astfel: Nu vă fie frică să fiţi sinceri, să credeţi (în loc să nu credeţi), să aveţi constiinţă (în loc să o anulaţi), să fiţi morali (nu imorali); nu va fi teamă să iubiţi un om sau mai mulţi, pe Maria, Anca, Pierre, Véronique, George etc., în defavoarea lui Smartphone, PC, Laptop, Facebook, WhatsApp, Skype, Twitter sau a altor cyborgi… 

Nu vă fie teamă să fiţi UMANI… Începeţi prin a ieşi mai des, invitaţi-vă partenera/partenerul la un dans sau un vin; dacă nu aveţi, găsiţi-vă una/unul, dacă e nevoie, luptaţi-vă pentru asta, apoi faceţi dragoste… Restul vine de de la sine…”

maia morgenstern

În dragoste și în război totul e permis!

De la muzica operei lui Donizetti, ”Elixirul dragostei” și până la muzica belgiană (Jacques Brel) și franceză (Charles Aznavour, Serge Gainsbourg), soundtrackul creează ”cadrul terapeutic” pentru ”dansul în doi”. Cei doi rivali își examinează cu frenezie viața interioară, fantasmele, conflictele, emoțiile intense, amintirile traumatice. Muzica subliniază schimbul permanent de roluri: ”pacientul” vorbește despre sentimentele sale, iar ”terapeutul” ascultă, încearcă să înțeleagă, oferă interpretări și, în măsura în care e posibil, se abține să acționeze într-o manieră care să tulbure acest proces. Conform lui Freud, terapia se desfășoară în contextul relației dintre cele două personaje și tratamentul trebuie dedicat dezvoltării unei ”alianțe” cu pacientul, mai degrabă decât încercării de a genera o schimbare. Pe parcursul dialogurilor, personajele se străduiesc să se înțeleagă, să stabilească un contact, să descopere sensurile ascunse din spatele cuvintelor și acțiunilor lor. În intensitatea și concentrarea lor, își semnalizează reciproc: ”Acest lucru e vital pentru mine! Aici se întâmplă ceva important”. Și amândoi oglindesc această conștientizare, făcând aluzie la faptul că au creat ceva important împreună, ceva ce vor ajunge să înțeleagă împreună în timp. Dialogurile lor antrenează întreaga ființă, furnizează date esențiale, indică ce va urma și stabilesc un ritm ce va deveni, în timp, tot mai profund și mai complex. Fiecare este un excelent barometru erotic. La fiecare nouă interacțiune, mercurul lor emoțional urcă.

Odată mizanscena stabilită, personajele lor încep să recunoască teme recurente și să observe variațiunile lor. Acesta este debutul împărtășirii unui limbaj comun care începe să se dezvolte treptat. Jocul devine distractiv, iar cei doi protagoniști, conectați unul cu celălalt, inseparabili. Louise și Adam își oglindesc și anticipă reciproc mișcările, cultivând de la o scenă la alta elementul de suspans, surprizând de fiecare dată cu o nouă intuiție profundă, cu o nouă dispoziție emoțională. Sunt atât de absorbiți de joc, atât de hipnotizați de intensitatea trăirii acțiunilor lor, încât își încarnează propriile expresii emoționale, devenind jocul însuși. Simt că se construiește ceva, înțeleg intensitatea la care ajunsese ritualul întâlnirilor lor, intuiesc mecanismul intrigilor și al capcanelor magice, au în comun aceste materiale inflamabile, predispoziția pentru pasiune, la bine și la rău, dar nu se mai pot opri.

elixir eric emmanuel schmitt

Fotografii din spectacol de Oana Monica Nae

Marcel Țop și ritmul senzual al regiei de teatru, la înaltă tensiune!

