irina petrescu marturii portret loreta popa

Am avut de câteva ori şansa de a vorbi cu Irina Petrescu. De fiecare dată m-am simţit binecuvântată. Avea o înţelegere a lumii cu totul aparte, un fel de al şaselea simţ în privinţa oamenilor. Oricât ai încerca, nu vei reuşi să convingi cuvintele să se aştearnă pe hârtie în aşa fel încât să întocmească o descriere. Când  i-a fost înmânat Premiul „Aristizza Romanescu”, în domeniul artelor spectacolului, de către Academia Română pentru „creaţia teatrală şi cinematografică” l-a acceptat aşa cum a trăit, modest, civilizat, demn şi maiestuos. Am fost de nenumărate ori martoră la generoasele sale reverenţe în faţa publicului mulţumind cu recunoştinţă celor care au urmat-o în această nemaipomenită aventură a cunoaşterii, numită teatru, pe care îl venerează cu întreaga fiinţă şi ştiu că a pus întotdeauna mai mult preţ pe farmecul inteligenţei decât pe surâsul stereotip graţios şi a avut mereu sfânta nevoie actoricească de a simţi scena. Nu am pierdut nici un film, începând cu Valurile Dunării, continuând cu Răutăciosul adolescent, Străinul, Duminică la ora 6, De-aş fi Harap Alb, Facerea lumii, Dincolo de pod, „Stejar – extremă urgenţă, Acţiunea „Autobuzul”, Prin cenuşa imperiului, Imposibila iubire sau O lumină la etajul X. Cât despre teatru, spaţiul nu-mi permite să amintesc toate rolurile sale memorabile. Să nu uităm de teatru radiofonic şi de televiziune, de unde era nelipsită.

profil-teatral-irina-petresc

Irina Petrescu

Irina Petrescu a avut ştiinţa de a sili cuvintele să-şi găsească cel mai neaşteptat loc în frază. Un exemplu ar fi cel în care mi-a povestit despre ceea ce Crăciunul înseamnă pentru ea, când am rugat-o acest lucru în urmă cu multă vreme, pentru o ediţie specială a „Jurnalului Naţional” de sărbători: „Cât au trăit părinţii mei, n-a lipsit niciodată bradul împodobit de mama, cu grijă, în Ajun. Darurile poposeau la piciorul lui şi erau descoperite de mine în dimineaţa de Crăciun. Deşi modeste (un joc, o pijama, o ciocolată, un fular croşetat sau, regal, o portocală), am fost un copil fericit. Am crescut liber, armonios şi fără complexe. Dragostea lor mi-a închegat coloana vertebrală până la demnitate şi uneori chiar intransigenţă. Ultima noapte de Crăciun, cu acelaşi ritual, bradul împodobit de mama mea… mă aştepta de la Cannes… Aveam să aflu, pe 28 decembrie, că părinţii mei mureau (muriseră) într-un accident de automobil. N-am putut strânge şi împacheta podoabele acelui brad – ultimul – multă vreme. De atunci globurile şi beteala au rămas în aceleaşi cutii acoperite de praf. Crăciunul vine azi împodobit doar cu o creangă de brad şi câteva lumânări. Dar asta nu înseamnă că nu mă bucur de Sărbătoare şi de întâlnirea cu prietenii mei apropiaţi.”

imagini cu irina petrescu film teatru

Foto 1: Irina Petrescu și Virgil Ogășanu; 2: Alături de George Constantin; 3: Cu Ion Besoiu; 4: Cu Cristea Avram

