Cronică de teatru radiofonic de CRISTINA CHIRVASIE

cronica de teatru salonul rosu pusa roth august strindberg

sigla cronica de teatru radiofonicTristă sau înveselitoare, pomădată cu fardurile pestrițe ale limbuției și costumată în haina aflării în treabă, politica nu este doar o noțiune sau o chestiune, ci, mai degrabă, un soi de influență, asemănătoare cu gripa, care face ravagii continue și care n-are leac. De câte ori aud de politică mă gândesc la impactul pe care îl au atenționările de pe pachetele de țigări. După menționarea lor pe ambalaj, vânzările au crescut proporțional cu gravitatea atenționării, care pentru unii s-a diluat într-un soi de promisiune sau de opțiune personală spre o proximă evadare către închipuitul lor paradis. Dramaturgului George Bernard Shaw, care adora polemicile acide și ironia deseori virulentă, i s-a părut că cea mai bună definiție a politicii ar fi aceea de „paradis al palavragiilor”, dar nu al oricăror guralivi, ci al celor cu limba ascuțită. Cumva ne învârtim, fără să vrem, în jurul acestui cuvânt care debordează de optimism. Paradis. Paradisul cere splendoarea, cheamă fericirea și mustește de delicii. În privința politicii totuși lucrurile acestea cam șchioapătă pentru că ea nu aduce fericirea și nici nu atrage neapărat după sine luxul, măreția, adicătelea splendoarea. Politica este, de cele mai  multe ori, apanajul celor care cred despre ei că sunt ceea ce n-au devenit încă și probabil că nu vor deveni niciodată, aceasta fiind însăși condiția certă a ratării. O ratare personală care se răsfrânge asupra maselor, amputează spiritele și construiește reputații părelnice.

edvard-munch-august-strindberg portret

Edvard Munch, Portretul lui August Strindberg, 1892

„M-am gândit adesea că politica este o treabă prea serioasă ca s-o încredințăm politicienilor”, scria la un moment dat Eugène Ionesco. Politica și politicienii au așadar un sâmbure teatral, ofertant pentru un dramaturg care joacă pe degete absurdul, darămite pentru un literat rebel și radical, cu un gust accentuat al satirei, ale cărui scrieri, nu de puține ori, au provocat scandaluri. „Scriitorul lunaticilor”, cum îl numeau unii critici, trăitor într-o lume populată cu dușmani, reali sau imaginari, suedezul August Strindberg a lăsat literaturii universale o operă generoasă. Cred însă că cea mai câștigată a fost dramaturgia europeană căreia i-a lăsat nu mai puțin de 60 de texte adunate în 15 volume. Autor fecund așadar, alchimistul Strindberg, care și-a dedicat talanții și Cărților albastre ale ocultismului, creator al primei drame moderne suedeze, a devenit cunoscut însă printr-un roman excepțional, Salonul roșu.

August Strindberg in 1897

August Strindberg în 1897

Aș vrea să deschid o paranteză, poate ușor romanțată, dar care cred că este elocventă pentru personalitatea lui Strindberg și, mai cu seamă, pentru umanitatea lui și în siajul creativ pe care s-a clădit dramaturgia suedeză modernă. Se știe că Strindberg n-a avut tocmai o viață ușoară. Căsătorit în trei rânduri, bântuit de episoade depresive greu de gestionat, atras de partea ascunsă a lumii, autoexilat pentru o perioadă și sihăstrit apoi într-o clădire din Stockholm căreia lumea îi spune și astăzi Turnul albastru, criticat de conservatori și privit de elita culturală cu mare scepticism, autorul Domnișoarei Iulia a purtat cu sine idealurile Suediei moderne, cea care tânjea să iasă de sub plafoanele Academiei care se complăcea încă în clopotul ei de sticlă. Acest Strindberg, negat de elită, fapt care a atras după sine imposibilitatea de a fi nominalizat la Nobel, a primit însă un dar din partea poporului său cu mult mai mare decât orice alt premiu. Temperamentul său detonant și iscusința cu care a radiografiat umbra lumii moderne, mocirloasă și josnică, i-au fost răsplătite cu 50.000 de coroane suedeze, adunate de susținătorii săi, rămânând în istoria culturii europene ca fiind singurul scriitor care a primit din partea poporului său un Nobel. Într-o seară de iarnă a anului 1912, cu numai patru luni înainte de-a muri, pe Strada Reginei înțesată cu mii de lumânări aprinse, peste 10.000 de studenți și muncitori i-au adus omagiul lor Suedezului zburător.

