În căutarea… anului dispărut

Cronică de teatru de MARIANA CIOLAN

Spre sfârşit de decembrie, anul trecut când serbam douăzeci şi şase de ani de la evenimentele din 1989 (sau din altă perspectivă, comemoram, căci rămâne o rană sângerândă, după atâta vreme, faptul că în continuare se doreşte să fie ascunse acţiunile de culise care au pregătit confiscarea emoţiei şi a elanului popular), ca multă lume aflată sub imperiul unui amalgam de trăiri, am dat curs invitaţiei venite de la Teatrul Mic pentru premiera spectacolului intitulat Anul dispărut. 1989. Dată fiind experienţa bine cunoscută a „pilonilor” de bază ai spectacolului, dramaturgul Peca Ştefan şi regizoarea Ana Mărgineanu, experienţa lor comună în plan artistic, inclusiv una americană, am ştiut că vom asista la acel teatru-document pe care cei doi l-au promovat chiar cu caracter programatic în ciclul „Despre România, numai de bine”, şi nu pot să uit acel minunat 5 minute miraculoase la Piatra Neamţ, aplaudat frenetic la… Bucureşti. Adică un teatru inspirat din realitatea înconjurătoare, răspunzând unor întrebări câteodată difuze la nivelul percepţiei imediate sau mai coagulate alteori, întrebări care capătă şi acum, în acest spectacol, forţă artistică evidentă, cuantificabilă prin impactul pregnant asupra publicului, căci creatorii spectacolului, nici de această dată, nu pornesc pe căi încrâncenate deşi „ochiul” lor este necruţător la amănunte semnificative, iar umorul acela salvator şi, poate, chiar izbăvitor, este un liant nelipsit.

Ca şi în alt spectacol memorabil, la Teatrul Foarte Mic, 89.89. Fierbinte după 89 (unde printre semnatarii textului se număra şi Peca Ştefan), Ana Mărgineanu se dovedește preocupată de acest an-bornă în evoluţia ţării noastre şi a Europei. Dar dacă atunci lansa un avertisment asupra pericolelor tranziţiei, acid, ironic, de un comic irezistibil, iar privirea era evident înainte, de astă dată invită să scrutăm un trecut destul de îndepărtat de-acum, pe care, dacă îl vom fi înţeles mai bine, poate că şi văzul nostru mai departe va fi mai limpede. „Revoluţia pare că a acaparat tot spaţiul mental alocat amintirilor 1989, ştergând astfel existenţa unui an întreg”, zice Ana Mărgineanu despre începutul documentării pentru spectacol. Iar Peca Ştefan adaugă: „Întrebarea este cum ne amintim cu toţii un anumit an din viaţa noastră, căutând să reconstituim din aceste mărturii o întreagă lume…” Scopul demersului acestor oameni de teatru a fost să surprindă spiritul acelui an-cheie în evoluţia lumii, cu ceea ce a avut el specific în istoria noastră, de la elemente de cultură definitorii, precum decoraţiunile interioare, mobilierul, vestimentaţia cotidiană etc., etc., cu rigoare reproduse în scenografia Andei Pop, la comportamente, practici şi mentalitatea colectivă.

