Cronică de teatru de MARIANA CIOLAN

cronica de teatru rinocerii craiova

sigla rinocerii montare craiovaÎn discuţiile premergătoare lucrului şi pe durata acestuia, la cele cinci repetiţii cu public, în caietul-program al spectacolului, Robert Wilson a ţinut să amintească despre întâlnirea sa cu Eugène Ionesco şi afinităţi pe care dramaturgul le observa între propria scriitură şi stilul original de creaţie scenică a regizorului american. Într-un fel, spectacolul cu Rinocerii, realizat la Teatrul Naţional din Craiova, o premieră absolută pe această scenă, este ca împlinirea unei promisiuni nemărturisite faţă de autorul piesei, materializate, iată, la numai câteva zeci de kilometri de locul naşterii dramaturgului, oraşul Slatina. După 44 de ani de la acel episod evocat de Robert Wilson, petrecut pe când nu ştia precis dacă va face teatru, şi după ce, în ani, se întâlnise de alte două ori cu ocazia montării acestei piese fără a finaliza vreodată proiectul, domnia sa a socotit că venise momentul potrivit pentru a-şi da măsura experienţei sale atât de bogate astăzi pe tărâm teatral abordând textul intrat de-acum în patrimoniul literaturii universale. Zigzagat arc peste timp „tradus” emblematic chiar prin imaginea de pe afişul mare cât faţada Naţionalului craiovean înfăţişându-i, în ziua premierei, pe autor şi pe directorul de scenă la începutul anilor 1970, adică atunci când s-au cunoscut.

afis rinocerii craiova eveniment

La intrarea în sală, publicul descoperă deja în avanscenă o lume colcăitoare, decăzută în mocirlă, capetele rămase, căutând cu eforturi evidente o gură de oxigen, anunţă izbitor prin frânturile de fraze care curg, proliferate mecanic, unele pe lângă altele, un univers măcinat de spaime, de incomunicabilitate, de incomprehensiune. „Scenete” similare vor preceda deopotrivă actele al doilea şi treilea, susţinute mereu de un subtil umor subiacent, omniprezent de altfel în spectacol, închegându-se dintr-o convingere a lui  Robert Wilson ridicată la rangul de axiomă, anume că a şti să râzi este indispensabil pentru înţelegerea scrierilor ionesciene. Iar pentru încarnarea acestor „kneeplays” răspund actori experimentaţi alături de câţiva promiţători tineri din trupă (Cătălin Băicuş, Cosmin Dolea, Corina Druc, Anca Maria Ghiţă, Geni Macsim, Claudiu Mihail, Ştefan Mirea, Marian Politic, Nataşa Raab, Costinela Ungureanu, Eugen Titu, Cătălin Vieru, Clara Vulpe).

rinocerii robert wilson eugen ionescu craiova

La ridicarea cortinei, personajele aproape că „ţâşnesc” din „negura” nemărginirii, unul câte unul. Au aspectul unor clauni trişti sau al unor uriaşe păpuşi hilare, în veşmintele care le accentuează rotunjimile supradimensionate ori le amplifică aspectul sfrijit, pe o scală de la caraghios la grotesc, nuanţată de machiajul rizibil şi totodată înfricoşător dramatic îngroşat. Este o lume fără culoare, ca în vis sau într-un coşmar: alb, negru, cenuşiu… O lume încremenită în imposibilitatea de a comunica, zgâlţâită de inutilă, neînţeleasă frământare. Un râs enorm, ascuţit, pătrunzător devenind treptat ţipăt, sacadat, asurzitor însoţeşte ca un leitmotiv această „defilare” premoniţială, prevestitoare.

