Cronica rolului, rubrică de ION PARHON

Cu puţin timp în urmă am văzut o nouă lectură scenică după Azilul de noapte de Maxim Gorki, în viziunea eminentului regizor Yuri Kordonski, în dramaturgia lui Viski András şi decorul lui Dragoş Buhagiar, împlinită de o trupă excepţională a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Încă de la conferinţa de presă, dinainte de premieră, regizorul anunţase că, spre deosebire de o altă montare a domniei sale cu acest text la Luxemburg, acum miza fundamentală a spectacolului o reprezenta nu atât ambianţa acţiunilor şi a relaţiilor dintre personaje, cât mai ales ceea ce se petrece înlăuntrul lor mental şi sufletesc, motiv pentru care a şi ales titlul original al scrierii, În adâncuri, mai potrivit cu ideea care a stat la baza punerii în scenă clujene.

Şi, într-adevăr, se întâmplă ceva dincolo de imaginile când hilare, când groteşti, violente sau terifiante, legate de unul sau altul dintre personaje, aşa cum sunt cinicul Kostilev, stăpânul azilului, versatila şi diabolica lui soţie, Vasilisa, îndrăgostită de belicosul şi primitivul Vaska Pepel, muribunda Anna, măritată cu Klesci, un ins înrobit de munca fără orizont, Actorul cel ratat şi împins de propria sa condiţie către sinucidere, lucidul Satin, plutind între echilibrul său temperamental, pe de-o parte, şi neputinţa de a-şi impune convingerile în confruntarea cu sine şi cu ceilalţi, pe de altă parte, apoi Baronul, simbol al degradării fizice şi intelectuale, „amintindu-şi” evoluţia, de la straiele de odinioară, la zeghea puşcăriaşului, apoi la mizerabilele veşminte din adăpostul de noapte al celor fără de noroc, Luka, ultimul sosit în azil, cândva contaminat şi el de păcat, dar capabil să se redreseze prin preceptele moralei creştine şi convingerea că Dumnezeu există pentru cei care cred în El, grăbit s-o asigure pe Anna că există undeva, poate după moarte, o lume mai bună,  Nataşa, sora mai mică a Vasilisăi, mereu brutalizată de ea din cauza atracţiei exercitate de aceasta asupra lui Vaska Pepel, şi, în fine, Nastia, o tânără fără căpătâi, cheltuindu-se în fugare aventuri amoroase, pe care nu ezită uneori să le împărtăşească celorlalţi, ca pe nişte poveşti logodite cu iluziile iubirii adevărate, iluzii sancţionate cu neîncredere de unii interlocutori, dar considerate cu totul nevinovate de tolerantul şi înţeleptul Luka.

În adâncuri (Azilul de noapte) de Maxim Gorki, regia: Yuri Kordonski, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca

Acel ceva, din adâncul acestor nefericite fiinţe de la marginea societăţii, ne sensibilizează interesul şi efortul de a desluşi, în chip paradoxal, câte o geană de lumină, de nevoie a evadării din coşmar şi de speranţă, contrastând cu singurătatea lor devastatoare, cu debusolarea maladivă, cu absurdul unei vieţi golite de sens, toate acestea prefigurând meditaţii şi întrebări nu mai puţin adânci şi dramatice, dar mai ales semnificative pentru lumea în care trăim. În felul acesta, montarea clujeană îşi apropie atât meritul prospeţimii şi al actualităţii, cât şi pe acela al unei emoţii mai adânci şi durabile în confruntarea cu textul şi cu personajele gorkiene. Este o trăsătură dominantă pentru întregul spectacol şi capabilă nu numai să individualizeze noua lectură scenică, dar, în opinia noastră,  şi să definească în bună măsură atitudinea regizorului faţă de text, împreună cu unele convingeri intime în plan moral şi intelectual ale valorosului om de teatru.

Anikó Pethö. Foto: István Biró

Toate aceste considerente ne-au îndemnat să vorbim la „Cronica rolului” despre creaţia unei tinere interprete poate mai puţin cunoscute, decât partenerii ei de scenă, care i-au fost colegi sau profesori, răsplătiţi cu numeroase premii naţionale şi o binemeritată popularitate, aşa cum sunt Bogdán Zsolt (Luka), Báks Miklós (Satin), András Hatházi (Kostilev), Imola Kézdi (Vasilisa), Dimény Aron (Actorul), Ervin Szücs (Baronul), Gábor Viola (Vaska Pepel), dar care, prin adevărul artistic şi forţa interpretării sale, se circumscrie cum nu se poate mai bine în paradigma ideatică propusă de Yuri Kordonski pentru acest spectacol.

