Cronică de teatru de DOINA PAPP

rata salbatica bulandra cronica de teatru de doina papp

Pe marginea premierei cu Rața sălbatică

Nu e prima dată când în ultima vreme, am avut ocazia să constatăm forța mesajului unui dramaturg ca Henrik  Ibsen. Sigur, el nu este clasic în sensul periodizărilor din istoria literară, ba chiar este fondatorul dramei moderne, dar generic vorbind în raport cu modernismul și societatea postmodernă îndeplinește criteriile de stabilitate și  rigoare împământenite pe vremea când lumea trăia într-o ordine cât de cât previzibilă. Redescoperit, am putea spune, prin spectacolele unui regizor de influența unui Thomas Ostermaer, reprezentant de frunte al generației tinere, Ibsen ne-a vorbit, în Nora sau Un dușman al poporului, despre probleme acute ale lumii de azi precum manipularea deciziilor și nevoia de libertate în familie sau societate, acolo unde acționează uneori atât de brutal autoritatea banului.

rata_salbatica bulandra

Zilele acestea a avut loc la Teatrul „Bulandra” premiera piesei Rața sălbatică, un nou prilej de a vorbi despre temele morale abordate de Ibsen și despre echitatea socială la care a visat. Mai mult decât atât, această piesă pune chiar o problemă de ordin filosofic fiindcă ia în discuție o categorie esențială a gândirii: adevărul în pandant cu minciuna vieții care e disputată în vălmășagul întâmplărilor dramatice din piesă. În familia fotografului Ekdal, unde se trăiește de azi pe mâine dar în armonie și iubire, apare un demon al trecutului. Prin accidente de parcurs, lui Hialmar Ekdal, capul familiei, i se dezvăluie faptul că adolescenta Hedvig, iubita lui fiică, n-ar fi a lui ci rodul unei greșeli nepremeditate ale Ginei, soția sa. Autorul dezvăluirii e un bun prieten, un fel de  Robespierre care propovăduiește radicalismul principiilor morale, vrând însă cu același prilej să-și înfunde tatăl cu care nu se înțelege și care o umilise pe menajera de altădată. Lupta care se dă între această principialitate oarbă și minciuna vieții care le asigurase însă confortul moral soților Ekdal, se prelungește și printre spectatorii care mult după lăsarea cortinei continuă să oscileze între cele două căi. La mijloc e însă Hedvig. Și rața sălbatică, rănită, care veghează ca o candelă drumul spre lumină. E sigur că atâta vreme cât ea va fi în viață lumea din jur își va păstra echilibrul și iubirea. Pentru a nu sacrifica acest simbol de eternă pace și speranță, Hedvig alege să se sacrifice pe sine, cea care nemaifiind dorită de tatăl înșelat devine mărul discordiei. Misterul care plutește câteva momente în scenă la auzul împușcăturii – fiindcă nimeni nu se gândește la terifiantul sfârșit – e ca o trezire târzie la realitate pentru cei care ignoraseră cu voie sau fără voie, repercusiunile. Decizia de autoapărare a adolescentei care se sinucide lăsând-o în locul ei să trăiască pe rața sălbatică e o soluție poetică, mai rar întâlnită la Ibsen, care dă însă o și mai puternică forță mesajului piesei.

rata_salbatica ibsen

S-a comentat și se comentează încă asupra faptului că autorul a plasat locul de penitență al rățuștii în podul casei în vreme ce în piesă se vorbește despre obiceiul acestor păsări rănite de a se retrage pe fundul apelor, în liniștea și solitudinea adâncurilor. Aparenta contradicție e tranșată de regizorul spectacolului de la „Bulandra”, tânărul Peter Kerek, în mod bizar. El schimbă podul cu pivnița către care privesc prin scândurile scenei personajele ori de câte ori vine vorba, iar accesul se face printr-o canapea ale cărei perne rabatabile permit accesarea unei trape și coborârea sub scenă. Pe acolo va pleca în lumea de dincolo Hedvig și se va întoarce ca mărturie vie a greșelii adulților într-o frumoasă scenă de final. Doar că pe parcurs sunt numeroase replicile cu referire la pod care n-au putut fi evitate și care stârnesc confuzie. În schimb, canapeaua respectivă plasată relativ central funcționează bine ca simbol al ascunzișurilor care ne trădează precum gunoiul de sub preș.