sigla rinocerii montare craiovaSpectacolul este o construcţie „cinematografică” urmând scenele din textul ionescian, folosit aici în varianta românească semnată Vlad Russo şi Vlad Zografi. Are o curgere acumulatoare de tensiune, unde fiecare personaj la rândul lui este un centru vital de energie, graţie acelei evoluţii actoriceşti specifice pentru gândirea teatrală a lui Robert Wilson, care îmbină „geografia” mişcărilor (cu o repetabilitate şi alternanţe ce-i descoperă simbolistica articulată pe alte straturi simbolice ale discursului scenic), mimica şi expresivitatea corporală împinse aproape de exigenţele teatrului-dans. Toate cu disciplină însuşite de minunaţii actori ai Naţionalului, hrăniţi până acum preponderent la şcoala de sorginte stanislavskiană. Un exerciţiu impus pe care l-au luat, după cum au şi declarat deja, ca pe o ambiţioasă provocare. De la Valentin Mihali şi Claudiu Bleonţ, abilii interpreţi ai personajelor de prim-plan, Béranger, respectiv, Jean, în relaţie construită pe dramatică complementaritate, apoi Iulia Bleonţ Lazăr, dezvoltând într-o gamă excelent nuanţată în acest registru expresionist personajul Daisy, până la Dragoş Măceşanu (un Pompier), Iulia şi Ion Colan (vecini bătrâni), de la interpreţii savuroşi ai altor partituri gândite ca piese riguros articulate în acest puzzle al derizoriului: Valer Dellakeza (Dudard), Cosmin Rădescu (Domnul Papillon), Mirela Cioabă (Doamna Boeuf), George Albert Costea (Patronul cafenelei), Angel Rababoc (Băcanul), Nicolae Poghirc (Domnul Bătrân), Constantin Cicort (Botard), până la interprete care, după noi,  izbutesc adevărate mici bijuterii compoziţionale – Tamara Popescu (soţia Băcanului), Raluca Păun (Gospodina), Monica Ardeleanu (Chelneriţa).  

rinocerii eugene ionesco craiova fotografii din spectacol

Rinocerii. Fotografii de Florin Chirea

Rinocerizarea este aici spectaculos accelerată şi accentuată cu o încărcătură metafizică prin neputinţa personajelor de a-şi exercita până şi bruma de vorbire cu care le-a învestit autorul piesei (nonsensuri, false silogisme, tautologii etc. ). Limitele limbajului ca limită de gândire sunt duse la extrem. Astfel, personajele devin şi mai vulnerabile, ţinte şi mai fragile, mai jalnice pentru tăvălugul social, implacabil, îngrozitor, devastator, care impune adoptarea mimetică a unui anumit tipar de mentalitate. Nu există scăpare nici în comunitatea imediată, apropiată, a băcanului din colţ şi a cafenelei familiare, nu se află refugiu nici pe terenul presupus al sincerităţii şi deschiderii, prietenia şi iubirea. Nici un licăr de speranţă? În miezul tabloului de o înfricoşătoare monotonie, al acestei lumi sufocate în derizoriu unde anormalul a devenit regulă, există Martorul, mărturisitorul. Personajul inventat de Robert Wilson îi este încredinţat lui Ilie Gheorghe, actor ale cărui înzestrări excepţionale l-au îndemnat, de altfel, pe regizor să îşi exprime public admiraţia. Interpret al personajului Logicianul, rol în care  îl distribuise dintru început, actorul a primit în procesul de creaţie sarcina acestui personaj aflat permanent în scenă, solicitându-i, în contrast cu genul de rostire „impersonală” pretinsă celorlalţi interpreţi, o largă paletă de tonuri, de inflexiuni vocale. El este acela care „spune” textul piesei, preluat dincolo de frânturile pe care reuşesc totuşi să le „articuleze” personajele, ca îngăimat devenit în final muget. Este în asta şi un omagiu adus autorului, piesei, puterii teatrului.

rinocerii foto adi bulboaca

Foto: Adi Bulboacă

Rinocerizarea, metaforă izbitor materializată pe scenă într-o copleşitoare dioramă animată, element recurent creator de mare tensiune şi el, devine cu atât mai pertinentă cu cât lectura lui Robert Wilson nu se circumscrie unei epoci istorice sau alteia, nu aminteşte nazismul sau comunismul, cele două jaloane fixate de tradiţia montărilor cu Rinocerii de Eugène Ionesco. Spectacolul realizat la Teatrul Naţional din Craiova are o respiraţie care vizează universalitatea, ceea ce face şi mai neliniştitor, mai copleşitor înţelesul lui. Strigătul final, acel apel la umanitate al lui Béranger, străjuit aici de Martor, capătă astfel o şi mai marcată, uriaşă forţă dramatică şi metafizică.

