Dicționar de personaje, rubrică de PAULA ROMANESCU

icar si mesterul manole dictionar de personaje paula romanescu

În orice zbor căderea pândeşte răbdătoare

sigla rubricii dictionar de personajeDe câte ori zeii se vor fi amestecat în treburile muritorilor, aceştia, mereu păgubiţi şi mereu păcăliţi, au preschimbat lacrima în poveste şi au făcut-o legendă.

Cât de frământat trebuie să fi fost leagănul civilizaţiei de pre pământul oamenilor în care s-a ivit Homer, cu Zeus şi Olimpul cel plin de turme de zei nemuritori cu toţii, râvnind cu toţii la secunda de nemurire care doar în iubire de muritor îşi află împlinire!

Din multele legende păstrate în memoria lumii cea niciodată pieritoare (în care numai omu-i pieritor), să amintim pe-aceea a lui Icar – strămoş al Meşterului Manole de pe Argeş în sus, de sub un cer care ne ştie – Icarul acela care, nu mănăstire ’naltă cum n-a mai fost altă avea să dureze, ci labirint-închisoare.

O, Doamne, ce înaltă e ruga robului şi cât de fără de capăt păienjenişul de patimi din ne-mintea dobitocului acela numit Minotaur, închis în Labirint de Minos, rege din Cnosos, trăitor prin veacul al XVI-lea sau al XV-lea înainte de Christos, acel civilizator al cretanilor, coborâtor din Zeus şi din frumoasa Europa, fiica regelui fenician Agenor! 

Roman mosaic depicting the battle between Theseus and the Minotaur in the labyrinth, ca. 275-300 CE

Mozaic roman reprezentând lupta lui Tezeu cu Minotaurul în labirint, cca. 275–300 d. Hr.

Legenda (cum i se mai spune eufemistic minciunii gogonate) ne povesteşte că zeul zeilor, ca s-o răpească pe frumoasa fată de rege, s-a fost preschimbat în taur alb şi că ea a rămas fermecată de… frumuseţea lui lăsându-se (se)dusă. (Să-i reducă oare iubirea pe zei la statutul de dobitoace când aceeaşi iubire îl transformă pe omul mărunt în zeu ?!).

Cam derbedeu măritul Zeus”, a exclamat un copil care-şi însoţea părinţii într-o excursie pe muntele Olimp prin anul de graţie 2007, ascultând explicaţiile ghidului local privind „isprăvile” zeiescului taur, zicere pentru care depun mărturie.

Din unirea Frumoasei cu Bestia s-au născut Minos, Sarpedon şi Radamante.

Maître_des_Cassoni_Campana_-_Thésée_et_le_Minotaure_-_1500-1525

Maestro di Tavarnelle (Maestro dei Cassoni Campana), Tezeu și Minotaurul, cca. 1500–1525

La vremea împărţirii regatului, Minos, crezându-se mai cu moţ decât fraţii săi (pentru că-şi dăduse osteneala să se nască cel dintâi), mijloceşte pe lângă Poseidon – zeul mării, contra unei promisiuni de ofrandă generoasă (unde am mai auzit noi de astfel de practici confidenţiale foarte?), ca acesta să-i dea o mână de ajutor ca să pună mâna pe putere.

Sensibilizat, Poseidon „a făcut valuri” şi din ele a scos un tăuraş de toată frumuseţea ca pentru un QED cum că Minos este fiu de bou zeiesc.

Dar când a fost vorba de… onorariu, Minos, fiu de bou, s-a făcut măgar… Nevasta lui – Pasiphe, s-a înamorat de tăuraşul de pe val: iubire pârdalnică din care s-a născut Minotaurul, monstru cu cap de taur şi trup de om, care s-a şi pornit să terorizeze întregul ţinut.

(Oare minotaurii din vremea noastră, cei de stirpe plebee, nu ne invadează teritoriul sufletului terorizându-ne cu chipul lor isteţ de nătăfleţe aproximativ vorbitoare?)

