Spectator, ca la teatru – rubrică de RĂZVANA NIȚĂ

iarba verde de sub masa picnic de astazi razvana nita

rubrica spectator ca la teatru revista teatrala radioAşadar, o ultimă verificare: masa, scaunele, pătura, mingea, faţa de masă, tacâmurile, frigorifica, navetele, baxurile, paletele de badminton, fileu, şepcile, costumele de baie (la purtător), cărbunii, muştarul (a, în frigorifică), căţelu, cărţile de joc, romanul poliţist, unghiera, crema de plajă, cafeaua, tablele, remi-ul, şlapii (la purtător), ochelarii de soare (pe nas), paharele de plastic, şerveţelele, maşina de tuns (că e mai puţin plictisitor în natură), aparatul de masaj, seminţele, alunele, chipsurile, pufuleţii, guma de mestecat, integramele, tableta, trifermentul, colebilul, spirtul, diclofenacul, dicarbocalmul, pansamentele cu rivanol, muştarul (da, ştiu, am mai zis), siropul de tuse, de vişine, sarea, taburetul de plastic. Ufff, cred că asta e cam tot. Aaaaa, CARNEAAAA! Uitam carnea.

de toate pentru toti la iarba verde

Să ne înţelegem, românul nu merge la picnic. Prin definiţie, picnicul este o ieşire pe o pajişte înverzită, lângă un râu cristalin, o păturică subţire, un coşuleţ în care se găsesc două-trei sandviciuri şi un desert, o faţă de masă în carouri. Recunoaşteţi că e cam jalnic. Păi, de-aia plecăm de-acasă la pădure? Cine suntem noi, Scufiţa Roşie? Să fim serioşi!

Românul pleacă din apartamentul de la bloc pentru că are o ancestrală şi deci irepresibilă chemare către natură – aer, pământ, iarbă, cer senin, flori (ştiţi voi frăţia cu codrul, plămânul verde etc.). Dar nu înseamnă că dacă suntem pe iarbă renunţăm la confort. De aceea, o bună parte din ce avem pe-acasă vine cu noi, pe principiul „să fie, să nu trebuiască”.

Să intrăm acum puţin mai în profunzimea noţiunii de picnic la români. În primul rând că noi nu folosim acest termen. Noi spunem „la grătar”, „la iarbă verde”, „la aer” sau „ gazon şi ozon” ori şi mai concis, „la o ieşeală”. Mai apoi, organizarea unei asemenea escapade începe de marţea. Deci încă de la începutul săptămânii se strâng rândurile, se face mobilizarea: cine vine, cine ce aduce, încotro mergem? Unde mai pui că în acest fel se abureşte săptămâna de lucru. Altfel privim rapoartele, deadline-urile şi orele suplimentare atunci când ştim că în week-end o facem lată.

spectator ca la teatru razvana nita revista teatrala radio

E foarte important cu cine mergi la grătar. Cum am zice, compania face gastronomia. Sigur, tu, soţia, copiii, un văr mai primar, socrii (că ăştia vin la ofertă cu nevasta), un cumnat-doi, un cuplu de vecini, ceva amici vechi (genul cu care ai chiulit prima dată). Grătarul nu se consumă cu colegii de serviciu. Aia e altă categorie de grătar – se cheamă team building şi face parte din fişa postului şi regulamentul de ordine interioară. Care va să zică mănânci în interes de serviciu.

Esenţială este alegerea locului. Să fie şi aproape de o apă dar şi de un deal, şi la soare şi cu umbră, şi suficient de departe de alţi colegi consumatori. Că nu am venit aici să legăm prietenii sau să ne admirăm cefele (de porc) din dotare. Dezmăţul cere intimitate iar grătarul la români e un dezmăţ, un exces, o bombă cu ceas, un Verdun.

De la o asemenea paranghelie nu pot lipsi nişte elemente de bază: muzica (toate maşinile se transformă în casetofoane pe patru roţi, boxe cu caroserii de tablă şi volum maxim), micii şi muştarul (nu există nimic mai tradiţional, aţi văzut ce luptă am dus în Parlamentul european pentru ei) şi şpriţul (sau berea. Dar obligatoriu rece). Doamne, îţi vine să pici într-o melancolie. Ce puţin îi trebuie omului ca să fie fericit!

