Dicționar de personaje, rubrică de PAULA ROMANESCU

ioana-d-arc-dictionar-de-personaje-paula-romanescu-rev-teatrala-radio

sigla-rubricii-dictionar-de-personajeZiua de miercuri, 30 mai din anul 1431 va rămâne în memoria omenirii (nu prea fidelă, de altfel şi mereu gata să ignore acele întâmplări care-i întinează statutul de regat al fiinţei gânditoare) însemnată cu flăcările rugului pe care a fost arsă de vie „Ciocârlia” aceea de pe cerul Franţei, ţărăncuţa din Domrémy care, auzind voci care-i porunceau să-şi  lase oiţele şi să pornească să-şi elibereze ţara, chiar asta a făcut.

Noi să începem cu… sfârşitul!

ioana-d-arc

În ajunul amintitei zile, „preacucernicul” episcop de Beauvais, monseniorul Pierre Couchon (ce nume potrivit: paronimul cochon, substantiv comun, se traduce în româneşte „porc”, dar şi în franţuzeşte tot la fel…), preşedinte al Tribunalului Ecleziastic, citea în mod solemn sentinţa de condamnare la ardere pe rug pentru erezie a Ioanei d’Arc, după un proces satanic în care politicul – la raison du plus fort, dicta bisericii cum să facă din puritatea însăşi simbol de neagră întinare, mascarada plasându-se sub legea „dreptei credinţe”: „In nomine Domini, Amen!”

Se plasa bine jivina!

Apoi a continuat el cu solemnitate în glas: „[…] Noi, Petru, din mila lui Dumnezeu episcop de Beauvais, şi fratele Jean le Maistre, vicar al Eminenţei Sale Dr. Jean Graverent, Inchizitor al perversităţii de erezie şi anume delegat pentru acest proces, te declarăm pe tine, Ioana, numită îndeobşte «fecioara», schismatică, idolatră, închinătoare la satana etc.” („Etc”-ul acesta nu mai avea nume!).

Nici pomeneală de victoriile obţinute de ea în numele Franţei contra ocupanţilor englezi. „Asemenea unui mădular cangrenat”, Ioana d’Arc era excomunicată, scoasă adică din comunitatea bisericii şi de sub tutela ei, pentru a fi predată spre judecare tribunalului laic, Braţul Secular, ca acesta şi nu „Preamilostiva Biserică” să pronunţe sentinţa de condamnare la moarte, ea – „preamilostiva” mulţumindu-se cu „umilul” rol de inspiratoare a sentinţei, punându-şi astfel un voal ipocrit peste ochi în virtutea mincinosului adagio: Ecclesia abhorret a sanguine – Biserica detestă vărsarea de sânge!

Făţărnicie, ce chip hidos împrumuţi uneori!

Predând-o pe Ioana „braţului secular”, reprezentanţii lui Dumnezeu pre pământ făceau tribunalului recomandarea ipocrită ca acesta „s-o judece cu blândeţe şi să încerce s-o scutească de moarte şi de mutilarea mădularelor”…

jeanne_darc_1

Pilat din Pont se mai putea spăla o dată pe mâini (cu ceva mai multă insistenţă!)… Toţi Pilaţii din Ponturile lumii au repetat de mii şi milioane de ori gestul acesta „inocent” „In nomine Domini”, desigur, de nu chiar in nomine fiarei cu chip de om!

Cum un acuzat de erezie era automat osândit de Justiţia laică la ardere pe rug, Ioana, al cărei proces instrumentat de Inchiziţie fusese astfel ticluit încât să ducă la neevitarea sentinţei, nici măcar n-a mai fost judecată ci de-a dreptul înhăţată de „braţul secular” cu o grabă şi cu un zel demne de cauze cu adevărat bune şi, predată călăului care, fără să mai aştepte semn şi îndemn, pregătise rugul…

In nomine Domini!!!

În Piaţa Veche din Rouen, aproape de Biserica Mântuitorului, judecători, asesori, trupe ale garnizoanei engleze (de ocupaţie!), norod câtă frunză, câtă iarbă, veniseră cu toţii să urmărească terifiantul spectacol.

Şi „eretica”, „schismatica idolatră” Ioana d’Arc, asemenea Celui Răstignit pe Crucea din Calvar, a invocat până la ultima suflare numele Mântuitorului dar n-a rostit şi acel Elli, Elli, lama sabacthani!, pentru că destinul ei a fost o ardere din neţărmurită iubire de Franţa, inspirată de chiar Acela care este Adevărul, Lumina şi Viaţa, singura instanţă în faţa căreia sufletul ei se pleca întru neclintită ascultare.

