de RĂZVANA NIȚĂ

revista teatrala radio stefan iordache in memoriam

„Dorul este amintirea unei stări de bine. Sentimentul că te-ai îndepărtat de un loc ocrotitor şi dorinţa de a reveni acolo. Toate se leagă, şi chipuri, şi locuri, şi întâmplări. Ca atunci când, toropit de soare, pe un şezlong, te trezeşti zâmbind cu ochii închişi. Simţi dintr-o dată ca o părere, duhul verilor de altădată”. E definiţia celei mai greu de definit noţiuni din limba română, „dor”, în varianta Ştefan Iordache, cel de la a cărui dispariţie se vor împlini duminică, 14 septembrie 2014, opt ani. 

ludmila patlanjoglu stefan iordache regele scamator

Am recitit de curând excelentul volum al Ludmilei Patlanjoglu, Ştefan Iordache – Regele scamator. Am făcut-o din irepresibila dorinţă de a-mi aduce aminte de el, actorul elegant, solitar dar solidar, pendulând în permanenţă între Mitică, spaima mahalalei cu verbul lui acid, şi Hamlet, cel contorsionat de definitiva imperfecţiune a condiţiei şi naturii umane. Am descoperit un seamăn, o natură complexă, chiar complicată, un suflet bântuit de fantasmele meseriei sale cu care a trăit într-un soi de armistiţiu permanent. Interpreta regi dar visa la senina libertate a copilăriei în cartierul bucureştean Rahova sau în casa bunicilor din Calafatul cel de poveste: „Era emoţionant când toţi bărbaţii ăia se întorceau de la slujbele lor şi, cu picioarele în ligheanul cu apă, povesteau ce au făcut în ziua aceea. Rămâneam lângă ei şi ascultam de parcă ar fi povestit cine ştie ce întâmplări fabuloase. Asta a fost pentru mine, casa părintească”. 

stefan iordache evocare de razvana nita

Ștefan Iordache

Încă din copilărie şi-a exersat vocaţia de ascultător pentru că, singur mărturisea că nu a fost genul de copil care visează să fie actor: „N-aveam niciun gând, nicio aplecare”. Ludmila Patlanjoglu îl provoacă: „Un monstru sacru al teatrului românesc, aşa cum eşti tu, poate apărea din întâmplare?” Şi „monstrul sacru” răspunde: „Din întâmplare, adică întâmplător, nu. Dar din întâmplări, da.”. Revenind la vocaţia sa autentică, aceea de bun ascultător, de desăvârşit receptor, Iordache spunea: „Multe din personajele mele au fost zămislite pe baza observaţiilor pe care le-am făcut, pe baza unor întâmplări care m-au marcat. Poate, la început nu le-am dat importanţă dar în timp, ele s-au sedimentat şi apoi s-au transformat în instrumente de lucru. Când am devenit conştient de asta am început să fiu atent la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Am provocat chiar anumite situaţii din care am tras concluzii pentru această artă-meserie a mea. Un prieten, cu o mare intuiţie, mi-a spus: «Măi, Ştefane, tu eşti ca un burete. Aşa te-a blagoslovit Dumnezeu.»” 

arturo ui stefan iordache

Ștefan Iordache în rolul lui Arturo Ui

Încă de la debutul său în teatru cu un – încă inegalabil – Arturo Ui dar şi în film, în calitate de protagonist în pelicula Străinul (pentru care a fost distins cu premiul de interpretare la festivalul de la Karlovy Vary) au fost analizate resorturile acestui unic talent actoricesc, forţa, impactul, puternica lui personalitate, carisma. Să dăm cuvântul profesioniştilor: „Ştefan e cel mai eficient actor. Cu el nu pierzi niciodată timpul. Nu e nevoie de cuvinte inutile. Este exact ca un mecanism şi viu ca un copil care se naşte în momentul acela.” (Cătălina Buzoianu). „Este un mare artist, dar, ceea ce mi se pare mie unic faţă de ceilalţi, este modul lui de oficiere a acestei profesii. Este genul de actor care lasă o bucată din carnea lui în fiecare rol. La propriu.” (Silviu Purcărete). „Marele actor, orice joacă, atrage neîncetat privirea sălii. El nu se dizolvă într-o comunitate. Destinul său se numeşte însingurare. Însingurare de poet. Pe Iordache, pe o scenă, nu l-am văzut decât singur. Faţă în faţă cu sine însuşi.” (George Banu). 