victor-rebengiuc-rata-salabatica

Victor Rebengiuc în Rața sălbatică

Dincolo de toate acestea, ca întotdeauna la un dramaturg ca Ibsen, importantă e distribuția. În spectacolul de la „Bulandra” avem o distribuție de ținută, interpretări redutabile, deși cu o îndrumare uneori ciudată și ea. Cazul  lui Gregers de pildă, cel care provoacă drama prin dezvăluirea adevărului. Interpretat cu patos de Șerban Pavlu, Gregors apare ca un fanatic al adevărului din punct de vedere uman și mai puțin ca un ideolog care trece peste cadavre pentru a-și susține tezele. El e un acum un personaj eminamente pozitiv și nu unul demonic nemaiîngăduindu-ne vreo interpretare privind riscurile unei asemenea atitudini pe care atunci când au adoptat-o, intelectualii au produs multe necazuri în istorie. Gheoghe Ifrim, ales probabil pentru latura omenească și tandrele ironii cu care e înzestrat personajul care supraviețuiește sărăciei și neșanselor printr-un idealism poetic, e cald și atașant în rol. Manuela Ciucur e Gina, rol care îmi răsună și azi în urechi prin timbrul special al Ginei Patrichi dintr-o înregistrare la radio. Actrița pedalează pe dimensiunea domestică a personajului și mai puțin pe dilemele ei morale, fiindu-i absent misterul pe care personajul trebuie să-l trezească încă de la primele apariții. Așa se face că și replici esențiale din piesă actrița le rostește frecând podelele cu mopul, accesoriu mult prea activ care coboară nivelul discuției, ca să zic așa. Ioana Anastasia Anton în Hedvig este exact ce ne așteptam de la această actriță sensibilă, fragilă ca un fir de păpădie. Dar de mare forță dramatică. Constantin Cojocaru în rolul bătrânului Ekdal, un alt nedreptățit al sorții, afișează o revoltă înăbușită demnă de lupta socială pe care Ibsen însuși a dus-o cu nedreptățile. Marțial și inflexibil, Victor Rebengiuc trece prin scenă cu masivitatea talentului său exploatat mai rar în roluri negative. În șirul doctorilor celebri care comentează ad-hoc și la limita deriziunii acțiunile personajelor, dr. Relling din Rața sălbatică face figură de bonom bețiv, datorită savuroasei interpretări a actorului Adrian Titieni.

Rata salbatica Foto Radu Sandovici

Fotografii de Radu Sandovici

În fine, spectacolul beneficiază de contribuția scenografului Octavian Neculai, al cărui decor e o impresionantă construcție bazată pe simultaneitate, asta însemnând că ne redă în același timp, în  chip realist, spațiul de interior al acțiunii dar și exteriorul dominat de siluetele unor copaci misterios luminați de Alexandru Darie (lighting design). Atmosfera e astfel asigurată mai ales că în vastitatea suprafețelor pe care aleargă actorii putem citi și o anume sugestie privind teama de singurătate și perpetua căutare care bântuie lumea din piesă.

doina papp

Doina Papp

logo revista teatrala radioAlte articole de Doina Papp: Irina, regina

Un regal feminin, o realizare pentru toate timpurile, cronică de teatru radiofonic

Viitorul este feminin, dar depinde din ce parte privești, cronică de festival

Ultima haltă în Paradis, cronică de teatru tv

Cristi și jocul închipuirii

„Reunificarea celor două Corei”, un titlu capcană și o piesă despre iubire, cronică de teatru

Dramaturgie de Balcani, cronică de festival

logo revista teatrala radio

Vezi: Arhiva rubricii Cronica de teatru   

 

costintuchilaCRONICA DE TEATRUcronica de teatru rata salbatica teatrul bulandra,hedvig,ioana anastasia anton,manuela ciucur,Octavian Neculai,peter kerek,postmodern,rata salbatica,teatrul bulandra,victor rebengiuc
Cronică de teatru de DOINA PAPP Pe marginea premierei cu Rața sălbatică Nu e prima dată când în ultima vreme, am avut ocazia să constatăm forța mesajului unui dramaturg ca Henrik  Ibsen. Sigur, el nu este clasic în sensul periodizărilor din istoria literară, ba chiar este fondatorul dramei moderne, dar generic...