Într-o inchiziţie a „Iadului Roşu”, condamnaţii fără vină – martirii români din închisorile comunismului venit peste ţara noastră ca o Siberie a urii,  nu repetau şi ei, în cele mai cumplite chinuri, rugăciunea inimii: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”?

maison-natale-de-jeanne-darc-a-domremy-la-pucelle

Casa natală a Ioanei d’Arc la Domrémy

Cine a fost dar Ioana d’Arc, tânăra de 19 ani împotriva căreia s-a înverşunat Biserica Franţei Catolice dintr-o vreme în care poporul francez sângera de zor la gătarea Războiului de 100 de ani?

Ia, acolo, o biată ţărăncuţă neştiutoare de carte dintr-un sat din Vosges, în mintea căreia poveştile şi visele copilăriei căpătaseră sensuri hiperbolice care, transferate asupra dramei pe care o trăia poporul Franţei sub stăpânirea engleză, s-au transformat în poruncă divină de a restabili ordinea de drept în ţară.

Dar ţara ce făcea pe atunci?

Oamenii simpli îşi apărau cum putea avutul adunat din truda mâinilor lor, în faţa invadatorilor jefuitori (ca toţi invadatorii din toate timpurile), nobilii însă pactizau cu aceştia spre a-şi pune la adăpost bogăţiile şi privilegiile, nevolnicul rege Carol al VII-lea, fiul (?!) lui Carol cel Nebun (1380–1422) şi al reginei Isabeau de Bavière, fusese dezmoştenit chiar de iubitoarea sa mamă care socotise că pentru ţară era mult mai profitabil să fie pusă sub coroana Angliei, lucru pecetluit de altfel prin nunta fiicei sale cu  Henric al V-lea şi semnarea dezastruosului Tratat de subordonare de la Troyes (1420).

Dar  regele nebun ce făcea? 

El îşi lăsa grijile tronului şi minţile rătăcite în seama zburdalnicei sale metrese Odette de Champdivers.

Zălogită coroanei engleze, Franţa părea o mireasă fără zestre la cheremul unui mire bogat şi arogant.

Năucit, poporul francez asista la festinul de după parafarea „târgului” de la Troyes, înghiţind în sec cu amarul tot al umilinţei şi ridicând spre cerul mereu mut rugi de salvare, Dumnezeu fiind invocat cu ardoare să facă El vreo minune dacă ar mai fi ceva de făcut.

Şi Dumnezeu a răspuns:

Mai întâi l-a chemat la El în 1422 pe Henric al V-lea, regele dublu încoronat (să recunoaştem că două coroane atârnă cam greu pe un căpşor, fie el şi regal!) prin zestrea oferită de iubitoarea lui soacră Isabeau de Bavière, aceeaşi iubitoare mamă care nu se dumirise încă dacă propriul său fiu – Carol al VII-lea – va fi fost în egală măsură şi fiul soţului său, regele nebun.

Regele „copil-minune”, Henric al VI-lea, la numai un anişor, i-a urmat la tronuri (sub tutelă ducală) lui Henric al V-lea. În 1431 a fost uns rege al Franţei la Paris, detronat în Anglia treizeci de ani mai târziu, reîntronat în 1470 şi, după o modă care nu a dat niciodată greş, mai cu seamă când e vorba de care pe care pentru un tron, a fost asasinat de Richard, duce de Gloucester, cel pus de Marele Will în insectarul de regi, personaj malefic şi tragic al cărui strigăt traversează de secole teatrele lumii: „Un cal, regatul meu pentru un cal!”

Ce puţin valorează un regat, şi câte crime pentru o coroană!

Dar să ne întoarcem la regele fără tron – Carol al VII-lea, retras cu mica sa Curte sărăntoacă la Bourges, plictisindu-se de moarte lângă o nevastă insipidă şi oficializând întru eterna glorie a curţilor cu orătănii regale statutul de metresă regală frumoasei şi cochetei Agnès Sorel de la care începe lungul şir al celebrelor metrese care au jucat, fiecare-n felul lor, rolul de stăpână pe mintea (cât era şi asta) şi inima (cât se nimerea să fie) încoronaţilor de pe tronul Franţei (că de alte tronuri nu vorbim de data aceasta!): Dianne de Poitiers, M-me de Montespan, M-me de Maintenon, M-me de Pompadour, ca să nu le amintim decât pe acestea.

jean-fouquet-fecioara-cu-pruncul-inconjurat-de-ingeri-c-1450

Jean Fouquet, Fecioara cu pruncul înconjurată de îngeri, c.1450

Agnès Sorel i-a dăruit lui Carol al VII-lea patru odrasle, toate fete. El i-a dăruit castelul Beauté sur Marne. Pictorul Jean Fouquet avea s-o nemurească în chip de Fecioara cu PrunculBlasfemie? Da de unde! Arta sfinţeşte.