 teatru-romanesc-stefan-iordache

De la televizor am aflat de boemia lui Ştefan Iordache. Nu cred că era un boem pur-sânge, nu era mistuit de flacăra protagonismului, căreia i se supune orice boem autentic. Era mai degrabă un destoinic, agreabil participant, comesean, dacă vreţi, dar nu se dădea în spectacol, nu era ceea ce se cheamă „sufletul petrecerii”. El era doar scamatorul, orchestratorul, iniţiatorul. Îi plăcea să se lase în momente, în stări. În ultimii ani era din ce în ce mai puternic bântuit de nostalgie: „Au început să mă bântuie amintirile şi să am nostalgii. Simt că mă grăbeşte, că mă apasă timpul. Şi mai simt nevoia în ultima vreme, să mă limpezesc. Nu poţi scoate din tine numai personaje. E împovărător, la un moment dat, să fii în permanenţă altcineva. Ajungi să nu te mai recunoşti pe tine însuţi. Cu cât trece vremea mi-e tot mai dor de mine, de băiatul care bătea mingea în Rahova.” 

Stefan_Iordache foto yorick

Foto: Yorick.ro

A fost un profesionist redutabil şi un perfecţionist dificil de gestionat. Îşi construia personajele din detalii şi muncea atât în repetiţii cât şi la fiecare reprezentaţie. Totul se năştea greu şi toate aceste naşteri îl costau enorm, după cum singur îi mărturisea Ludmilei Patlanjoglu: „Aveam insomnii cu Hamlet! Groaznice! Când mă culcam mai jucam încă o dată în minte, spectacolul. E cumplit de obositor şi mi se întâmplă cu fiecare rol nou. E o ciudăţenie a mea. Sau poate nu numai a mea. Teatrul nu e o oglindă a vieţii. E chiar viaţă. Duci în tine, în organismul tău, atâtea existenţe. Actorul se consumă ca un sportiv de performanţă. […] Eu, când interpretez un asemenea erou, calc altfel, vorbesc, mă comport altfel decât un om normal.” 

stefan iordache referinte critice

Opt ani fără Ştefan Iordache. Opt ani de când El e Acolo şi Personajele sale sunt – încă – Aici. Sau – cine ştie? – poate că sufletul lui sensibil şi fragil le parcurge, din nou pe toate, cu alt tip de înţelepciune. Ajuns acum în paradisul întoarcerii la copilărie, poate face drumul invers, amintindu-şi cu nostalgie de Hamlet, de Richard, de Arturo Ui, de Barrymore, Petrini, Sineşti sau Mitică. 

Întrebat de ce e totuşi nevoie de actori pe această lume, Ştefan Iordache a răspuns: „Pentru că actorul e purtător de viaţă şi de speranţă”. 

La căpătâiul unui gând viu despre El, Actorul, să aprindem o candelă întru pioasă aducere aminte şi eternă ne-uitare.

Reamintim că Revista Teatrală Radio a dedicat luna septembrie 2014 actorului ȘTEFAN IORDACHE 

(3 februarie 1941–14 septembrie 2008)

stefan iordache revista teatrala radio septembrie 2014

 

razvana nita

  Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

Alte articole de Răzvana NițăVa fi ora exactă 

Quo Vadis, Marie…cronică de teatru

„Port doliul vieţii mele…”, cronică de teatru 

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

Tablouri într-o expoziţie, cronică de teatru radiofonic

Aventura care schimbă destine, cronică de teatru radiofonic

Arhiva rubricii Spectator, ca la teatru

costintuchilaEVOCĂRIevocare stefan iordache,george banu despre stefan iordache,karlovy vary,mitică,personaje si actori,răzvana niță,regele scamator,revista teatrala radio stefan iordache,silviu purcărete,ștefan iordache,stefan iordache de ludmila patlanjoglu,stefan iordache despre hamlet,victor petrini
de RĂZVANA NIȚĂ „Dorul este amintirea unei stări de bine. Sentimentul că te-ai îndepărtat de un loc ocrotitor şi dorinţa de a reveni acolo. Toate se leagă, şi chipuri, şi locuri, şi întâmplări. Ca atunci când, toropit de soare, pe un şezlong, te trezeşti zâmbind cu ochii închişi. Simţi dintr-o...