Scenariul reprezintă o sublimare a confesiunilor pe care, activând propria lor memorie, au fost dispuşi să le facă despre ce au trăit/gândit /simţit toţi membrii echipei acestui spectacol, ba chiar şi alţi angajaţi ai Teatrului Mic din compartimentul tehnic sau din cel administrativ. Spectacolul începe chiar cu asemenea mărturisiri fruste, cu enunţarea unor frânturi din experienţele personale ale acestor oameni. Actorii din scenă joacă însă mereu „rolul” altcuiva, din trupă sau din teatru, şi chiar diferenţele bărbat-femeie se estompează, lansând dintru început pe lângă o stare plăcută de ludic molipsitor pentru sală, ideea de umanitate generică faţă cu istoria, de oglindire a ei prin teatru. Cu un fundal de proiecţii video foarte discret realizat de Cinty Ionescu, valorificând şi imagini din arhiva jurnalelor tv ale acelui an, spectacolul înfăţişează, într-un ritm dinamic, cu ingenioase treceri, trei medii sociale cu situaţii de viaţă caracteristice, definitorii pentru modul de gândire şi acţiune al oamenilor, unii pentru a eluda, alţii lăsându-se copleşiţi de comandamentele unui stat autoritar şi ale partidului unic. Poposim astfel mai întâi într-un teatru (adică în chiar Teatrul Mic condus de Dinu Săraru) şi în plin „absurd existenţial” prin scena dominată de „directiva” de partid ce trebuia tradusă în practică pentru a-l aduce „la ordine” pe actorul care nu ieşea la aplauze, chemat peste program la repetiţii spre a fi „lămurit”. Ajungem apoi într-o şcoală, unde în paralel cu „şedinţa cu părinţii” îi vedem pe copiii înşişi, cópii fidele ale adulţilor, perpetuând unii servilismul, paralizaţi de frică sau alimentat de un „mic Hitler” din ei, alţii o aproape inconştientă sfidare a regimului autoritar inuman. Şi poposim în final în sânul unei familii unde geloziile, infidelitatea conjugală sau ruptura dintre generaţii, de altfel savuros reliefate în construcţia scenelor şi în jocul actorilor, se estompează în faţa marii probleme, problema problemelor: iminenta fugă peste graniţă a fetei celei mici şi împiedicarea cu orice preţ a acelui gest. Dincolo de nivelul faptic, de ţesătura întâmplărilor savuros evocate şi îmbrăcate scenic, capabile să deştepte amintiri, poate din cute adânci de memorie, să trezească reflecţii, Anul dispărut. 1989 este un spectacol ataşant, un spectacol care nu lasă indiferent nici măcar spectatorul pentru care toate acestea sunt istorie pură, adică s-au petrecut înainte de venirea lui pe lume, cu atât mai mult pe acela care se regăsește „parte din cele întâmplate”, căci ceea ce se vede pe scenă are puterea de a trezi gânduri şi simţire despre umilinţă şi înjosire umană, despre o panoplie de minciuni care fac din om lup pentru oameni, despre frică şi neputinţa paralizantă de a o depăşi, despre josnicie, dar şi despre lumina prin care unii, puțini, au avut tăria de a încerca să reziste.

Tânăra regizoare îşi conduce echipa cu mână de artist autentic, iar actorii, evident convinşi şi stimulaţi de suculenţa şi adevărul textului şi de provocările regiei, împlinesc cu multă dăruire partituri multiple, trec cu abilitate de la un rol la altul, de la o stare la alta în acest „peisaj” complex al afectivităţii omeneşti care este unul dintre elementele definitorii ale varietăţii şi vivacităţii spectacolului. Nu de puţine ori, ei realizează mici bijuterii interpretative – de la Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Isabela Neamţu la mai tinerii şi foarte tinerii Ilinca Manolache, Viorel Cojanu, Virgil Aioanei.

Fotografii din spectacol de Andrei Runcanu. Sursa foto: Teatrul Mic din București

Asistăm la un spectacol în care avem parte de adevărate demonstraţii de mare şi profundă actorie, deloc vetust însă, dimpotrivă, totul respiră un suflu de modernitate, emanat dintr-un spirit profund al întregului construct, decupat cinematografic și fluent totodată, care cucereşte şi duce cu sine spectatorul, cum spuneam, nu numai pentru că demersul acesta artistic are o bună parte interactivă (cu rafinat dozaj şi finalitate gândită şi aceasta). Bunăoară, un inedit „apendice” de două scene de teatru intimist, doar pentru câţiva spectatori, pe care au „picat sorţii”, au loc într-un birou din teatru şi într-un automobil în mişcare, unde (aflăm dacă am avut prieteni printre cei „săltaţi”) sunt reproduse practici curent folosite la Securitate. Mai sunt apoi câteva momente când fie că unii spectatori sunt invitaţi pe scenă, fie că actorii coboară în rândul publicului, culminând cu dialogul general despre Nea Gavrilă, muncitorul cu ochiul de sticlă, care s-a sinucis după ce dictatorul a fost executat. Un final „deschis” la reprezentaţia văzută de mine, poate şi la altele… Vă invit să mergeți și să aflați. Cu siguranță, nu veți regreta.