Tot lui Fouquet i se datorează pictarea chipului lui Carol al VII-lea, în hlamidă purpurie, pe cap cu un turban verde şi, în ochi, o privire tâmpă în care se zăreşte neantul…

charles_vii_by_jean_fouquet_1445_1450

Jean Fouquet, Carol al VII-lea, c. 1445–1450

Nevolnicul rege mai avea o preocupare: jocul de cărţi, inventat anume la începutul veacului al XV-lea pentru delectarea regelui nebun care-i era tată oficial.

Între jocul de cărţi şi jocul cu dame, viaţa lui Carol ar fi trecut liniştită dacă liniştea nu i-ar fi fost tulburată de apariţia la curticica lui plină cu gâsculiţe plictisite de un dolce farniente, a unei ţărăncuţe înfipte care pretindea că a fost trimisă pe capul lui „chiar de Împăratul Cerurilor” să-i redea nevolnicului tronul care i se cuvenea „de drept”, să elibereze oraşul Orléans şi să-l conducă pe Carol la Reims pentru sacra încoronare, realizând totodată şi eliberarea Franţei de sub stăpânirea engleză. Scurt!

l-alouette-afis-de-jean-denis-malcles-col-art

L’Alouette de Jean Anouilh, afiș de Jean-Denis Malclès
Collections A.R.T.

N-ar fi rău să citiţi, dacă n-aţi făcut-o încă, piesa scrisă de Jean Anouilh şi publicată în 1952 – L’Alouette – Ciocârlia unde se face, cu o fină şi tăioasă ironie, ilustrarea momentului întâlnirii dintre Ioana şi Carol al VII-lea la castelul din Chinon unde-şi pusese acesta la adăpost regala-i inutilitate.

Vorbele Ioanei sunt numai curaj inspirat de credinţa că Dumnezeu te-o asculta El când eşti la ananghie dar nici tu nu trebuie să stai cu braţele încrucişate aşteptând să-ţi cadă-n gură para mălăiaţă.

Este în demersul ei toată forţa preceptului latin „Si vis pacem, para bellum”, pentru că ţărăncuţa din Domrémy chiar asta încerca să-i spună regelui fără tron: Să treacă la luptă!

Numai că regelui nu-i ardea de război. El câştigase deja cea mai importantă bătălie când şi-a dat osteneala să se nască. Se cuvenea ca şi cerul să-l răsplătească pentru această trudă…

Şi cerul ce făcea? I-o trimitea pe cap pe Ioana, o obrăznicătură analfabetă care auzea voci!

Numai că analfabeta tocmai trecuse cu brio prin toate filtrele bisericeşti şi răsturnase toate capcanele întortocheatelor interogatorii (de la care multe ar fi avut de învăţat şi serviciile de spionaj din toate laboratoarele relelor lumii ca un cuib de viespi) ale clericilor de la tribunalul din Poitiers care-i cântăriseră minuţios fiecare vorbă mai înainte de a i se îngădui să se prezinte în faţa regalului bastard.    

În 1428, ea îl convinsese pe comandantul trupelor franceze, Robert de Baudicourt, să-i dea o escortă care s-o conducă la regele pe care nu-l cunoştea. Ajunsă la curte, ea l-a reperat repede printre saltimbanci şi pitici pe regele care se juca de-a v-aţi ascunselea (cu siguranţă pentru că avea cea mai tâmpă figură…).

Poporul năpăstuit, sătul de înfrângeri şi de trădarea nobililor pentru care ubi bene le era şi patrie şi regat, numai privilegiile să nu le fi fost atinse, o considera pe Ioana cu adevărat trimisă de Domnul pre pământ şi era gata s-o urmeze, încredinţat că victoria va fi de partea ei, de partea lor.

jeanne-darc-au-siege-dorleans-jules-eugene-lenepveu-1890

Jules Eugène Lenepveu, Ioana d’Arc la asediul orașului Orléans, 1890

Ce a urmat se ştie:

Eliberarea oraşului Orléans (1429), superpăzit şi superfortificat de ocupant. Era rezultatul  izbânzii celui care-şi spune „Ajută-te, şi Dumnezeu te va ajuta!”.

Apoi conducerea regelui pentru Încoronare, în iulie 1429, cu Ioana în fruntea trupelor, la Catedrala din Reims, ceremonie prin care avea să i se recunoască nevolnicului avorton regal legitimitatea.