Un farmec straniu, puţin îngheţat, ceea ce poate deruta, o prezenţă singulară, refuzându-şi mitul, dar construindu-l cu tenacitate tainic, actriţă de stirpe rară, când tace sau spune doar o vorbă şi apoi te priveşte în ochi ca şi când nimic din ce eşti nu-i este ascuns. Zguduitoare când vorbeşte. Când se filma Străinul, în 1964, Irina Petrescu avea 23 de ani. Ştefan Iordache la fel. Despre experienţa aceasta povestea într-un interviu: „Aveam oarece experienţă de la Valurile Dunării, Nu vreau să mă însor şi Poveste sentimentală. Puţină înfumurare. Puţină aroganţă, puţină dezinvoltură, puţină suficienţă. Măsuram cu inconştientă încredere în mine şi în viitor paşii nesiguri ai unei profesii pe care îmi închipuiam doar că o cunosc.  Ştefan debuta calm. Deschis şi simplu. Atent pe ce calcă şi cum îşi aşază pasul. Nu se sinchisea de ifosele mele şi mă conducea uşor şi sigur spre ceea ce instinctul său impecabil de artist simţea că se poate păşi cinstit. Îmi vorbea la nesfârşit despre teatru, pe care nici unul dintre noi nu începuse să-l facă de-adevărat. Avea întotdeauna dreptate. Mă fascina. Încercam să-l ajung şi chiar să-l surprind oferindu-i  sau propunându-i ceva neaşteptat de atrăgător, dar rămâneam mereu în urmă, cu bucuria de bumabac a experienţelor mele de cinema, a dezinvolturii mele de cinema, a înţelepciunilor mele de cinema. Aveam fiecare cei 23 de ani ai săi. Şi o uriaşă, caldă tristeţe care n-a încetat să crească, să se maturizaze şi să rodească mereu nemulţumiri, împăcări şi nelinişti.”

loreta popa despre irina petrescu

Viaţa sa personală a fost mereu partea nevăzută a lunii, dacă pot să-mi permit o asemenea comparaţie. Din simplul motiv că discreţia era o trăsătură de caracter a acestei actriţe extraordinare. Şi totuşi… Pentru că a existat ceva ce a depăşit graniţele mi-e imposibil să nu amintesc despre acest ceva miraculos ce i-a marcat într-un fel viaţa. „Am cunoscut în tinereţe o femeie absolut superbă (al cărei nume nu-l voi dezvălui), mult mai în vârstă decât mine, care mi-a servit lecţiile exacte de inhibare şi distrugere a propriului meu egoism”, spunea Adrian Pintea cu mulţi ani în urmă. Nu este un secret faptul că drumul lui s-a intersectat ca bărbat şi femeie timp de şase ani cu al Irinei Petrescu, inteligentă, cultă, rafinată, talentată, un alter ego feminin al lui. Iubire, durere, pasiune greu de imaginat. La Gala TIFF din 2007 Irina Petrescu i-a dedicat Premiul pentru întreaga carieră. „Actorului care ar mai fi avut foarte multe de spus şi de făcut, amara bucurie de astă seară. Adrian a fost artistul generos. Nimeni nu-l va putea ajunge şi egala. A dat mereu tot ce a avut, fără urmă de parcimonie, fără urmă de calcul. A plecat, lăsându-ne pe noi toţi, care l-am iubit, învăluiţi în zâmbetul lui îngăduitor şi tandru”. În 2007, când „Jurnalul Naţional” a dedicat una dintre ediţiile sale de colecţie marelui actor, am primit un mesaj în care Irina Petrescu mă felicita pentru echidistanţa, eleganţa şi verticalitatea cu care am scris despre viaţa şi munca acestuia. Două sau patru rânduri conţineau şi cuvintele marii actriţe, suficient cât să se înţeleagă preţuirea sa. Şi mărturisesc, acel mesaj îl păstrez în sufletul meu pentru totdeauna. Într-atât de nepreţuit este.