Muzica spectacolului ”Elixir” subliniază emoțiile personajelor, rafinamentul lumii pariziene căreia Louise și Adam îi aparțin, propune ”,structura terapeutică” în contextul căreia se desfășoară travaliul ”terapeut-pacient”, stabilește tariful (emoțional), orarul ședințelor, regulile jocului, dar cultivă și elementul de expectativă, surprinzând de fiecare dată o nouă intuiție profundă, o nouă dispoziție emoțională. Minimalismul elegant și sobru al mizanscenei (scenografia: Anca Cernea) evidențiază “cadrul psihanalitic” în care excelează Marius Bodochi – vezi discursul cabotin desăvârșit despre dragoste și căsătorie –, dar și interpretarea rafinată a Maiei Morgenstern. În intimitatea Sălii Studio a Teatrului de Comedie din București, intră în joc psihologia profundă a personajelor, pe care actorii le stăpânesc, le decantează, le stimulează, le exploatează reciproc într-un montagne russe sublim! Ritualul întâlnirilor este de fapt expresia teatrală magistrală a dorinței reciproce de a fi împreună în spațiul lor intim. Numai în cadrul unor asemenea parametri, la temperatura acestei pasiuni, personajele (”victime” și ”călăi” deopotrivă) își pot construi cuibul și, în final, își pot regăsi calea de a-și arăta că sunt parte unul din celălalt. Dragostea e locul unde te poți simți în siguranță și pe care poți conta că primești ceva de care ai nevoie. De la bucuria sălbatică la furia întunecată, trecând prin vibrația unei bătăi de gene sau de inimă, totul este acolo!

”Elixir”… Notele dominante: terapia psihanalitică; notele de bază: psihanaliza; note de vârf – ”doliu”, transfer, refulare și fenomene tranziționale – toate prind contur într-un spectacol plin de umor, mixat cu scene melancolice ale obsesiei, nevrozei, suferinței, pierderii, iubirii, dependenței și autocunoașterii. Fiecare aromă din ”Elixir” vorbește despre dorința din viața noastră. Și despre suferință: ”Nu suferim din cauza dorinței; suferim din cauză că dorința, odată satisfăcută, revine!” – Eric-Emmanuel Schmitt.

Numai pe scenă poți dansa fără să cazi.
În viață, e mai periculos.
Dragostea înseamnă să te arunci în gol.
Totuși, nu renunțați la dragoste!
Iubiți nebunește!
Trăiți la maxim iluzia jumătății, a sufletului pereche!
Îmbătați-vă cu ”Elixir”!

Următoarele două reprezentații sunt programate pe 11 și 18 ianuarie 2018, ora 19.30 la Sala Studio a Teatrului de Comedie.

Edith Negulici

Edith Negulici

logo revista teatrala radioAlte cronici de Edith Negulici: „Viaţa mea a fost un spectacol bun!”

„Sunt al dracu’ de fericită! Încă o vodcă!!!”

Totul despre sex

„E ca şi cum corpul meu ar simţi!”

„Am un chef incredibil să înjur şi acum am şi curaj. Te-am iubit mai mult decât orice pe lume!”

”Ținutul din miezul verii”/”cimitirul vesel” al familiei destrămate

Polina – danser sa vie

Să trăiești orice ar fi – Tribut Barbarei

Nopţi albe la Sankt Petersburg sau despre iubire până la ultima suflare

Ileana, Principesă de România

logo revista teatrala radioVezi și: Arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaCRONICA DE TEATRUAnca Cernea,cronică de teatru rtr,edith negulici,eric emmanuel schmitt,Legăturile primejdioase,maia morgenstern,Marcel Țop,Marchiza de Merteuil,marius bodochi,montagne russe,Vicontele de Valmont
Cronică de teatru de EDITH NEGULICI Motto: ”În timp ce-mi continui viaţa obișnuită, o parte din mine locuieşte încă la Paris, se dă cu capul de pereţi, urlă și plânge furioasă. E acea parte din mine legată de tine, cea care nu te-a părăsit niciodată, sufletul tău pereche!” Dragostea este oare...