Cronică de teatru tv de ANI BRADEA

cronica de teatru tv godot revista teatrala radio

cronica de teatru tv siglaÎn 22 decembrie 1989 românii erau pre(prea)ocupați de propriul destin ca să mai fie atenți la o știre venită din lumea literară. Credeau că, cel puțin dintr-un anumit punct de vedere, așteptarea lor a luat sfârșit. Atunci, creatorul celui mai indefinit personaj din dramaturgie, a cărui sosire, încă de la momentul scrierii poveștii, a continuat să fie până în zilele noastre sinonimă cu realizarea imposibilului, a plecat el însuși să-l caute pe Godot. Este vorba, desigur, despre Samuel Beckett, mort în ziua devenită reper pentru democrația românească.

Samuel Beckett

Samuel Beckett

S-a născut într-o zi de vineri 13, surse biografice menționează că era foarte amuzat de această „potrivire” a destinului, în aprilie 1906, de fapt chiar în Vinerea Mare. Cum în 2016 s-au împlinit 110 ani de la nașterea dramaturgului irlandez, Televiziunea Română a marcat evenimentul prin difuzarea la TVR 2, luni 11 aprilie, a spectacolului după piesa cu același nume, Așteptându-l pe Godot.

godot-2

Realizată în colaborare cu Teatrul „Eugen Ionescu” din Chișinău, în 1991, producția i-a adus în scenă, în rolurile celor două personaje principale, Vladimir și Estragon, sau Didi și Gogo, cum își spun mereu în dialogul lor, pe actorii Petru Vutcărău și Mihai Fusu. Primul semnează și regia artistică. Viziunea regizorală personalizează, cum e și firesc de altfel (spectacolul s-a jucat de nenumărate ori, pe toate scenele lumii, în montări celebre, controversate sau extravagante), piesa lui Beckett, aducându-i în plus noi puncte de originalitate. De pildă acea margine de lume, pe lângă care trece un drum de țară, cu unic punct de reper un copac pe jumătate uscat, este, în versiunea lui Petru Vutcărău și a Emiliei Andreescu, regizor de montaj, o insulă care-i găzduiește pe cei doi refugiați ai sorții. Imaginea este accentuată de o clepsidră cu nisipul oprit din curgere, înfiptă cu unul dintre capete în sol, și, evident, copacul, ce pare de data asta scorburos și aproape putrezit de, intuim noi, vecinătatea apei. Cele două personaje principale nu sunt neapărat cerșetori, cum deseori s-a afirmat despre protagoniștii pieselor lui Beckett, fiind acuzat că este atras de indivizi aflați pe cea mai de jos treaptă a degradării condiției umane. De fapt interesul dramaturgului viza situațiile extreme pe care omul poate fi nevoit să le traverseze la un moment dat în viață, dar și trăirile, dramele pe care asemenea ipostaze le generează. În spectacolul difuzat luni, 11 aprilie, de Televiziunea Română, Didi și Gogo poartă măști pictate direct pe față, și-și completează rolurile cu momente de pantomimă, viziunea regizorală făcând trimitere clară la o categorie și ea vulnerabilă, în orice tip de societate, comedianții, artiștii în general. Trimiterea poate fi făcută și la un spectacol de marionete. Cei doi actori, Petru Vutcărău și Mihai Fusu, prin mobilitatea jocului actoricesc, a mișcării scenice, completate uneori cu teatralizarea până la nefiresc a gesturilor, pot fi considerați două păpuși mânuite după bunul plac al Păpușarului. El, cel care nu mai vine, și care, nevăzut, le hotărăște așteptarea.

godot-3

Despre piesa lui Beckett, Așteptându-l pe Godot și despre spectacolele care s-au făcut pornind de la ea, s-au scris biblioteci, de la 5 ianuarie 1953, dată la care a fost pusă în scenă pentru prima dată la teatrul parizian Babylone.  S-au făcut nenumărate interpretări, aceea aproape unanim acceptată spune că Godot este Dumnezeu, numele fiind de fapt un melanj obținut din englezescul God (Dumnezeu) și sufixul franțuzesc ot. Desigur, autorul a refuzat să explice ulterior cine este în piesa lui personajul mult așteptat și e cât se poate de firească această atitudine. Beckett a creat o piesă absurdă, dacă în cuprinsul ei nu dorește să lămurească nici într-un fel cine e de fapt Godot, nu văd de ce ar fi dorit să facă acest lucru ulterior, când avalanșa de presupuneri și interpretări făcea atâta publicitate operei sale.