Dincolo de pod Irina Petrescu

Irina Petrescu în filmul Dincolo de pod

La o zi de aniversare mondială a Teatrului, cu patru sau cinci ani în urmă, Irina Petrescu declara hotărâtă că „Nu, teatrul românesc nu este în criză! Refuz acest comentariu grijuliu! Sunt, ce-i drept, momente mai bune sau mai proaste, ca în existenţa oricărui organism viu. Pentru că teatrul, da, este un animal viu, liber şi încăpăţânat, care va rezista tuturor încercărilor de a-l înscrie sau subordona unor mode întârziate, gusturi, senzaţii, uneori chiar destructive sau/şi orgolii devastatoare! Iar linia dintre pasiune şi patimă e atât de subţire uneori… Nici un actor nu alege, de fapt, retragerea sau tăcerea. Visul secret al oricărui actor este, cred, să închidă ochii pe scenă. Un coleg bun, Virgil Ogăşanu, mi-a spus odată, când voiam să ies la pensie, «din Bulandra nu se iese decât pe catafalc!». Asta e tradiţia în teatrul nostru, de la Doamna Bulandra încoace! Aşa se petrece la noi plecarea. Cu aplauze la ieşirea din scenă! Dar ca să nu-i întristăm pe cei tineri. Bătrâna generaţie le urează să nu-şi piardă încrederea în menirea lor, să meargă mai departe, împingând «căruţa cu paiaţe» mai departe, cu zâmbetul pe buze, încărcaţi de iubire. Să nu-şi piardă răbdarea şi să nu cedeze la prima înfrângere! Şi mai ales să nu uite că lumea asta are totuşi nevoie de noi!”… Dacă suntem atenţi, auzim şi noi câtă nevoie de actori există încă, sunt sigură…

luna-dedicata-actritei-irina-petrescu

În 2012 am stat de vorbă cu Irina Petrescu, fericită că găsise răgazul acesta ca să pot scrie un material pentru ziua sa de naştere. Nu era un an uşor cel care tocmai trecuse. Era unul plin de pierderi ireparabile pentru teatrul românesc. Şi dacă este ceva ce nu pot uita este bucuria molipsitoare cu care m-a sunat de ziua sa ca să-mi mulţumească. Nimic nu va egala vreodată sentimentele pe care le-am avut în acea dimineaţă de iunie. Mi se părea că Dumnezeu mă binecuvântase aşezându-Şi mâna pe capul meu. Ce mi-a spus atunci Irina Petrescu a rămas scris negru pe alb în ziar şi este la fel de valabil şi acum, când actriţa nu se mai află printre noi. „Anul trecut pe vremea asta eram foarte veselă. Schimbarea «prefixului» cum se spune, nu-mi dădea deloc motiv să clipesc, să oftez, să schimb culoarea mărgelelor, să închid telefoanele, jaluzelele şi zâmbetul. Mă uitam neîncrezătoare la o prietenă care trecuse de curând pragul şi-mi spunea supărător de insistent: «De la vârsta asta totul se schimbă! Ai să vezi!» Nu era deloc reconfortant şi oricum nu suna deloc a urare. Trei, patru luni calme şi pline. Pe 7 iulie, Alexandru Tocilescu primea o stea, în Piaţa Timpului, chiar în ziua în care Liviu Ciulei împlinea 88 de ani undeva în Germania, de unde avea să se întoarcă pentru a-şi primi şi el steaua în luna rezervată regizorilor. Începusem repetiţiile cu piesa Prietenii a lui Kobo Abe, cerul era senin, eram veseli, glumeam, vedeam filme japoneze, Daniel şi Lucian ne aduceau ceai şi cafea şi sandvişuri… Pe 25 octombrie, de la München vine vestea neaşteptatei morţi a lui Liviu Ciulei. Urna sa a poposit în holul Teatrului Bulandra la 29 noiembrie. În aceeaşi seară aflu de la tv despre dispariţia lui Alexandru Tocilescu. Într-o lună am pierdut doi prieteni dragi. Cei mai dragi. Mă trezeam dintr-o dată singură, rătăcită într-o pădure sălbatică, întunecoasă, fără cărări şi izvoare. Mi-era cald, mi-era sete, mi-era foame, mi-era frig. Un frig cumplit. A venit apoi dispariţia profesorului Mihnea Gheorghiu… La câteva zile după aceea primeam premiul Academiei «Aristizza Romanescu» şi bucuria primirii lui încă nu s-a stins, dar a fost prea scump plătită. Prietena mea avusese dreptate. Nimic nu avea să mai fie cum fusese. Brăţările şi mărgelele îşi schimbau singure culoarea fără să le scot. Se oxidau treptat în pădurea tristă şi întunecată care se lăsa în jurul meu. Până la dispariţia lui Liviu Ciulei aveam impresia că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Nici pe stradă, nici acasă, nici pe munte, nici în aer, nici pe mare. Că nimic bun nu mi se poate lua. Nici adevărul, nici onoarea, nici numele, nici bunul-simţ, nici umorul, nici bucuria, nici credinţa. Marţi, 25 octombrie, îi scriam unui prieten: «Am pierdut ultimul reper, mă rătăcesc». N-am expediat mesajul. Mă felicit. A urmat un sfârşit de an şi un început de an plin de pierderi, Andrei Blaier, Tudor Mărăscu, regizori dragi cu care am lucrat, Emil Hossu, Ştefan Radof şi mulţi, un şir lung. Unul după altul. Sper ca anul meu biologic, 1912, să nu cuprindă zile atât de negre.”