Următoarele spectacole cu Anul dispărut. 1989 sunt programate vineri, 8 ianuarie, duminică, 10 ianuarie, vineri, 22 ianuarie 2015, la ora 19.00.

Bilete online: http://www.bilet.ro/event.php?id=6401

Videoclip

Cronici, reportaje și interviuri de Mariana Ciolan:

 Pălăria florentină

„Solitaritate”, un strigăt contemporan

„Blackbird” la UnTeatru

Teatrul Tineretului în turneu la Bucureşti

„Titanic Vals” deschide anul teatral la „Odeon”

„Construim poduri, trecem graniţe”…

Adrian Roman: „Prin spectacole de calitate, încercăm să menținem sincronismul european al Teatrului din Râmnicu Vâlcea”

Sincronism european, cronică la spectacolul O poveste ciudată cu un câine la miezul nopţii

Strălucire și sens, cronică la spectacolul Cabaret

Lucian Vărșăndan: „Creșterea trupei Teatrului German din Timișoara este principalul nostru obiectiv”

Annie Muscă: „O lună dedicată unei actrițe inconfundabile”

Spre lumea largă… 

Shakespeare al tuturor

Cei doi Richard…

FITS 2014. Flash – Începutul

FITS 2014. Flash – Orașul pe scenă

FITS 2014. Flash – Omul-spectacol

FITS 2014. Flash. Bursa de spectacole – construind viitorul

Amintiri cu actori, amintiri despre actori: George Constantin

Annie Muscă – biograful și personajele sale

Mircea Cornișteanu: „Robert Wilson vorbește o altă limbă teatrală, pe care nici noi, nici alții nu o cunoaștem”

Eveniment: „Rinocerii” la Teatrul Naţional din Craiova

Saviana Stănescu pe scena Teatrului Odeon – interviu

Festivalul Internaţional de Teatru de la Oradea se deschide cu „Muzicanţii din Bremen”

Orădenii în festival

Premieră la Întâlnirile Internaționale de la Cluj-Napoca

Moartea pentru patrie sau râsu-plânsu… la bloc

Pledoarie pentru teatru

Aniversare Ștefan Mihăilescu-Brăila

Aniversarea a 10 de ani de audiții la Majestic

Bocsárdi László: „Dacă un spectacol de astăzi este și poetic, nu se strică teatrul”, interviu

Aura Corbeanu: „«Clipe de viață», un omagiu adus de artiști importanți din România colegilor lor”, interviu

„Adunarea păsărilor” la Teatrul „Țăndărică”

La Teatrul Excelsior, in focus: tinerii, cronică de teatru

Lucian Vărșăndan: „«Bremen», un spectacol în viziune ludică”, interviu

Constantin Chiriac: „Noi suntem aici pentru dialog”, reportaj

Școlile și academiile de teatru împreună, cronică de festival

Un spectacol-eveniment: „Dialog imaginar cu Anton Pann” de Pușa Roth

Ecouri FITS 2015, cronică de festival

Spectacolul-lectură la Teatrul „Nottara” – interviu cu Mădălina Negrea

Doina Lupu: „Gala Tânărului Actor – HOP 2015, o ediție cu multe noutăți”, interviu

Mircea M. Ionescu: „Există dramaturgie română. Trebuie doar să fie citită”, interviu

Luminița Puiuleț despre „Antisocial” și alte proiecte teatrale ale studenților sibieni

Alexandru Darie: „«The Bach Files», o poveste despre iubire și căutarea de sine”, interviu

Gala Tânărului Actor HOP în primele zile, reportaj

În căutarea actoriei în stare pură…, cronică de teatru

Festivalul de Teatru Scurt 2015, o ediție atipică, cronică de teatru