radu beligan mesterul evocare tudor sicomas revista teatrala radio

O experienţă personală şi subiectivă

de TUDOR SICOMAȘ

„Aţi văzut vreodată un mare actor jucând un rege? Pe lângă el, ai impresia că regii adevăraţi nu prea au talent.”

Sau:

„Iubesc teatrul, care este arta de a povesti opoziţiile. Teatrul te învaţă să-l cunoşti şi să-l iubeşti pe celălalt.”

La Gala Comediei Românești, în 2006 Foto Alex Tudor Arhiva Agerpres

Radu Beligan la Gala Comediei Românești, 2006. Foto: Alex Tudor © Arhiva Agerpres

Şi multe, multe alte astfel de gânduri ale Meşterului. Ale Maestrului. Astăzi şi mie mi s-a dat ocazia să gândesc profund la esenţa vieţii şi a artei. La legătura dintre cele două. La adevărata nemurire sufletească, pe care numai arta o hrăneşte. Un artist nu moare niciodată. Un artist va trăi atâta timp cât numele său va fi amintit, citit ori rostit pe pământ. Norocul unui artist este că, prin arta sa, longevitatea îi creşte. Poate îndura furtunile secolelor. Poate trece peste războaie şi maladii. Căci numele său rămâne înscris în analele timpului.

Beligan in Steaua fara nume

Radu Beligan (Profesorul Miroiu) și Marietta Deculescu (Necunoscuta) în Steaua fără nume de Mihail Sebastian, regia: Sică Alexandrescu, Teatrul Național „I.  L. Caragiale din București. Data premierei: 13 octombrie 1956. Sursa foto: © TNB

Aşa se va întâmpla şi cu Meşterul. Şi nu, nu mă refer aici la pragmatica sa prezenţă în Cartea Recordurilor, sub titlul de „cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena unui teatru”. Nu, nu, nu. Vorbesc despre mult mai poeticul fapt, acela cum că numele Radu Beligan va fi de-a pururi menţionat în cărţile marii istorii a teatrului românesc. Va fi pe buzele tuturor când se va vorbi de marile spectacole ale Generaţiei de Aur. Steaua fără nume, căci ce altă voce şi siluetă ar fi mai potrivite pentru profesorul Miroiu. Bădăranii, căci nu cunosc un Filipetto mai şarmant. O scrisoare pierdută, căci el a fost, cu adevărat, Agamiţă Dandanache. O noapte furtunoasă, căci a strălucit ca briliantina epocii în Rică Venturiano.

eugene-ionesco-rinocerii-teatrul-de-comedie-1964-ion-lucian-radu-beligan-lucian-giurchescu-

Radu Beligan (Bérenger) și Ion Lucian (Jean) în Rinocerii de Eugène Ionesco, regia: Lucia Giurchescu, Teatrul de Comedie din București. Data premierei: 10 aprilie 1964. Foto: © Teatrul de Comedie

Şi, desigur, acum vă veţi întreba: ce-ar putea să aducă nou un tânăr despre Meşter? Nimic. Nici măcar nu mi-am propus să vă luminez cu ceva. Vreau doar să aştern câte ceva din experienţa mea personală cu această forţă a naturii, numită Radu Beligan. Şi atunci voi începe prin a spune că nu cred că voi uita vreodată acel moment când – credradu_beligan__evocare tudor sicomas că aveam vreo 14 ani – tremuram în culisele Sălii Mari a Teatrului Naţional din Bucureşti. Îndrăznisem pentru prima dată să păşesc dincolo de cortină, dincolo de rampă. Era un vis al meu personal să îi întâlnesc pe cei care vor rămâne în sufletul meu singurii Take, Ianke şi Cadîr: Marin Moraru, Radu Beligan şi Gheorghe Dinică. Aşadar, iată-mă-s aştepându-i pe cei trei actori. Pe cei trei oameni. Tremurând de emoţia primei întâlniri. Marin Moraru mi-a strâns mâna. De Gheorghe Dinică m-am apropiat cu entuziasm. Dar faţă de Radu Beligan am avut o teamă aproape mistică. Urma să mă apropii şi să respir acelaşi aer cu cel pe care bunica mi-l ridicase pe cel mai înalt piedestal. Urma să am curajul de a vorbi cu Richard al III-lea, cu Léon Saint-Pe, cu Spirache Necşulescu, cu Bérenger (atât de îndrăgitul Bérenger). Să mă întâlnesc cu toţi aceştia deodată, şi cu încă alţii pe atâta… Şi, totuşi, acela a fost momentul în care am învăţat să iubesc teatrul şi actorii şi mai mult decât o făcusem. Pentru că Meşterul mi-a strâns mâna cu căldură. Am simţit modestia şi bucuria cu care a făcut-o. Abia am reuşit să îi întind trandafirul pregătit şi să îi şoptesc aproape: „Felicitări, Maestre.” „Mulţumesc, puiule. Dar câţi ani ai?”, a venit răspunsul atât de firesc. Aşa am aflat că şi actorii sunt oameni. Ca şi noi. Că pot fi şi muritori şi nemuritori. Că sunt sus, pe altarul artei, dar că şi coboară din când în când printre noi ca să nu ne lase să ne uităm propria umanitate.

