Cronică de teatru de DINU GRIGORESCU

cronica doua pe fata doua pe dos tnb

Deschiderea stagiunii de toamnă la Teatrul Național din București s-a produs în seara zilei de 14 septembrie cu piesa ”Două pe față, două pe dos”, de scriitoarea americană Theresa Rebeck (n. 1956 în Ohio), proiect și regie: Ion Caramitru, scenografia: Florinela Popescu Fărcășanu, ilustrație: Cătălina Popa. Înainte de a citi ce e scris în ”New York Times” și ”News” despre piesă, voi așterne pe hârtie gândurile spontane trezite de acest spectacol inedit și reușit, care a durat mai mult decât un meci de fotbal, cu prelungirea prelungirilor, adică peste 120 de minute. Nici nu era nevoie de pauze câtă vreme dinamismul interior al piesei și frenezia distribuției de excepție captează atenția publicului care a umplut până la refuz Sala Atelier. E o mică saga a femeilor resemnate de absența bărbatului din existența lor domestică și tristă. Refugiul celor cinci femei de bună condiție intelectuală (occidentală) în croșetatul de pulovere pare a fi bântuită de stafia fostelor iubiri (care au existat sau nu cândva). Cunoașterea altui bărbat se realizează prin procedee moderne, ale epocii internetului, adică pe site-uri de căutare, unde se programează întâlniri cu persoane total necunoscute sau potrivite. Instituția daiting-ului creată și la noi, în arhaica ortodoxă societate românească facilitează căutarea, comunicarea, speranța măcar într-o noapte de dragoste redusă in extremis la o partidă de sex auto.

doua pe fata doua pe dos

Un parfum de America invadează scena: dialogurile și monologurile au tot timpul o croială elegantă, lipsesc în totalitate vulgaritățile legate de sex, deși, în prima și în ultima urgență, absența iubirii și a sexului pragmatic este problema care le lipsește doamnelor. Drama americancei este lipsită de spectaculoase răsturnări de situație, povestea fiecărei femei fiind una simplă, chiar banală. Viață standard, și cu toate că nu se întâmplă mai nimic deosebit, se coagulează un fel de poveste trasă la xerox, axată pe întâlnirile succesive ale femeilor singuratice cu Milionarul obsedat, ca de un joc, de aflarea poveștii fiecărei doamne pe care o invită la restaurant. Sunt cele mai reușite momente din spectacol. Există tensiune și presiune pe fiecare partener. Bărbații sunt alfa și omega. Marius Bodochi are toate datele unui Don Juan care indiferent de vârstă place femeilor, le atrage, le domină, le cucerește. E și milionar, atracție dublă, irezistibilă. Actorul joacă atacul lui de păianjen prudent cu finețea covorului țesut de arahnide (caracterizate prin cefalotorace, opt picioare lungi, abdomenul nesegmentat), care se hrănesc cu insecte mici, prinse de obicei într-o pânză subțire țesută de ele cu ajutorul unui lichid cleios pe care îl secretă. Fascinația banilor este la fel de importantă ca și acea a sexului mult dorit, diferența de la captură la captură fiind stabilite aleatoriu, de farmecul femeilor. Victime benevole reacționează diferit în plasa de păianjen, fiecare dintre doamne acționând prin datele specifice ale inimii, caracterului lor, atrase de adrenalina ce o secretă milionarul care își notează meticulos concluzia destăinuirilor.

Dar femeile, actrițele duc greul piesei.

Costina Cheyrouze

Costina Cheyrouze

Costina Cheyrouze (nume exotic în spațiul mediatic) creează cu vigoare și spirit domestic rolul singurei femei din grupa de tricoteze (Lily) măritată și cu copil plus jumătate din bărbatul ei (ratatul), cealaltă jumătate fiind în posesia surorii ei mai tinere, sexoasa Liz, interpretată exploziv de Irina Cojocaru (un fel de Zița fără de soră-sa, Veta transoceanică: coase mondir, blugi Elvis, numai că Bob al ei e un Chiriac infidel. Lipsește piesei povestea nopții furtunoase.)

Portretistica și dinamica frustrărilor exprimate luxuriant și intervențiile celor doi ”cocoși” în ograda comună a familiei extinse creează suspansurile. Această Liz, de profesie om de televiziune, aflată în contact cu vedetele cum este oare singură-singurică și nu și-a găsit măcar un fan sau un golan? În final ea se lasă capturată de milionarul inteligent și artist, dar puțin boșorog.