Motivul autoexilului său are legătură cu povestea Salonului roșu, poate cea mai articulată și vastă frescă a societății suedeze de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ceea ce individualizează în general creația sa, dar mai cu seamă acest roman, este faptul că Strindberg n-a vrut să fie tributar formelor tradiționale. Or, acest lucru este unul dintre motivele principale pentru care a ales exilul, trăind cu sentimentul că cele pe care le scrie nu sunt cu adevărat apreciate în țara lui. Era și firesc, atâta vreme cât deținea un bogat arsenal de păreri pertinente și cuvinte acide la adresa putorii Suediei, după cum spunea.

restaurantul bern salonul rosu

Restaurantul Bern din Stockholm, Salonul roșu

Chiar dacă vorbește mai mult despre boema Suediei, Salonul roșu este, fără doar și poate, un roman politic vorbind pe șleau despre snobismul elitei din preajma anului 1900. Cu dense accente autobiografice, făcând apel la anii săi de tinerețe, pe când răzvrătitberns-hotel_stockholm gazetar fiind, Strindberg încerca să-și facă un nume, Salonul roșu este, în fapt, un rezultat. Un rezultat al unei căutări de sine într-o societate pervertită, un soi de moară de vânt care merge în gol și de la care, abracadabrant, ai impresia că nu-ți poți dezlipi ochii. Contextul personal în care Strindberg a scris romanul este și el extrem de important. Gazetar așadar, apoi bibliotecar la Biblioteca Regală, August se alătură boemilor care își duc veacul în Salonul roșu al faimosului restaurant „Berns Salonger” din Stockholm (care există și astăzi), se îndrăgostește de o actriță măritată cu un baron și care, după ce își părăsește soțul, îi devine soție. Toate aceste detalii contextuale și literare dau substanță romanului adaptat pentru radio și pus în undă anul acesta de una dintre echipele Teatrului Național Radiofonic.


A structura 29 de capitole într-o dramatizare e cel puțin un lucru curajos pe care scriitoarea Pușa Roth îl izbutește cu temeritate. Ascultând cele 10 episoade ale serialului propus cu ingeniozitate și inteligență de această experimentată autoare de texte teatrale radiofonice, m-am lăsat purtată într-o întoarcere în timp, într-o Suedie aflată la granița dintre nou și vechi, dintre vetust și modern, dintre prăfuit și suveran. Și de această dată întâlnirea dintre prolificul regizor Vasile Manta, mereu surprinzătoarea scriitoare Pușa Roth și neobositul producător al Redacției Teatru a Radiodifuziunii Române, Costin Tuchilă, a fost de bun augur, reușind să formuleze împreună un spectacol evocator și plin de umor.

Pușa Roth

Pușa Roth

Salonul roșu radiofonic are mai multe chei. Desigur unele dintre acestea pot fi găsite din lectura prealabilă a romanului. Dar cheia principală în care cred că ar trebui audiat acest spectacol este cheia libertății, o libertate spre care tindem și care are o semantică proprie, derivând din încercarea izbutită de a găsi corespondențe cu o actualitate cu care ne confruntăm (tentacular) și noi, europenii de azi. Corupție, birocrație, fățărnicie, valori răsturnate, afaceri îndoielnice, sărăcie și, nu în ultimă instanță, o ruinare spirituală care ne scoate din normalitate și ne face să devenim zburători peste viețile noastre.

coperta editiei princeps salonul rosu

Idealistul și tânărul funcționar Arvid Falk are o traiectorie impecabil construită și în formula radiofonică. Pentru mine nu a fost o surpriză interpretarea plină de franchețe a lui Cristian Iacob pentru că el este unul dintre acei actori care se pot scufunda și înota în străfundul apelor unui personaj cu o ușurință specială, simțind suișurile și coborâșurile, acutele și gravele și păstrându-și prospețimea de la un capăt la altul al spectacolului. Întâlnirea lui cu boemii Salonului Roșu, pictorul Sellén (căruia Ionuț Kivu îi etalează cu gentilețe sensibilitățile și poetica proprie), nefericitul sculptor Olle Montanus (pe care Eugen Cristea îl conturează cu entuziasm și umor), pictorul Lundell (al cărui caracter slugarnic este transpus în undă cu o bună intuiție și generozitate de Marius Manole) și apoi relația dintre Arvid și Carl Nicolaus, despoticul său frate (interpretat cu fermitate și forță de Mihai Constantin), fac din noua producție a Teatrului Național Radiofonic o propunere teatrală inedită și o savuroasă mostră de teatru politic.