Radu Beligan si Gh Dinica Take Ianke si Cadir

Radu Beligan (Ianke) și Gheorghe Dinică (Cadîr) în Take, Ianke şi Cadîr de Victor Ion Popa, regia: Grigore Gonța,  Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București. Data premierei: 3 octombrie 2001. Foto: © Teatrul Național din București

După Take, Ianke şi Cadîr a urmat celebrul Egoistul, al lui Anouilh. Sunt unul dintre norocoşii aflaţi la prima reprezentaţia în frumoasa şi pe nedrept dispăruta Sală Amfiteatru a aceluiaşi Teatru Naţional bucureştean. O a doua întâlnire personală cu Meşterul. Uimitor, mă reţinuse. Iată, un nou impuls de a îndrăgi şi mai mult artele spectacolului. Fiecare întâlnire cu Meşterul a fost ca un imbold de a mă îndrepta spre această cale pe care acum o bătătoresc. Era ca şi cum Dumnezeu mi-l scosese în cale pentru a nu mă lăsa să uit că asta îmi este menirea. Da, cu modestie, dar şi cu recunoştinţă pot spune că Radu Beligan a fost unul dintre motivele puternice pentru care am ales teatrul. Indirect şi, poate, fără să vrea sau să fie conştient, şi-a mai adăugat un învăţăcel la lunga listă a sa. A fost mentor şi pentru mine. De pe scenă, din înaltul artei sale şi, totuşi, atât de egal cu noi, cu mine, cu voi.

egoistul-medeea-marinescu radu beligan tnb

Radu Beligan (Léon Saint-Pe) și Medeea Marinescu (Joséphine) în Egoistul de Jean Anouilh, regia: Radu Beligan, Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București. Data premierei: 16 noiembrie 2014. Foto: © TNB

Şi acum, Meşterul a plecat în călătorie. Şi-a luat geamantanul şi a plecat. A salutat cucoana artă şi a pornit spre alte tărâmuri. Nu vreau să îl regret. Vreau să mă bucur de faptul că am fost contemporan cu domnia sa. Vreau să fie mereu recunoscător Providenţei că mi-a permis să mă bucur de talentul strălucitor al lui Radu Beligan. Vreau să îmi amintesc mereu cu zâmbetul pe buze de ultimele reprezentaţii în care l-am admirat. În Egoistul, în Lecţia de violoncel. Şi, nu mai puţin, în lecţia de viaţă şi de iubire pentru arta sa pe care ne-a predat-o tuturor. Şi celor care l-am iubit şi apreciat. Şi celor care i-au fost împotrivă. Pentru că Radu Beligan a aparţinut întregii ţări. Şi ţara i-a aparţinut. România. Despre care a spus: „Am avut atâtea tentaţii să plec, dar nu pot să plec din România. România e viaţa mea. M-am născut odată cu România Mare, sunt ombilical legat de ea. […] Nu cred că mai există vreun om care să iubească atât de mult ţara asta cât o iubesc eu.”

Mulţumesc, Meştere.

Un umil învăţăcel

Tudor Sicomaș

Tudor Sicomaș

logo revista teatrala radioAlte articole de Tudor Sicomaș: O farsă cât se poate de reală, cronică de teatru 

Cea mai frumoasă pledoarie pentru libertate, cronică de teatru 

O jumătate de om… mai bună decât niciun om…, cronică de teatru

Imnul iubirii sau Cântec despre Anita, cronică de teatru

Ciocnirea titanilor, cronică de teatru

Spectacolul ca miracol, cronică de teatru

LOGO RT CU CHENARVezi: arhiva Radu Beligan

Arhiva rubricii Evocări

costintuchilaEVOCĂRIbeligan teatrul de comedie,berenger,egoistul cu radu beligan,eugene ionesco,evocare radu beligan,gh dinica,grigore gonța,marietta deculescu,marin moraru,radu beligan,radu beligan rinocerii,steaua fara nume,tudor sicomas,v i popa
O experienţă personală şi subiectivă de TUDOR SICOMAȘ „Aţi văzut vreodată un mare actor jucând un rege? Pe lângă el, ai impresia că regii adevăraţi nu prea au talent.” Sau: „Iubesc teatrul, care este arta de a povesti opoziţiile. Teatrul te învaţă să-l cunoşti şi să-l iubeşti pe celălalt.” Radu Beligan la Gala Comediei...