Cronica rolului, rubrică de ION PARHON

cronica rolului emil boroghina beranger ion parhon rev teatrala radio

cronica-rolului-de-ion-parhon-rubrica-revista-teatrala-radioS-a întâmplat cu puțin timp în urmă, la ”Bacău Fest-Monodrame”. Mai precis, la un recital dincolo de periplul obișnuit al concursului și al spectacolelor invitate să închidă fiecare zi de festival. Era un recital de excepție dedicat de actorul Emil Boroghină lui Béranger, celebrul personaj emblematic pentru opera lui Eugène Ionesco și edificator pentru dramaticele paradoxuri existențiale din însăși ființa marelui dramaturg. Îl mai văzusem la Craiova și la București, aici chiar în prezența maestrului Beligan, regretatul interpret al acestui personaj care continuă să polarizeze interesul și să fascineze sensibilitatea trăitorilor frământatului început al celui de-al treilea mileniu. Niciodată, însă, recitalul nu mi s-a dezvăluit atât de adânc, de fierbinte, de tulburător, învăluit de o mistică frumusețe și, în același timp, de energia unei veritabile lecții de exorcism, menită a ne întări cugetul și sufletul în confruntarea cu eternele interogații generate de existența și de proliferarea Răului din lume și din lăuntrul nostru. Cu atât mai puternice au fost impresiile noastre de spectatori, mai bine zis de ”martori tăcuți la cele întâmplate”, cu cât totul se petrecea într-un spațiu restrâns la o mică scenă și câteva rânduri de scaune din fosta sală de restaurant a complexului hotelier ”Decebal”, cândva lipsită de intimitate chiar și pentru scopul ei inițial, acum însă devenită propice pentru ”teatrul de studio sau de cameră” și înnobilată prin strădania și performanța mesagerului operei ionesciene, care ne-a îndemnat să trăim umăr lângă umăr emoția propice unei catedrale, la îndumnezeitele clipe de purificare și de credință întru bine și lumină.

emil boroghina beranger recital

Emil Boroghină în recitalul ”Béranger”

De după o modestă cortină, înnobilată și ea prin ritualul nerăbdării, își face apariția un bărbat cu părul alb, dar încă tânăr prin vorbă, gesturi și priviri, ”cu setea și cu foamea” lui generate de ”nevoia de altă viață, o viață nouă, alt cadru, alt decor, care să corespundă unei necesități interioare”. O geană de lumină în ochi și de nostalgie în glas îi însoțesc amintirea unor clipe providențiale: ”Simțeam în adâncul sufletului fericirea unică de a trăi… Deodată, bucuria a devenit și mai mare, rupând toate zăgazurile! Euforia aceea de nespus m-a cuprins, lumina a devenit și mai strălucitoare. Pe stradă, nici un om, nici țipenie, nici un zgomot, nu eram decât eu. Totuși, nu sufeream din pricina acestei singurătăți, nu era o singurătate. Liniștea mea, propria-mi lumină, se revărsau, la rândul lor, asupra lumii, umpleau universul cu un fel de energie aeriană. Un cântec triumfal țâșnea din adâncurile cele mai tainice ale ființei mele: existam, eram conștient că exist din totdeauna, că n-am să mor niciodată. Mă simțeam acolo la porțile universului, în centrul universului. Mergeam, alergam, strigam: exist, exist, totul există, totul există… Numai amintirea acestei întâmplări mi-a îngăduit să îmi duc viața mai departe în orașul cenușiu.”

boroghina beranger 3După întruparea succintă și fermecătoare a unui gând ce ar putea servi drept călăuză celor grăbiți să declare că ”nu știu cum arată fericirea”, protagonistul ne invită în miezul dialogului său incendiar cu ”ucigașul fără simbrie”, în fapt, un ”interogatoriu” de o pilduitoare tensiune intelectuală și emoțională cu privire la caracterul omniprezent, cinic și totodată ilogic al Răului, la sorgintea lui și la năzuința de a curma lucrarea acestui slujbaș al Satanei. Remarcabil în interpretarea actorului este mariajul subtil dintre tonul vehement protestatar și acela sincer obsedat de nevoia explicării cauzelor acestui mecanism infernal al eroziunii și al distrugerii valorilor vieții. Mai mult decât atât. Enumerarea ipostazelor Răului și devoalarea nepotolitei sale vocații distructive își fac loc aproape concomitent cu nădejdea de a-l îndupleca pe imaginarul și sinistrul său interlocutor de a renunţa la nefasta lui ”vocație”, apoi cu hotărârea inflexibilă de a-l distruge. ,,Sunt obișnuit cu singurătatea. Totdeauna am fost singur… Trebuie să împiedic Răul, trebuie să merg mai departe…” ”Urăști specia umană ? Și de ce? Răspunde!… Nu-ți plac nici animalele? Nu iubești nici o ființă vie ? Nici plantele ? Dar pietrele, soarele, stelele, cerul albastru? Nu se poate să urăști totul! Crezi că societatea e rea, că nu poate fi îmbunătățită, că revoluționarii sunt niște idioți ? Dar răspunde odată, răspunde! Trebuie să te înțeleg!” […] ,,Adineauri aveam intenția să mă răzbun pe mine și pe ceilalți. Voiam să fii arestat, să ți se taie capul. Eram furios pe dumneata. Îți doream moartea… Totuși, trebuie să-ți spun. Ești o ființă omenească, facem parte din aceeași specie, trebuie să ne înțelegem… căci suntem frați… și dacă te urăsc pe dumneata, trebuie să mă urăsc și pe mine. Nu râde, solidaritatea, frățietatea între oameni există cu adevărat, sunt încredințat, nu-ți bate joc !…”