Cristian Iacob, Vasile Manta și Dan Condurache

Cristian Iacob, Vasile Manta și Dan Condurache la înregistrarea spectacolului Salonul roșu, Studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, februarie 2016 

Regizorul Vasile Manta asezonează povestea cu o suită actoricească bine calibrată și izbutește să construiască un spectacol care descinde din… spectacolul lumii cu plictiseala, banalitățile, curiozitatea, indiscreția și toanele ei, dozând când egal, când inegal, cusururile acestei lumi care refuză sistematic să se maturizeze.

august_strindberg_fotografie salonul rosu cronica de teatru radiofonic

August Strindberg (22 ianuarie 1849–14 mai 1912)

Strindberg și-a dorit cu tot dinadinsul să găsească piatra filozofală. Un visător iremediabil, desigur, care și-a etalat utopia prin celebrul adagiu Visez, deci exist. Probabil că această visare i-a dat dreptul la genialitate. După apariția Salonului roșu, în 1879, unul dintre importanții politicieni și critici ai vremii, Edvard Brandes, scria că romanul îl face pe lector „să-și dorească să se alăture luptei împotriva ipocriziei”. La aproape 14 decenii distanță, propunerea Teatrului Național Radiofonic continuă acest strigăt în marea învolburată a postmodernității printr-un spectacol viu, trist și vesel totodată (ca o linguriță de șerbet într-un pahar cu apă), despre o omenire care nu încetează să-și reclame dreptul la fericire.

Salonul roșu, scenariu de Pușa Roth după romanul lui August Strindberg. Traducere de Corneliu Papadopol. Regia artistică: Vasile Manta. În distribuţie: Cristian Iacob, Mihai Constantin, Mircea Rusu, Eugen Cristea, Dan Condurache, Marius Manole, Ionuţ Kivu, Gelu Niţu, Ştefan Velniciuc, Petre Lupu, Mircea Constantinescu, Mihai Niculescu, Nicolae Călugăriţa, Marius Călugăriţa, Profira Serafim, Ion Mărgescu, Alina Teianu, George Grigore, Cristian Simion. Redactor şi producător: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu, Renata Rusu. Regia de montaj: Mirela Anton, Dana Lupu, Florin Bădic, Radu Verdeş. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Teatru radiofonic serial. Data difuzării în premieră absolută: 11–22 aprilie 2016, ora 22.30, Radio România Cultural.

Fragmente din spectacol

Episodul 1

Episodul 4

Episodul 5

Episodul 7

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

cronica de teatru radiofonic in revista teatrala radio

Cristina Chirvasie rubrica RTR cronica de teatru radiofonic

Cristina Chirvasie

logo revista teatrala radioAlte cronici de Cristina Chirvasie:

Trei legende într-un singur spectacol

Un funt pentru datorie sau Moneda lui Puican

Lanţurile urii

Liftul societăţii sau liftingul sentimental

Lecţiile lui Mary Poppins

Livada ca vis

Moștenirea Cehov

Pura lentilă a lumii

Multiviziunile unui titan

Revolta absurdului sau Gingaşa balanţă a echilibrului

„A fost odată…” revine!

Scala și escalele puterii

„Cymbeline” sau strania poveste a unui romance

Iona sau Răzbirea spre lumină

Insomniile lui Gregor sau Metamorfoza închipuirii

Jocul cu fantasme sau Imponderabila senectute

Aparent… o comedie despre dragoste

Lăuntrul exemplar

Râs oficial. Suflet absent

Monodrama unei despărţiri anunţate

La sud de copilărie sau metafora lui Harper Lee

Seducătorul din Sevilla sau Comedia cu gust de dramă

Tandrul Clemenceau

Când istoria devine doină

Shakespeare festiv

Caragiale înainte de… Caragiale

Oximoronul conjugal e… cool

O cvintă teatrală sau Contrastele lui Albulescu

Rendez-vous cu finul lui Pepelea

Călătorie pe harta cerului

Ciorapul… platonic

George Banu. Căutări în 4 acte

„Mantaua” sau „Fâșia Gogol”

Imensul Enescu

Circ într-un pahar cu apă

Șase personaje în căutarea lui… Pinter

Un suflet teatral de cinci stele

Pur și simplu, Beligan sau Eufonia unei vieți în teatru

Ringhișpilul sau Caruselul cu păcate

Meditațiile Ritei sau Libertatea nu e de catifea

O privighetoare bizară sau Geometria irecuperabilului

O cvintă comică în cheia Mălăele

logo revista teatrala radioVezi și: Efectul Cristian Munteanu

Un prieten up-to-date

 

Vezi: arhiva rubricii Cronica de teatru radiofonic

costintuchilaCRONICA DE TEATRU RADIOFONICalchimie,august strindberg turnul albastru,berns hotel,berns salonger,corneliu papadopol,cristian iacob,cristina chirvasie,cronica de teatru radiofonic rtr,eugen cristea,g b shaw,politica la strindberg,roda rummet,salonul rosu,salonul rosu de pusa roth dupa strindberg cronica,vasile manta
Cronică de teatru radiofonic de CRISTINA CHIRVASIE Tristă sau înveselitoare, pomădată cu fardurile pestrițe ale limbuției și costumată în haina aflării în treabă, politica nu este doar o noțiune sau o chestiune, ci, mai degrabă, un soi de influență, asemănătoare cu gripa, care face ravagii continue și care n-are leac....