Anikó Pethö

Trebuie spus că până acum, la aproape zece ani de la părăsirea băncilor şi a studiului facultăţii, unde i-a fost profesor şi András Hatházi, astăzi coleg de scenă, tânăra Anikó Pethö, interpreta Nastiei, s-a remarcat deja prin numeroase evoluţii apreciate favorabil de public şi de critica de specialitate, cum au fost acelea cu rolurile Sonia din Unchiul Vanea de A. P. Cehov, în regia lui Andrei Şerban (2007), pentru care acest demers a fost distins la Gala UNITER cu Premiul pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cel mai bun actor (András Hatházi) şi o nominalizare la Premiul pentru debut primită de Anikó Pethö, Agnes din Strigăte şi şoapte, după I. Bergman, tot în regia lui Andrei Şerban, distins cu Premiul pentru cel mai bun spectacol în Gala UNITER (2011), Isabella din Măsură pentru măsură de William Shakespeare, în regia lui Matthias Langhoff, Linda din memorabilul spectacol cu Aniversarea de Thomas Vinterberg, în regia lui Robert Woodruff (2011), Hedvig în Raţa sălbatică de Ibsen, în regia lui Attila Kerestesz (2004), Domnişoara Julie, din piesa cu acelaşi titlu a lui August Strindberg, în regia lui Felix Alexa (2012), Thea Elvsted, o veche prietenă a Heddei, din spectacolul cu Hedda Gabler, în regia lui Andrei Şerban (2012), recent aplaudat şi în Japonia la Festivalul Ibsen din Tokio, Fiica Ierusalimului, unsă cu mir, din Cântarea cântârilor, în regia lui Mihai Măniuţiu (2007), Gherardina din Gianni Schicchi de Giacomo Puccini, în regia lui Silviu Purcărete (2007), fiica lui Clarence, din Richard al III-lea de W. Shakespeare, în regia lui Tompa Gábor (2008), Bess, rolul principal din  Breaking the Waves de Vivian Nielsen, în regia lui Tom Dugdale (2015) –  răsplătit cu Premiul pentru interpretare feminină la ediţia a XXVII-a a Festivalului Teatrelor Maghiare de la Kisvárda (Ungaria), spectacol prezentat şi în cadrul Festivalului Internaţional „Interferenţe”, unde Anikó Pethö a întrupat-o pe Nastenka într-o înfăţişare şi o lumină fără precedent faţă de numeroasele spectacole cu acest text, pe care le-am văzut în ultimii ani.

De fapt, cine eşti dumneata, Nastia? am întrebat-o a doua zi după spectacol pe tânăra cu chip de adolescentă abia ieşită de pe băncile liceului, ai cărei ochi au ceva din seninul cerului de primăvară, dar grăbiţi oricând să cunoască umbre de nelinişte sau, dimpotrivă, veselia sinceră, spontană şi explozivă a copilăriei. „Cred că Nastenka e o fată foarte fragilă şi în acelaşi timp vulgară. Trebuie înţeles că ea nu a avut nici mamă, nici tată, iar acum se află şi ea sub puterea distructivă a mizeriei, a violenţei şi a suferinţelor din azilul de noapte. Dar cu toate aceste derapaje ale mediului în care trăieşte şi cu efectele Răului asupra destinului celor din azil, Nastia are o slăbiciune, o bucurie, poate chiar un drog: îi place să citească. Iar în spectacolul domnului Yuri Kordonski, nu şi în textul lui Maxim Gorki, personajul meu, care mi-a devenit foarte drag, citeşte despre Anna Karenina. Ba, mai mult, Nastenka este dintr-odată captivată de gândul de a realiza împreună cu ceilalţi o scenă de teatru, în care chiar ea devine regizoarea de ocazie dar şi pătimaşă, în timp ce nu toţi partenerii sunt la fel de convinşi de ceea ce trebuie să facă.”