boroghina beranger afis

Dialogul în interpretarea cunoscutului om de teatru capătă uneori nuanțe moi, catifelate, pătrunse de sincere și neașteptate conotații autoreferențiale: ”Ascultă, îţi fac o mărturisire sfâșietoare. Și eu, adesea, mă îndoiesc de toate. Mă îndoiesc de utilitatea vieții, de sensul vieții, de propriile valori, de toate dialecticile. Nu mai știu ce să cred… Poate că nu există nici adevăr, nici bunătate. Dar, în cazul acesta, fii filozof, dacă totul e deșertăciune…, dacă bunătatea e deșertăciune, atunci și crima nu e decât deșertăciune… Ai fi prost dacă, știind că totul nu-i decât pulbere, ai pune preț pe crimă, căci asta ar însemna să pui preț pe viață… Iată-te astfel în plină contradicție cu dumneata însuți!”.

Berenger boroghina sursa foto http www.arieltheatrero

Sursa foto: www.arieltheatre.ro

Epuizând toate căile rațiunii și chiar ale ilogicului spre a-și convinge interlocutorul de absurditatea menirii sale nefaste, protagonistul se dezlănțuie în invective și în dorința de a-l distruge cu orice chip. Tonalitatea vocii capătă accentele unei hotărâri aproape disperate: ”Canalie! Pușlama! Imbecil sângeros. Ești mai hidos ca o broască râioasă. Mai feroce ca un tigru, mai prost ca un măgar… Am îngenuncheat, dar nu ca să te implor. Ci să ochesc mai bine… Am să te împușc, apoi am să te calc în picioare, am să te strivesc, putregai, stârv de hienă!… Nu mi-e frică de tine, rușine a creațiunii !” …Și, după câteva secunde de tăcere, ce ascund îndoiala, neputința și poate gândul unui demers sisific, urmează poate cel mai sfâșietor apel: ”Doamne, Dumnezeule, nu se poate face nimic ! Ce se poate face ?… Ce se poate face ?…” Iar pe ecranul din fundalul acestui neobișnuit recital, conceput de actor împreună cu tânăra regizoare Alina Hiristea, apare ultima și inflexibila convingere a protagonistului, ce conferă măreție mesajului ionescian: ”Sunt ultimul om. Am să rămân om până la capăt ! Nu capitulez!”

emil boroghina eugene ionesco beranger

Întreg discursul artistic ce își descoperă mereu o puternică și tulburătoare actualitate, vizând și ipostazele Răului și mult ignorata noastră nevoie de solidaritate umană, dobândește prin expresivitatea atitudinii, a gestului și a frazării actorului tensiunea unui fragil echilibru între disperare și speranță sau, mai bine zis, dimensiunea unui strigăt de speranță, ivit din lăuntrul disperării, ce legitimează și conferă invulnerabilitate speranței. Așa cum remarca B. Elvin și cum ne-a dovedit-o și recitalul domnului Emil Boroghină, teatrul ionescian ”constituie un amestec rafinat de lumină și umbră, făcut să ne releve enigme care se pot dezlega cu mai multe chei. Sunt enigme vechi de când lumea și care au primit soluții vechi de când lumea. Într-un anume sens, avem de-a face cu probleme rezolvate, dar care au supraviețuit… soluțiilor. Prin aceasta sunt tragice.” Privit din această perspectivă, mesajul recitalului ce a dat o binecuvântată strălucire festivalului băcăuan se înfățișează drept un creștinesc îndemn și o inflexibilă speranță la necapitulare, până în ziua când solidaritatea va deveni adevăr, iar chipul majorității va cunoaște ireversibil izbânda acelui drum împlinit de la o realitate pur numerică la una pe drept cuvânt îndumnezeită prin calitate. Odată cu valoarea sa artistică și, totodată, terapeutică, recitalul acesta, perceput în chip electrizant, la doi-trei pași de noi și uneori chiar la unul singur, sau în chip complementar, datorită seducției imaginilor video, și-a definit harul și individualitatea atât prin relevarea interogațiilor existențiale și a perenitățăii complexe a personajului Béranger, cât și, fapt destul de rar, prin descifrarea consonanței acestor interogații cu altele, ce privesc viața și personalitatea actorului, dar și viața fiecăruia dintre noi.

Ion Parhon

Ion Parhon

logo revista teatrala radio

Vezi: Arhiva rubricii Cronica rolului

Alte articole de Ion Parhon:

Comedia într-o confruntare naţională, cronică de festival

Personaje și măști

Teatrul „impur” în stare de grație

Un loc binecuvântat de pasiune

Antieroine celebre în spectacolul cărţii

O sărbătoare onorată de puterea artei spectacolului

Gânduri la aniversare

La aniversare

costintuchilaCRONICA ROLULUIalina hiristea,B. Elvin,Bacău Fest Monorame,Beranger,broască râioasă,chip electrizant,cronica rolului rubrica revista teatrala radio,Decebal,deșertăciune,emil boroghină,eugen ionescu,eugene ionesco,ion parhon,mesaj ionescian,proliferarea Răului,recital,singurătate,teme ionesciene,tigru,Ucigas fara simbrie,”Sunt ultimul om. Am să rămân om până la capăt ! Nu capitulez!”
Cronica rolului, rubrică de ION PARHON S-a întâmplat cu puțin timp în urmă, la ”Bacău Fest-Monodrame”. Mai precis, la un recital dincolo de periplul obișnuit al concursului și al spectacolelor invitate să închidă fiecare zi de festival. Era un recital de excepție dedicat de actorul Emil Boroghină lui Béranger, celebrul...