gratar week end

Să dăm cuvântul profesioniştilor. Pe strada mea am un specialist al ieşirilor la grătare, un adevărat project manager al cărnurilor pe jar – de altfel, i se spune nea Micu pentru că susţine că are o reţetă proprie de preparare a micilor, moştenire de la o stră-mătuşă din Dobrogea cunoscută sub numele „Tanti şorici”. Zilele trecute l-am întâlnit pe nea Micu în staţia de tramvai. Mustăcea fericit o melodie. „Am un neastâmpăr fiindcă sâmbătă organizez o ieşeală cu nişte tovarăşi. Am zis, bre, mi s-a sleit de Ciorogârla, Cernica, Pasărea. Prea multe paranghelii mânăstireşti. Ia să mergem noi la Corbeanca, barosanilor! Vă face băiatu un platou de mici, nişte coaste, o scăriţă. Masterchef scrie pe mine. Am de la naşii mei o brânzică, o roşie, o ţuică bătrână, o acritură. Stăm la soare, ne doare în pălărie. Mi-am tras şi CeDe-uri noi. Ştiţi ăla a lu Romeo Fantastik? Am zis că se asortează cu aperitivu’. Nu-l ştiţi? Ăla cu: «Frigeam un mic pe grătar/ Îl frigeam, îl perpeleam / Dintr-odată a zis vecina / C-are poftă de salam!» Este că e fezabil? Îl pun la respect pe Interlopu’. Ăsta e un camarad de-al meu care e fan Paraziţii. De câte ori ne vedem mi-o pune pe aia cu: «Sunt piciorul care-mpinge scara, / Vocea care strică seara / Ca pe Pilif vă petrece fanfara / N-am profil de martir, o dau în sictir / Stai pe fir în delir, sunt la grătar în cimitir». Păi se compară cu Fantastik? Şi încă nu cânt cu vocea de cap că am mâncat aseară nişte pepene rece din frigider, dar ia Romică nişte acute de stă pisoiu în coadă. I-am spart. Le iau dreptu la replică.

Oricum le-am pus în vedere, fără muzică americănească. Lasă-mă-n durerea mea cu engleza că îmi face rău de când am rămas corijent în clasa a zecea, şi era şi înainte de treapta a doua. Că îmi zicea Anxiaru’ – ăsta e un alt tovarăş al meu mai mâhnit aşa –, că să îi dau derogare pentru un Michael Jackson. Du-te, bă, anemicule d-aicea! Nu cântă morţi la grătaru’ meu. Aşa zicea şi văr-miu Star Trek că cică să ne uităm la filme. Fugi, bă, cu tableta ta de-aici! Filme îmi lipsesc mie? Dacă îmi trebuia filme mă aşezam lângă soacră-mea că toată ziua e la tv, dă din film în film. Nu apucă să le dovedească. Am întrebat-o: «Bre, nu te încurci în ele?» Mi-a scos nebuna din buzunaru’ de la halat un caiet vocabular cu personaje. Avea temele făcute baba!

Mie îmi place veselia, natura şi carnea bine pătrunsă. Şi şpriţu cu roua pe el. Toată viaţa am fost un autodictatic şi un rebel. Ca Monte Cristo ăla, care a evadat de la Sing Sing.”

A trebuit să mă despart de nea Micu. Nu am nici cea mai mică îndoială că a avut un „picnic” incendiar!

razvana nita

Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

Grafică de Costin Tuchilă.

Alte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă 

Quo Vadis, Marie…, cronică de teatru

„Port doliul vieţii mele…”, cronică de teatru 

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

Tablouri într-o expoziţie, cronică de teatru radiofonic

Avem un fix: mobilul – la rubrica „Spectator, ca la teatru

Locuri de onoare – la rubrica „Spectator, ca la teatru”

Din seria „Sanchi Food”: Covrigul – la rubrica „Spectator, ca la teatru” 

 

 

costintuchilaSPECTATOR, CA LA TEATRUc la teatru,diclofenac,gratar cu mititei,lumea ca teatru,masina de tuns,michael jackson,nea micu,personaje de azi,picnic,publicistică,răzvana niță,romanii la iarba verde,spectactor,tanti șorici,week end
Spectator, ca la teatru – rubrică de RĂZVANA NIȚĂ Aşadar, o ultimă verificare: masa, scaunele, pătura, mingea, faţa de masă, tacâmurile, frigorifica, navetele, baxurile, paletele de badminton, fileu, şepcile, costumele de baie (la purtător), cărbunii, muştarul (a, în frigorifică), căţelu, cărţile de joc, romanul poliţist, unghiera, crema de plajă, cafeaua,...