Scos din răbdări de năzbâtiile fiului de pripas, regele Minos îi comandă arhitectului Dedal ceva precum o închisoare „de maximă siguranţă” (pe vremea aceea condamnaţii suportau detenţia!), faimosul labirint în care să nu-i lipsească nimic din cele ce dobitoceşte nu-i erau străine…

Întemniţatului i se aduceau trufandale din nouă în nouă ani – câte şapte feciori şi tot atâtea fecioare, până când Tezeu, aflat într-un lot de sacrificiu, îl ucide pe dobitoc şi apoi, ajutat de Dedal, evadează.

Astfel labirintul a rămas pustiu.

Theseus and the Minotaur by Antonio Canova, (1782) victoria albert

Antonio Canova, Tezeu și Minotaurul (1782), Victoria & Albert Museum, Londra

Nu pentru multă vreme, fiindcă, recunoştinţa regilor fiind floare rară, în temuta închisoare au fost aruncaţi Dedal împreună cu fiul său Icar.

Spre a evada, acestora nu le mai rămânea decât ieşirea spre înalt, zborul, beţie ameţitoare de care omul încă nu s-a lecuit.

Motivul întemniţării?! Dar ce, regii au nevoie de motive pentru a-şi justifica fărădelegile?

A fost de ajuns bănuiala că Dedal l-ar fi ucis pe Talos, nepot al regelui, care, zice-se că-l întrecea pe meşterul arhitect în isteţime. (Acel Talos fiind de fapt  un robot de bronz –  ei, da, robot!!! creat de Hefaistos, zeul-meşter fierar, ori chiar de însuşi Dedal-omul).

Dar să nu ne pierdem în „labirint de vorbe” în încercarea de a lega şi dezlega legende cât spre a uita drumul spre noi, cum inspirat o spune poetul ieşean, actorul Constantin Popa: 

Nu căuta labirintul.

 Eşti în labirint.

 Mergi spre un posibil înainte,

Spre un posibil înapoi

Şi n-o să mai ţii minte

Intrarea

Chiar de-ai lua cu tine

Sperarea, disperarea

[…]

Mersul tău are rost

Doar dacă mergi spre tine

Spre cel care vei fi

Uitându-l pe cel care ai fost.

 

Nu te lăsa amăgit de ieşiri care mint:

Când ai ieşit din labirint, eşti în labirint!”

Sigur că omenirea este dintotdeauna în labirint. Ce alta au fost sclavagismul, inchiziţia, lagărele de concentrare, carcerele staliniste de după cel de Al Doilea Război Mondial din care martirii n-au avut alt mod de evadare decât credinţa – ieşirea spre înalt!

Ce alta este criza mondială prin care rătăcim spre un posibil înainte, spre un posibil înapoi, cu toată sperarea şi disperarea din noi!

Isus este zborul fără aripi, înălţare prin credinţă.

Icar rămâne simbolul zborului-cădere, încercarea de evadare din păienjenişul de drumuri care nu duc nicăieri şi-n care doar neînţelesul îşi încoardă struna.

În fiecare om există un labirint şi un Icar cu dorul de zbor spre înalt, de desprindere din hăţişul fără orizont prin care rătăceşte deseori.

Zborul este chemarea luminii şi, la fel de aprigă, spaima de întuneric, de rânjetul de fiară din om.

curtea_de_arges_-_manastirea_inaintea_restaurarii_din_1875-1886

Mănăstirea  de Argeș înaintea restăurării din 1875–1886, gravură de epocă

În fiecare om există o mănăstire unică în felul ei, cum unică este alcătuirea fiecărui suflet de om.

Şi un Meşter Manole există, şi o Ana, şi o repetabilă jertfire.

Chiar iubirea poate fi un labirint dacă pentru ea nu suntem în stare de a ne oferi chiar pe noi înşine ofrandă-jertfă.

N-or fi şi copacii tot nişte Icari – Meşteri Manole, tinzând spre lumină  cu sevele toate dar rămânând mereu legaţi prin rădăcină de pământ? Nu-şi jertfesc ei frunzele cu fiecare toamnă, înaurindu-se în încercarea de a ademeni păsările călătoare la vremea  desfrunzirii? Şi nu printr-o cădere pe pământul mereu primitor sfârşeşte strania lor jertfă?