foto spectacol rinocerii teatrul national craiova

sigla rinocerii montare craiovaSpectacolul este profund vizual şi auditiv, metaforic şi simbolic, ceea ce era de aşteptat pentru cine cunoaşte impresionantul CV al regizorului ori i-a văzut spectacole. Două, Femeia mării (2008) şi Sonetele shakespeariene (2010), au fost nu de mult invitate în Festivalul Internaţional „Shakespeare” de la Craiova, unde ne-am mai bucurat de o înregistrare filmată a monologului Hamlet şi de o cuceritoare conferinţă susţinută de Robert Wilson. Publicul aflat însă la primul contact cu creaţia lui scenică a fost în mod evident şocat. Ba chiar privitori avizaţi au vorbit despre răceala acestui discurs scenic, în pofida luxurianţei de efecte. Fotograme de umanitate debusolată, focalizări succesive ale imensului automatism omenesc, şfichiuit prin degradeuri rafinate de lumini, prin şuvoaie violente, orbitoare, la limita insuportabilului uneori, de culori şi sunete, cadru sonor cu suişuri şi coborâşuri rapide, marcate deopotrivă de acel  filon nelipsit de umor. Fundaluri potrivite dinamicii spectacolului modelează prin cromatica lor schimbătoare, prin răscolitoare efecte multimedia spaţialitatea punctată doar de câteva elemente „clasice” de decor, şi acestea cu formă şi dispunere esenţializat sugestivă, o spaţialitate croită şi refăcută ca o simfonie de simboluri complexe, arborescente cu adresabilitate plurivalentă asupra privitorului. Totul este provocatoare invitaţie extrem expresivă, violent sugestivă, închegându-se într-o distanţare evidentă, izbitoare faţă de realism sau de psihologism. Prelungind esenţa textului emblematic pentru ceea ce s-a numit teatrul absurdului, spectacolul este expresia unui limbaj inedit pentru spaţiul nostru teatral, limbajul inventat de acest creator unic,  turnat într-un demers închegat, convingător prin măiestria îmbinării dătătoare de sens. Ceea ce constituie în sine un fapte demn de a fi numit, aşa cum, de altfel, a fost numit: eveniment teatral.

robert wilson teatrul national craiova

Robert Wilson

Robert Wilson, regizorul care a dat atâtea probe strălucite de recitire novatoare a operelor celebre, reclădeşte în numai un ceas şi jumătate universul ionescian ca o simfonie auditivă şi vizuală capabilă să genereze profunde sugestii de gând şi de simţire. Cred că se poate remarca  o simbioză între „poetica” ideală imaginată de însuşi autorul piesei, Eugène Ionesco, şi subtextul profund, programatic al discursului scenic ce se propune acum la Naţionalul craiovean. De altfel, probabil că deloc întâmplător sunt reproduse în caietul-program al spectacolului meditaţii ionesciene despre teatru precum: „Trebuie să nu se ascundă sforile, ci să fie făcute şi mai vizibile, în mod deliberat evidente, să se meargă în adâncimea grotescului, în caricatură. Umor, da, însă cu mijloacele burlescului. Un comic dur, lipsit de fineţe, excesiv. Să fie împins totul la paroxism, acolo unde sunt izvoarele tragicului. Să se facă un teatru de violenţă: violent comic, violent dramatic.”