Irina Cojar, Tomi Cristin

Irina Cojar, Tomi Cristin

Irina Cojar face un show de zile mari, realizat în daiting și după aceea în confruntarea cu sora pe al cărei soț îl utilizează erotic cu remușcări. Lamia Beligan, zveltă, suplă și cerebrală, este de profesie terapeută, paradoxal, fiind și ea singurică deși la cabinet, probabil, mișună pacienții. Personajul scris cu finețe de dramaturg nu este investit decât cu vagi tratamente terapeutico-psihologice de care ar putea benefica prietenele. Modelul tricotat este cel al unei femei bolnave de singurătate partenerială intimă.

Lamia Beligan

Lamia Beligan

Jocul nuanțat al fiicei lui Radu Beligan, a cărui distincție o moștenește evident, completează veridic tabloul general. Monologurile lungi și istovitoare îi pun la grea încercare pe toți interpreții. Obține aplauze la scenă deschisă cea mai gabaritică actriță din distribuție, în rolul lui Magie, Raluca Petre. Dotată cu o voce puternică, expansivă, corozivă, dar și lirică, actrița joacă visul de răpită și răstignită pe bancheta din spate a unui automobil! E atâta sinceritate în durere, atâta dramă în comedie… La polul opus lamentărilor, monument de tăceri și tricotaje interne, se află femeia cea mai banală, cinstită, harnică, nici așa mai altminterea, devenită șomeră peste noapte întrucât nu a plăcut bărbaților noi veniți în conducerea firmei. De profesionistă ce este, a fost dată afară. Cu acest personaj aparent cenușiu autoarea aruncă pe masă tema inegalității – în cea mai evoluată societate – a femeii față de bărbații care apreciază mai mult exteriorul femeii și mult mai puțin interiorul uman. Brândușa Mircea, exemplară în ”Menajeria de sticlă”, așa cum Raluca Petre rămâne pentru mine Zoe Trahanache unicat, aceea din ”Scrisoarea” lui Mălăele (fără actul trei).

Marius Bodochi

Marius Bodochi. Fotografii de Florin Ghioca. Sursa: TNB

În rolul bărbatului care își înșală nevasta cu cumnata, se impune Tomi Cristin, vulcanic, cameleonic, viril (foarte bun și în ”Dineu cu proști”). Admirabilă confruntarea, putem spune antologică, cu Marius Bodochi. Până la urmă, tot bărbații-păianjeni se bucură de partea leului.

Un foarte reușit debut de stagiune, un spectacol-atelier atractiv regizoral, pe textul unei scriitoare de elită.

Dinu Grigorescu

Dinu Grigorescu

Alte articole de Dinu Grigorescu: Teodor Mazilu și păcălirea cenzurii, la rubrica Portrete

Dinu Kivu, un „Crai de Curtea-Veche“ autentic, la rubrica Portrete

Satira totalitarismului crepuscular: Tudor Popescu, cel mai jucat și important comediograf al anilor ’80, la rubrica Portrete

Valentin Silvestru: Interferenţe, divergenţe şi reverenţe, la rubrica Portrete

Radu F. Alexandru, harul dramaturgului de cursă lungă, la rubrica Portrete

Poveste incredibilă. Cum am rămas pe scena vieții de Dinu Grigorescu, la rubrica Amintiri picante

Febra autografelor, la rubrica Amintiri picante

Horia Gârbea, dramaturg, poet, romancier, publicist și traducător al pieselor lui William Shakespeare, la rubrica Portrete

Marin Sorescu: ultima întâlnire, la rubrica Evocări

Iosif Naghiu, la rubrica Portrete

Naufragiul unor destine, cronică de teatru

Strălucirea unui eveniment, cronică de teatru

logo revista teatrala radio

Vezi și: Arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaCRONICA DE TEATRUcronica de teatru,dinu grigorescu,ion caramitru,teatrul național bucurești,Theresa Rebeck
Cronică de teatru de DINU GRIGORESCU Deschiderea stagiunii de toamnă la Teatrul Național din București s-a produs în seara zilei de 14 septembrie cu piesa ”Două pe față, două pe dos”, de scriitoarea americană Theresa Rebeck (n. 1956 în Ohio), proiect și regie: Ion Caramitru, scenografia: Florinela Popescu Fărcășanu, ilustrație:...