Numai că omul nu este nici frunză, nici copac.

Că tema zborului – Icar apare în multe opere de artă, în muzică şi literatură, este de înţeles. Dintotdeauna ”trestia gânditoare” s-a simţit şi legată de pământ, şi robită de dorul de-a fi mai lângă cer. Abundă creaţia lumii de încercări de evadare spre înalt, de zbor-cădere de luceferi ca nişte Icari cu largi aripi de miere, prinşi în păienjeniş de înspinate cărări….

Dar labirintul cel mai de temut rămâne ignoranţa.

Sub semnul ignoranţei înscrie Guillaume Apollinaire povestea lui Icar:

”Dacă sunt tânăr, soare, e doar din vrerea ta

Mi-e umbra-nşelătoare; de umbră m-am lipsit;

Mă iartă, nu făceam umbră nici cât o stea

Eu, singura făptură gândindă-n infinit. […]

 

Oracolele, drept e, m-au tot descurajat

Dar tot atât de drept este că nici un zeu

Nu mi-a făcut vreun semn să mă opresc iar eu

Mi-am încropit din ceară aripi pentru zburat. […]”

Dacă ignoranţa şi avântul tinereţii se îngemănează, să vedem cum se mai înţelege zborul Icarului văzut de:

Un păstor:

Văd un zeu deşirat plutind haihui sub soare.

 E poate primul zeu văzut care n-adastă

În ceruri; dar de este minune muritoare,

Dă Doamne să nu cadă chiar în vâlceaua noastră!”

Nişte barcagii:

”Un zeu gol cade-n mare cu braţe ca de ceară.

Valurile-o să-l poarte pe-o insulă-ntr-o zi

Şi, cu faţa întoarsă spre soare-o putrezi.

Lin sub cerul ionic două aripi tot zboară…”

Numai Icar, beat de lumină şi de zbor, blagosloveşte soarele care-i topeşte aripile:

 ”Iubirea ta, o, soare, e ardere divină,

Divin trupul meu însuşi – ocean de ignoranţă,

O, ceruri, şi voi, oameni, mă întorc în lumină!”

Străfulgerarea aceasta de gând când moartea-i văzută ca o întoarcere în lumină – este poate semnul ieşirii din labirint, credinţa „că-n vreme ne-aşteaptă/nu moartea ci altă poveste”, cum spune lăncrămeanul poet al luminii de pe Valea Frumoasei, cel care a imaginat în felul său drama Meşterului Manole dar şi a femeii sale, sacrificată pe altarul creaţiei.

Atât de puternică drama aceea încât Cornelia Blaga (n. Brediceanu) – altă Ana ”zidită” în creaţia poetului-filozof Lucian Blaga, mărturisea în jurnalul său (31 mai 1959): ”Ieri seară am recitit volumul cu cele patru piese – Meşterul Manole, Cruciada copiilor, Avram Iancu şi Arca lui Noe, «capodoperele» – după mine. Avram Iancu: tragedia omului politic dezinteresat […]; Arca lui Noe are tonul adânc şi de umor: «cuminţenia pământului» e aici; […] în Meşterul Manole – frământare. Le voi reciti şi eu. Dar Meşterul Manole nu-l pot citi…” Şi comentariul din nota de subsol a lui Dorli Blaga, alcătuitoarea volumului „Cornelia Blaga-Brediceanu, Jurnale, 1919; 1936–1939; 1939–1940; 1959–1960, Humanitas, 2016: ”Mama simţea că a fost zidită în opera tatălui meu, că «opera» era poate mai importantă decât ea; într-adevăr, nu putea citi această piesă…” (p. 143)

Blaga – nou Meşter Manole a cunoscut şi el „recunoştinţa” acelor noi Negru Vodă din Regatul Roşu care a fost comunismul din România. Fântâna lui de scrieri are însă adâncime cât să dea şi orbii de stele-n apă.      