rinocerii

Discurs scenic de o exemplară complexitate, spectacolul cu Rinocerii de Eugène Ionesco este rodul eforturilor conjugate de imaginaţie şi dăruire ale unei redutabile echipe internaţionale de profesionişti ai scenei, nu mai puţin celebrii însoţitori în aventura sa teatrală ai faimosului regizor american Robert Wilson, care şi-a asumat pe lângă direcţia de scenă conceptul scenografic şi al lighting design-ului. Îi numim pe creatorul costumelor şi al machiajului, francezul Jaques Raynaud, pe regizorii ascociaţi Charles Chemin (Franţa) şi Tilman Hecker (Germania), pe compozitorul american  Adam Lenz, care, spre încântarea noastră sporită, s-a jucat puţin şi cu câteva teme româneşti, pe artistul video din Polonia Tomek Jeziorski şi pe dramaturgul austriac Konrad Kuhn. Li s-au alăturat, ca  scenograf asociat, Adrian Damian şi, asigurând sound designul, Daniel Drăgoescu. Mai trebuie menţionaţi tinerii şi entuziaştii asistenţi şi stagiari pentru diferitele compartimente ale spectacolului. Merite incontestabile care îi fac demni de laudele deja exprimate sunt toţi membrii foarte numeroasei echipe tehnice de la Teatrul Naţional din Craiova, cu toţii punând cu graţie în mişcare adevărata „maşinărie” a spectacolului ce reclamă precizie „milimetrică”, proiectul  împlinit în două etape concentrate de lucru, în prima jumătate a anului 2014.

sigla rinocerii montare craiovaPremiera de la început de iulie a adunat numeroşi oameni de teatru  din ţară şi nu puţini oaspeţi sosiţi, la invitaţia directorului instituţiei, dl. Mircea Cornişteanu, de peste hotare, interesaţi de producţia acestui creator american care a lăsat deja urme importante în teatrul european. Spectacolul cu Rinocerii, selecţionat în Festivalul Naţional de Teatru din luna octombrie, rămâne principalul punct de interes în debutul stagiunii teatrale 2014–2015 la Naţionalul din Craiova.

Videoclip

Video repetiții cu publicul la Rinocerii

logo revista teatrala radioCronici, reportaje și interviuri de Mariana Ciolan:

 Pălăria florentină

„Solitaritate”, un strigăt contemporan

„Blackbird” la UnTeatrumariana ciolan

Teatrul Tineretului în turneu la Bucureşti

„Titanic Vals” deschide anul teatral la „Odeon”

„Construim poduri, trecem graniţe”…

Adrian Roman: „Prin spectacole de calitate, încercăm să menținem sincronismul european al Teatrului din Râmnicu Vâlcea”

Sincronism european, cronică la spectacolul O poveste ciudată cu un câine la miezul nopţii

Strălucire și sens, cronică la spectacolul Cabaret

Lucian Vărșăndan: „Creșterea trupei Teatrului German din Timișoara este principalul nostru obiectiv”

Annie Muscă: „O lună dedicată unei actrițe inconfundabile”

Spre lumea largă… 

Shakespeare al tuturor

Cei doi Richard…

FITS 2014. Flash – Începutul

FITS 2014. Flash – Orașul pe scenă

FITS 2014. Flash – Omul-spectacol

FITS 2014. Flash. Bursa de spectacole – construind viitorul

Amintiri cu actori, amintiri despre actori: George Constantin

Annie Muscă – biograful și personajele sale

Mircea Cornișteanu: „Robert Wilson vorbește o altă limbă teatrală, pe care nici noi, nici alții nu o cunoaștem”

 

costintuchilaCRONICA DE TEATRUcraiova,cronica de teatru revista teatrală radio,cronica rinocerii robert wilson,eugen ionescu,ilie gheorghe,mariana ciolan,meditatie ionesciana,recitiri,rhinoceros,rinocerizare,robert wilson,slatina,subtext,teatrul national marin sorescu
Cronică de teatru de MARIANA CIOLAN În discuţiile premergătoare lucrului şi pe durata acestuia, la cele cinci repetiţii cu public, în caietul-program al spectacolului, Robert Wilson a ţinut să amintească despre întâlnirea sa cu Eugène Ionesco şi afinităţi pe care dramaturgul le observa între propria scriitură şi stilul original de...