Acest moment de „teatru în teatru”, în care chiar Nastenka împarte rolurile ce vor fi interpretate de Klesci (Vronski), Baronul (Karenin), Vaska Pepel (Levin), Nataşa (tânăra care tinde să ameninţe  relaţia eroinei cu Vronski), păstrând pentru sine dificila şi dramatica partitură a iubirii Annei Karenina pentru Vronski, aduce cu sine în scenă o neaşteptată picătură de lumină, de umor cald şi delicat, ori de frustă poezie, de mariaj „pitoresc” între seriozitatea şi devoţiunea „regizoarei-interprete” Nastia, pe de-o parte, şi stîngăciile, neîncrederea, chiar înverşunarea partenerilor acestui joc ce aminteşte de ingenuitatea şi de ludicul copilăriei, pe de altă parte.

Anikó Pethö în spectacolul În adâncuri (Azilul de noapte)

Mimica, gesturile, tonalitatea replicilor actriţei par cât se poate de fireşti pentru această mică „aventură” a personajului, născută din „drogul lecturii”. Ele ne pot trimite cu gândul la emoţia, pasiunea şi credinţa regizorului autentic, la farmecul real al teatrului şi la energia pe care o degajă un text în fiinţa directorului de scenă. Mai mult, prin această intervenţie a lui Yuri Kordonski în textul clasic, reuşim să pătrundem în „eul” profund al personajului, aproape de acele manifestări ale subconştientului, când obsesia unei iubiri adevărate şi experienţele nefaste ale vieţii sale tind să se suprapună cu povestea Annei Karenina şi să îi dinamizeze dorinţa, efortul şi bucuria de a întrupa scenic trăirile sale. Ca şi în cazul încercării de a pătrunde în adâncul fiinţei celorlalte personaje, asistăm, totodată, la un ambiţios demers de unificare, sau cel puţin de armonizare a contrarietăţilor manifestate în firea şi în destinul eroilor gorkieni, aşa cum sunt priviţi ei astăzi de regizorul spectacolului. Este dezvăluit totodată şi farmecul nerepeche al „improvizaţiei”, în relaţia regizor-interpret, ca metodă de lucru, şi rezultatul provocator al unei detaşări de litera textului clasic, cu binecuvântarea unui rezultat ce nu se numeşte „trădare”, ci sporirea tâlcurilor şi a izvorului său de satisfacţie estetică. Sinceritatea, sensibilitatea şi impetuozitatea cu care Anikó Pethö ne invită „să trăim” dimensiunea şi complexitatea semnificaţiilor momentelor de „teatru în teatru”, rod al talentului şi al marelui ei instinct profesional, dar şi al empatiei cu gândirea regizorului, însufleţită de dorinţa… însufleţirii propriei noastre iniţiative interpretative, sunt edificatoare pentru performanţa actriţei şi pentru altitudinea intelectuală şi emoţională a întregului spectacol. Nu întâmplător, atunci, în timpul spectacolului, am simţit nevoia să aplaud această scenă, acest detaliu semnificativ al distanţei de la posteritatea textului la valorificarea lui astăzi. Nu am făcut-o, iar mai târziu, într-o plăcută ambianţă de cafenea, am gândit că a fost mai bine aşa. Pentru că o voce de critic plin de emfază a explodat: „Mai repede înţeleg ce a căutat neamţul în Bulgaria, decât ce a căutat Anna Karenina în Azilul de noapte!” No comment.

Ion Parhon

Ion Parhon

logo revista teatrala radio

Vezi: Arhiva rubricii Cronica rolului

Alte articole de Ion Parhon:

Comedia într-o confruntare naţională, cronică de festival

Personaje și măști

Teatrul „impur” în stare de grație

Un loc binecuvântat de pasiune

Antieroine celebre în spectacolul cărţii

O sărbătoare onorată de puterea artei spectacolului

Gânduri la aniversare         

La aniversare

costintuchilaCRONICA ROLULUIAnikó Pethő,azilul de noapte,Bogdan Zsolt,cronica rolului de ion parhon,gianni schicchi,hedda gabler,maxim gorki,nastia aniko petho,nastia si anna karenina,teatrul maghiar cluj,yuri kordonski
Cronica rolului, rubrică de ION PARHON Cu puţin timp în urmă am văzut o nouă lectură scenică după Azilul de noapte de Maxim Gorki, în viziunea eminentului regizor Yuri Kordonski, în dramaturgia lui Viski András şi decorul lui Dragoş Buhagiar, împlinită de o trupă excepţională a Teatrului Maghiar de Stat din...