Dar ce-ar fi dacă am adăta puţin şi la Meşterul Manole despre care ne-a vorbit în felul său şi poetul cel cu Poemele luminii din cel sat de lacrimi fără leac!

Teatrul românesc o ştie mai bine.

Meşterul Manole cel care nu labirint-închisoare va fi fost chemat să zidească, ci mănăstire înaltă cum n-a mai fost altă, pentru închinarea lumii de sub soare, falnică zidire pentru pomenire a celor plecaţi cu sau fără urmă sub iarbă, sub umbră, a împlinit porunca legendarului Negru Vodă care n-o fi fost el Minos, dar nici de recunoştinţă nu prea avea ştire…

Era şi el un tiran din prea lungul şir de tirani de sub cer, care-şi arvuneau prin jertfa supuşilor un loc mai aproape de Tronul Preamilostivului, fără să se sinchisească de mărunţii muritori.

emil-chendea-1

Manole, marele meşter muritor, a intrat în ne-moarte prin creaţia căreia i-a jertfit iubirea, jertfindu-se apoi pe sine în simulacrul de zbor cu aripi de şindrilă. Mai presus de porunca lui Vodă, el a ascultat de ”şoapta de sus” ca poruncă dumnezeiască.

Se pare că şi lui Dumnezeu îi place să-i pună la încercare pe cei mai buni dintre muritorii în care Şi-a zidit chip întru asemănare. Nu Şi-a sacrificat oare şi El pe propriu-I Fiu din iubire pentru oameni? Şi dacă nouă ne este greu să înţelegem această cutremurătoare jertfă, n-o fi cumva din pricina labirintului din mintea noastră dedulcită la raţiune, uitând că inima are la rându-i ”des raisons que la raison ne connaît pas”?

Meşterul Manole a jertfit creaţiei mâinilor sale, a harului său, iubirea pentru Ana, pe Ana – templul viu în care creştea chiar pruncul lor nenăscut, dând zidului rece căldura sufletului dragei sale.

Asta da, jertfă din iubire!

Dar cum el nu era decât un muritor, jertfa lui semăna a crimă iar crima trebuia ispăşită!

emil chendea 4

Ceea ce poate fi interpretată a fi drept cruzime din partea voievodului care a pus să se strice schelele, să se ridice scările pentru ca ”cei nouă meşteri mari, / calfe şi zidari / şi Manole zece / care-i şi întrece” să fie lăsaţi sus pe coperiş, chipurile, ca să nu mai poată construi altă mănăstire ”mult mai luminoasă şi mult mai frumoasă”, cum se lăudaseră că ar putea face, este de fapt justiţia imanentă prin care se reglează faptă şi răsplată pre pământ…

emil-chendea-5

Ilustrații de Emil Chendea la Meșterul Manole

Precum Icar, şi Manole încearcă o ieşire din labirintul văzduhului, nu în sus, spre soare, ci spre pământ, cu viaţa pre moarte zburând şi însemnând locul căderii cu „o fântână lină / cu apă puţină”, şi aceea cu gust de lacrimă…

De  la pietrele râului, cele etern mângâiate de ape, trebuie să fi învăţat meşterul de la Hobiţa Gorjului răbdarea blândei şlefuiri!

De la trunchiurile de arbori – meandrele râurilor de seve înscrise în inele numărătoare de ani ca o zidire de aureole pentru sfinţi pământeni rătăciţi prin păduri cu frunza rară şi mireasmă de floare răsfrântă în lumină de ceruri sau în oglindă de lac al codrilor, albastru.

Dar de unde, din care ”şoaptă de sus”, va fi aflat legendarul Meşter de la Argeş putere să-şi zidească sufletul întru înveşnicire!

Să fie oare gelos Cel a toate Ziditorul pe făptura de lut care prinde să creeze la rându-i opere pe care şi le-ar dori însemnate cu ne-moarte?

