de ȘERBAN CIONOFF

teatrul national radiofonic 86 de ani

De obicei, sărbătorim ceva sau pe cineva la o dată rotundă, adică atunci când împlineşte cel puţin un an şi tot aşa mai departe, la 10 ani, la 25 sau, de ce nu?, la 100 de ani. Iată, însă, că vechiul meu prieten şi statornicul meu confrate întru ale scrisului, inimosul Costin Tuchilă, mă vesteşte că are în lucru un grupaj festiv consacrat împlinirii a 86 de ani de la prima transmisie a Teatrului radiofonic românesc şi mă invită să mă încumet a adresa câteva gânduri de bine cu acest prilej.

Cum spuneam, nu e o cifră rotundă, dar, dacă mă gândesc mai bine, nici nu cred că trebuie neapărat să aşteptăm un asemenea prilej pentru a adresa cuvenitele felicitări acestei prestigioase instituţii reprezentative a culturii româneşti, dimpreună cu urarea de suflet: „La mulţi ani!”, cu aceeaşi admirabilă tinereţe.

Transcriind, aici şi acum, aceste gânduri nu pot să nu îmi aduc aminte că, pentru mine, ca şi pentru foarte mulţi din generaţia mea, Teatrul radiofonic a fost (şi, cu siguranţă, va rămâne) o primă fereastră deschisă spre universul miraculos al artei Thaliei. Intram în adolescenţă când, cu cinci decenii în urmă, ascultam la difuzor – da, la difuzor, fiindcă ai mei vor cumpăra un radio adevărat abia după câţiva ani! – primele piese de teatru radiofonic. Poate, mai tinerii noştri prieteni şi cetitori vor zâmbi uşor-ironic şi cu o anume doză de amară înţelegere cetind această mărturisire dar, dacă vor găsi răgazul spre a-i cerceta pe cei de vârsta mea, îmi vor da, cu siguranţă, dreptate.

86 de ani de teatru radiofonic

Fiindcă, să nu uităm, erau acei ani, anii unei cumplite secete întru ale spiritului, ani în care valori esenţiale ale culturii noastre trebuiau să lase locul unor veleitari politruci iar repere esenţiale ale artei şi culturii noastre erau brutal înlocuite cu o maculatură propagandistică de crasă nulitate. Cât priveşte dialogul cu marile orizonturi ale umanităţii creatoare, acesta era că şi inexistent, ba chiar era interzis cu străşnicie, fiind înlocuit cu prosternarea slugarnică la idolii de mucava ai „realismului socialist”.

paul-stratilat

Regizorul Paul Stratilat (în centru, în prim-plan) la o repetiție în studioul de teatru (T1, actualmente „Mihai Zirra”) al Radiodifuziunii. Fotografie din Arhiva Teatrului Național Radiofonic

Ei bine, în acest teribil deşert al spiritului creator, Teatrul radiofonic a fost o oază de lumină şi de speranţă. Adolescent fiind, auzeam vocile magice ale Mariei Filotti şi ale Elvirei Godeanu, ale lui Tantzi Cocea sau Beate Fredanov, ale lui Nicolae Bălţăţeanu, Nicolae Brancomir, Al. Pop Marţian, George Vraca şi Vladimir Maximilian. Şi tot pe această cale am aflat despre vorba „regizor” şi, ajutat de tatăl meu, el însuşi mare iubitor al teatrului radiofonic, am pătruns în universul acestei nobile meserii pe care o onorau cu strălucire Mihai Zirra, Constantin Moruzan sau Paul Stratilat. În acest fel am dobândit nu numai primele cunoştinţe în domeniul artei, dar şi primele repere clare ale gustului, ale recunoaşterii valorii autentice şi durabile. 

Fireşte, nu putea fi vorba, la acea vârstă, de o receptare estetică în sensul temeinic al lucrurilor, dar despre o primă şi fastă iniţiere în universul incandescent al teatrului şi al artelor în general, cu siguranţă că a fost vorba. Iar ea, această lecţie, m-a însoţit de-a lungul anilor şi de aceea, nu cred că am să o pot uita vreodată.

ion manolescu studio t 1 al radiodifuziunii

Actorul Ion Manolescu în Studioul T1. Fotografie din Arhiva Teatrului Național Radiofonic

Au trecut, de atunci, ani şi, din păcate, poate că azi nu mai urmăresc emisiunile Teatrului nostru radiofonic atât de des şi atât de conştiincios ca pe atunci, în anii adolescenţei mele provinciale. Cu toate acestea, nu voi înceta să mă socotesc şi să mă declar un statornic, împătimit admirator al acestui nesecat izvor de frumuseţe. Şi, tot din aceste pricini de suflet şi de cuget, urez, din toată inima, mult succes, curaj şi inspiraţie celor care îi păstrează, cu frumoasă patimă şi cu nobilă dăruire, tinereţea sa cea fără bătrâneţe, dimpreună cu vorba Înaintaşului Iancu Văcărescu: „V-am dat teatru, vi-l păziţi!”

logo revista teatrala radioCronici și articole de Șerban Cionoff: „Istoria teatrului universal”, debut de bun augur

Dialoguri între două singurătăți paraleleserban cionoff

Despre „Loser”-i numai de bine!

Dan Puican, un monstru sacru al Radioului, se mărturisește

„Lipsesc doi morți VIP!!!”

Cinci personaje în căutarea unei mâini de ajutor

Gina Patrichi: o actriță ca o metaforă, ca un fior, ca o iubireDouă personaje care și-au găsit autorul

Niște oameni care stau de vorbă. Punct!

Irina Petrescu, asemenea unei unde, asemenea unui vis

Un vis de vară în raza marelui Will 

La Institutul Cultural Român din Londra, se povestesc adevăratele povești despre români

Ştefan Iordache – omul și actorul nemuritor

„Banii din cer” nu aduc (numai) fericirea!

„Şi totuși, ce frumos era cândva!”

Gară pentru 4

Nenea Tudorică sosește în fiecare seară!

Gaițele vechi și noi

Casanova, sens sau non-sens

logo revista teatrala radioVezi și: Anotimpul de aur de Pușa Roth

Un prieten up-to-date de Cristina Chirvasie

Arhiva Teatrul Național Radiofonic

Revista Teatrului Național Radiofonic, ediția 15–22 februarie 2015

Pagina Istoria Teatrului Național Radiofonic de Costin Tuchilă

costintuchilaANIVERSARE86 de ani de la prima transmisie de teatru radiofonic,beate fredanoc,elvira godeanu,george vraca,ienachita vacarescu,nicolae bălțățeanu,serban cionoff,tantzi cocea,teatrul la microfon,teatrul national radiofonic,tradiția teatrului la microfon in romania,vladimir maximilian
de ȘERBAN CIONOFF De obicei, sărbătorim ceva sau pe cineva la o dată rotundă, adică atunci când împlineşte cel puţin un an şi tot aşa mai departe, la 10 ani, la 25 sau, de ce nu?, la 100 de ani. Iată, însă, că vechiul meu prieten şi statornicul meu confrate...