În septembrie 1429, Ioana avea să fie rănită în bătălia (pierdută) pentru Paris, la Porte Saint-Honoré şi capturată de nobilii din clanul des Bourguignon care aveau s-o vândă un an mai târziu pe un preţ neruşinat, prin Jean de Luxembourg-Ligny, conte de Saint-Pol, contelui englez de Warwick, poreclit şi făcătorul de regi, care avea să fie la rândul lui ucis de un „făcut de-al lui” –  Eduard al IV-lea, în 1471…

Ei, da! Când stai în calea regilor, trebuie să contribui şi cu sângele tău la menţinerea culorii purpurii a covorului aşternut paşilor regali dacă interesele coroanei o cer…

Când trupele franceze s-au apropiat de Beauvais, nedemnul episcop Pierre Couchon s-a văzut… nevoit să-şi părăsească dioceza în care începuse instrumentarea procesului pentru erezie şi vrăjitorie intentat Ioanei d’Arc şi să se strămute, cu proces cu tot, la Rouen, oraş aflat sub tutela englezilor.

Dar unde era regele Franţei, încoronatul de la Reims, Carol al VII-lea? Cum de nu i-a venit el în ajutor celei căreia îi datora coroana?

Păi, unde să fie, amărâtul! Se pusese la adăpost, grijuliu foarte să nu-i fie amestecat numele de „uns” cu acela al „ereticei slujitoare a diavolului”.

Eretică ea?! Slujitoare a diavolului ea care luptase cu dumnezeiască dăruire pentru eliberarea ţării, în numele „Măriei Sale Carol al VII-lea”?! Poate doar dacă diavolul era chiar regele, adică el, prostănacul.

Printr-o scrisoare adresată către toate oraşele Franţei (cine i-o fi redactat-o?), regele s-a lepădat de „eretica” Ioana.

Cu o „sfântă” vigilenţă, „Sfânta Inchiziţie” drapată în virtute sta gata să doboare fără milă „orice mădular stricat” pentru ca „pădurea să rămână sănătoasă”, demascând pe cel mai de temut duşman al credinţei – omul.

Cum să înţelegem că tocmai din dragoste de oameni Şi-a trimis Dumnezeu pe pământ pe propriu-I Fiu deşi ştia prea bine ce avea să urmeze?

În acest caz, monstruozitatea care se numea Inchiziţie pe cine a slujit?

Singură în faţa haitei judecătoreşti (ecleziastice şi laice), Ioana d’Arc şi-a asumat până la capăt tragica ei măreţie.

affiche-dalfons-mucha-representant-maude-adams-dans-le-role-de-jeanne-darc-dans-la-pucelle-dorleans-de-schiller-en-1909

Afiş de Alfons Mucha reprezentând-o pe Maude Adams în rolul Ioanei d’Arc din piesa Fecioara din Orléans de Schiller, 1909

Nu este cu adevărat mare, scrie Jean Anouilh în amintita piesă de teatru, punând vorbele în gura acuzatorului Couchon care abia de le rosteşte străfulgerându-i gândul, decât acela care, în această singurătate, în această tăcere fără Dumnezeu, în această suferinţă de fiară hăituită, îşi ridică fruntea”. La care Warwick adaugă cu cinică umilinţă: „Dar noi ceilalţi, oamenii poliţiei, suntem siliţi să nu prea reflectăm la această măreţie a omului singur… şi, ca un făcut, ni se întâmplă s-o întâlnim de regulă la oamenii pe care-i punem la zid. Dar, cum în politică nimic nu este ireparabil, n-ar fi de mirare să i se ridice Ioanei d’Arc o statuie chiar şi la Londra când vremea se va coace…”

Şi-a fost ziua de 30 mai 1431.

Rugul din Piaţa Veche a Rouenului – înalt. Să se vadă până departe. Spectacol garantat!

Câtă diferenţă totuşi față de execuţiile din Mileniul  Trei unde „rugul” se întinde pe câte o ţară întreagă, ba chiar pe mai multe, totul prezentat în detaliu, „agrandisat” cu artă pe ecranele televizoarelor şi servit „proaspăt” la ceas de seară, ca un pahar de vin roşu între o reclamă comercială şi luminiţa unei stele cu strălucire de o zi pe firmamentul-butaforie al gloriei de trei parale!

Ioana d’Arc n-a fost o stea! A fost o ciocârlie în al cărei cânt s-a topit într-o vreme tot sufletul poporului francez sătul de un război care nu se mai isprăvea, războiul acela cunoscut ca fiind „de o sută de ani”.