Cum să înţelegem oarba ascultare a poruncii dacă n-am admite că mai presus de viaţă cu vremelnicia ei, omul, trecător prin valea largei plângeri, n-ar fi auzit şi nici bănuit măcar de acea rugă de Luceafăr:

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oară de iubire.”?

emil-chendea-3

El, muritorul Manole, avea oara de iubire: o avea pe Ana lui, femeia iubită şi iubitoare pe care nici o stihie n-a întors-o, n-a oprit-o din cale.

Ana este poate Luceafărul cu semn schimbat căreia iubirea îi era crez, rost al trecerii prin singurul Paradis de care avea ştire.

Dar Manole, ziditorul, nemurire visa. Cu orice preţ. Iar preţul a fost să-i fie jertfirea femeii iubite.

Ce preţ ar fi mai avut apoi viaţa lui fără iubire?

Simulacrul de zbor pe care l-a încercat nu era decât acceptarea morţii, de data aceasta nu ca o metaforă a nuntirii cu o fată de crai pe-o gură de rai, ci ca o şoaptă amară de fântână cu apă puţină, cu apă sărată de lacrimi udată…

Tema jertfei în numele creaţiei se topeşte în izvorul rămas de dincolo de dispariţia oricărei zidiri, de care vorbeşte prin cânt Blaga din satul lui de lacrimi fără leac:

”Împărăţii s-au prăbuşit

Războaie mari ne-au pustiit […]

Păduri s-au stins şi rând pe rând

Oameni în umbră s-au retras

Veşminte de pământ luând

Dar şipotul, el a rămas”. 

Ce alta este creaţia omenească de nu un şipot de izvor în neostoita lui grabă de a se contopi cu oceanul infinit?

fantana-mesterul-manole

Legenda Meşterului Manole, mai plină de sensuri decât cea a lui Icar, este înnobilare de lacrimă în arderea căreia se va fi exilat de-a pururi sufletul românesc robit de  taina iubirii – singurul bun pe care muritorul, înţelegându-i ne-măsura, va încerca să-l negocieze la târgul marilor tentaţii cu care eternitatea îl îmbie, păcălindu-l de fiecare dată.

Asemenea Creatorului, omul, creator la rându-i, pare menit să-şi dureze creaţia cu o jertfă.

De câte jertfe va mai fi nevoie pentru ca lumea  în veşnica-i rotire să devină perfecţiune pură iar fântâna lină cu apă puţină să redevină nor căutând izvorul nu de lacrimă, nici de patimă, ci de bucurie simplă, omenească, deşi, cât sub ceruri viaţa va dura, omul – muritorul, tot va îngâna ruga cea cu zborul-cădere de stea:

Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire şi totuşi, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!”

Meșterul Manole, film inspirat de drama lui Lucian Blaga. Regia: Ion Popescu, Telefilm, Chișinău, 1995

 

Paula Romanescu

Paula Romanescu. Fotografie de Vasile Blendea

logo revista teatrala radioVezi: Arhiva rubricii Dicţionar de personaje

Alte articole de Paula Romanescu: 

 Se întâmpla la Cabaret Voltaire de Paula Romanescu   

Poeta aeea se numea Carmen Sylva

Brâncuşi pe nisipul infinitului, cronică de teatru radiofonic 

costintuchilaDICȚIONAR DE PERSONAJEAppollinaire,caderea lui icar,Constantin Popa,Creta,dedal,dictionar de personaje rtr,fantana lui manole,icar,labirint,Legenda Meşterului Manole,lucian blaga,lucian blaga teatru,Maestro di Tavarnelle,mesterul manole,Minos,minotaurul,mitul lui icar,Paul Romanescu,Rubens,tezeu,tezeu si minotaurul,zbor lui icar
Dicționar de personaje, rubrică de PAULA ROMANESCU În orice zbor căderea pândeşte răbdătoare De câte ori zeii se vor fi amestecat în treburile muritorilor, aceştia, mereu păgubiţi şi mereu păcăliţi, au preschimbat lacrima în poveste şi au făcut-o legendă. Cât de frământat trebuie să fi fost leagănul civilizaţiei de pre pământul oamenilor...