godot-4

Piesa este puternică tocmai prin această lipsă de apariție a lui Godot. Așteptarea fără sfârșit și determinarea personajelor de a spera acolo unde nu exista niciun indiciu că se va întâmpla ceva, constituie de fapt forța scrierii lui Samuel Beckett. Dincolo de asta nu se mai întâmplă nimic, sau aproape nimic. Zilele curg una după alta, la sfârșitul fiecăreia așteptarea se mai prelungește cu încă o zi, pentru că nu se știe dacă ziua trecută a fost cea potrivită, iar Godot ar putea apărea oricând. Și oriunde, deși locul a fost ales și rămâne neschimbat, asta ne sugerează decorul, același pe toată durata piesei. La sfârșitul primului act apariția altui cuplu, format din două personaje ciudate, Pozzo și Lucky, întruchiparea perfectă a relației stăpân-sclav, tulbură monotonia așteptării, Didi și Gogo uitând pentru o vreme de propriile nenorociri. Straniul cuplu va traversa și actul al doilea, dar atunci protagoniștii sunt mult schimbați și afectați. Pozzo, prosperul și nemilosul stăpân, este acum orb. „Într-o zi m-am trezit orb ca destinul” – spune el și această dramatică transformare, ca și conluzia că totul este efemer și oricând situația se poate schimba, nu rezolvă deloc dilema celorlalți doi, Estragon și Vladimir. Ai impresia că autorul, deși le-a făcut să interacționeze la un moment dat, a luat personajele, două câte două, din povești diferite și le-a forțat să coexiste în una singură. Așteptarea rămâne pe mai departe singura acțiune cu sens, chiar dacă spre finalul piesei cei doi hotărăsc să se sinucidă. Renunță însă, nu au nici măcar o curea rezistentă și oricum nu pot muri amândoi deodată, și se îndeamnă unul pe altul să părăsească locul. Nu se clintesc totuși, iar piesa se sfârșește fără să aducă vreo rezolvare poveștii.

godot-1_

Așteptându-l pe Godot este o piesă reprezentativă pentru ceea ce se cheamă teatrul absurdului. În ciuda ipotezelor, discursurilor, teoriilor care de care mai sofisticate, textul rămâne misterios și unic. Se pot găsi semnificații pentru fiecare scenă, Godot putând fi pentru fiecare cititor sau spectator personificarea salvării personale. Devenim astfel, din această perspectivă, la rândul nostru creatori. Dar și personaje în propriile piese absurde. Dar oare viața nu e tot o astfel de piesă? Și-apoi, vorba lui Estragon: „Toți ne naștem nebuni. Iar câte unii rămân.”

godot-6

Imagini din spectacol. Sursa foto: TVR

În alte roluri, în spectacolul Teatrului „Eugen Ionescu” din Chișinău, i-am putut vedea pe: Andrei Sochircă, Andrei Moșoi, Alla Menșikov, Nelly Cobzaru, Dana Cîrtigel. De vestimentație, originală și ea (Estragon poartă în loc de ghete o pereche de pantofi de damă), s-a ocupat Nicolae Andronache. Regia și adaptarea TV este semnată de Nae Cosmescu.

cronica de teatru tv rubrica revista teatrala radio

ani bradea

Ani Bradea

logo revista teatrala radio

Vezi: arhiva rubricii Cronica de teatru tv de Ani Bradea

Cetatea blestemată, cronică de teatru radiofonic de Ani Bradea

Cronica unei vieți irosite, cronică de teatru radiofonic de Ani Bradea 

Scena de sticlă

costintuchilaCRONICA DE TEATRU TVani bradea,asteptandu-l pe godot,ce inseamna godot,cronica de teatru tv rtr,Estragon,mihai fusu,Petru Vutcărău,samuel beckett 22 decembrie 1989,teatru tv,teatrul eugen ionescu chisinau,vladimir
Cronică de teatru tv de ANI BRADEA În 22 decembrie 1989 românii erau pre(prea)ocupați de propriul destin ca să mai fie atenți la o știre venită din lumea literară. Credeau că, cel puțin dintr-un anumit punct de vedere, așteptarea lor a luat sfârșit. Atunci, creatorul celui mai indefinit personaj din...