În vremea noastră avem războaie „fulger”, „trăznet”, războaie cât o înflorire de ciupercă pe cerul lumii ca o Hiroşimă a ororii…

jeanne-d-arc

Povestea „Fecioarei din Orléans” este departe de a fi uitată.

Prin 1456 s-a încercat reabilitarea condamnatei inocente, printr-un proces iniţiat chiar de Carol al VII-lea (să-l fi pălit remuşcarea pe nătângul încoronat graţie Ioanei d’Arc?), proces prin care se recunoştea că „atunci s-a greşit puţin” dar că vina este omenească şi, în nici un caz, ea nu trebuie raportată pe seama instituţiei eclesiastice care este „fără de prihană”…

Aceeaşi instituţie „fără de prihană” avea s-o beatifice  în anul 1909, să o canonizeze în 1920, data celebrării sale fiind însemnată în calendarul catolic în cea de a doua duminică a lunii mai.

Nici literatura nu s-a lăsat mai prejos. Despre Ioana d’Arc au scris Audiberti, Ch. Péguy, G. B. Shaw, Anouilh şi alţii, o parte din scrierile lor au fost transpuse în cinematografie, chipul ei a inspirat pictori şi sculptori.

Poate cel mai aproape de ceea ce a însemnat Ioana d’Arc în conştiinţa omenirii (a Franţei în primul rând) este poetul Jules Supervielle cu poemul său Profeţie, ca un ecou al cântului mutat din cerul Franţei în cerul lumii:

      „Cândva acest pământ nu va mai fi

      decât un spaţiu orb ce se roteşte

      între întuneric şi lumină.

     Din nesfârşitul ocean Atlantic

     va mai rămâne poate gustul de sare

     şi vreun peşte cu aripi – zbor magic

     ce nu va şti nimic de soare.

     În locul crângului de-altdată

     un cântec s-o înălţa-n tării

     nimeni n-o şti de unde vine

     nimeni n-o fi atunci s-o ştie

     doar Dumnezeu va murmura:

     E-o ciocârlie.”

jeannedarc_sacreingres-luvru

Jean Auguste Dominique Ingres, Jeanne d’ Arc, Muzeul Luvru

Dar nu cumva depinde chiar de noi ca această profeţie să nu se împlinească? Pentru aceasta ar trebui să avem în vedere un mai nimic: Să ne ajutăm şi Dumnezeu ne va ajuta! Să nu mai îngăduim inchiziţiilor, terorii politice de nici o culoare, din nici un timp, să ne reducă la tăcere în numele dreptăţii celui mai tare şi, mai cu seamă, să lăsăm inimii dreptul de a ne proba pentru totdeauna statutul de om, muritorul acela care ştie că are viaţă puţină, dar mai ştie deopotrivă şi că poate fi nemuritor…

Ciocârlia de Jean Anouilh, traducere de Valentin Lipatti, adaptare radiofonică de Ion Chelaru. Regia artistică: Cristian Munteanu, 1988 – fragment

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

Giuseppe Verdi, Uvertura operei Giovanna d’Arco (1845)

Jeanne d’Arc au bûcher (Ioana d arc pe rug), oratoriu de Arthur Honegger după poemul dramatic al lui Paul Claudel (1939). Orchestra Simfonică „Leopolis”’ din Liov (Ucraina). Dirijor: Jean-Pierre Loré, Église de la Trinité, Paris, Église de la Trinité
Paris, 2005

https://youtu.be/f2PPjSeMA2Y?list=RDf2PPjSeMA2Y

Paula Romanescu

Paula Romanescu. Fotografie de Vasile Blendea

logo revista teatrala radioVezi: Arhiva rubricii Dicţionar de personaje

Alte articole de Paula Romanescu: 

 Se întâmpla la Cabaret Voltaire de Paula Romanescu   

Poeta aeea se numea Carmen Sylva

Brâncuşi pe nisipul infinitului, cronică de teatru radiofonic 

costintuchilaDICȚIONAR DE PERSONAJEAlfons Mucha,ciocarlia de anouilh,cochon,cristian munteanu,dictionar de personaje rtr,domremy,fecioara din orleans,ioana d arc,Jean Auguste Dominique Ingres Jeanne d' Arc,jeanne d arc,l alouette,paula romanescu,schiller,verdi ioana d arc
Dicționar de personaje, rubrică de PAULA ROMANESCU Ziua de miercuri, 30 mai din anul 1431 va rămâne în memoria omenirii (nu prea fidelă, de altfel şi mereu gata să ignore acele întâmplări care-i întinează statutul de regat al fiinţei gânditoare) însemnată cu flăcările rugului pe care a fost arsă de...