La un an după aceea vestea dispariţiei acestei actriţe unice în teatrul şi filmul românesc îmi cutremura întreaga fiinţă. Ştiţi ce m-a durut cel mai tare? Faptul că eu plângeam, sfâşiată de durere, iar cineva din noua gardă a presei mă întreba cu o seninătate pe care o pot atribui doar prostiei: „Dar cine e, dragă, Irina asta Petrescu de plângi pentru ea?” Pentru mine Irina Petrescu rămâne etalonul după care am încercat să mă ghidez, modelul meu din toate punctele de vedere. Există o scenă din filmul O lumină la etajul X pe care o revăd mereu cu ochii minţii. După experienţa cutremurătoare a închisorii, personajul său se întoarce în societate şi încearcă să se readapteze. În finalul filmului, femeia vede un copil în drumul său şi cu o forţă de care nu o credeai capabilă ridică acea comoară nepreţuită în aer învârtind-o, ştiind că speranţa nu este pierdută. M-a durut ştiind că Irina Petrescu nu avea copii, iar boala de care suferea ştirbise puţin din propria-i feminitate. Aşa mi-o voi aminti mereu… Doamnă dragă sufletului meu, o adâncă reverenţă spiritului dumneavoastră pentru tot ceea ce aţi făcut pentru acest pământ românesc!

Loreta Popa

Dialog cu Irina Petrescu, Festivalul de Film Românesc, ediția a șasea, Film Society of Lincoln Center, New York 

Reamintim că Revista Teatrală Radio a dedicat luna iunie 2014

actriței IRINA PETRESCU

(19 iunie 1941–19 martie 2013)

luna iunie 2014 dedicata actritei irina petrescu

Vezi:  Luna iunie, dedicată actriței Irina Petrescu

Irina, regina de Doina Papp

Irina Petrescu de Annie Muscă, la rubrica Remember

Irina Petrescu, asemenea unei unde, asemenea unui vis de Șerban Cionoff

Remember Irina Petrescu, interviu de Pușa Roth

logo revista teatrala radioCronici, reportaje și interviuri de Loreta Popa:

„Idolul şi Ion Anapoda” la Teatrul Național din București

„Volpone” sau când banul face şi desface

Gâlcevile din Chioggialoreta-popa1

Dan Puican – „Radioul este viața mea”

Tango Elección

„Ora veselă” împlinește 85 de ani

O iubire fără sfârşit, Mihai Eminescu – Veronica Micle

Doi ani fără Emil Hossu

Un Hamlet cu o mie de răspunsuri

La mulți ani, Dan Puican!

Ştefan Caraman: „Scriitorul dă lumii şi ia de la lume”

Gina Patrichi, evocată la Majestic

„Pescăruşul” sau zborul înalt al unui spectacol-experiment

Efectul Morţii asupra lui Arlechino

George Constantin, un mare timid

O carte de vizită semnată Eugen Cristea

Doi ani de „Laborator de Noapte” la Teatrul Bulandra

Lecţia acelor de ceasornic sau „Mecanica inimii”

costintuchilaPROFIL TEATRALadrian pintea,dincolo de pod,irina petrescu,loreta popa,marturii irina petrescu,o lumină la etajul X,premiul aristizza romanescu,prin cenusa imperiului,profil teatral,tiff,valurile dunării
Am avut de câteva ori şansa de a vorbi cu Irina Petrescu. De fiecare dată m-am simţit binecuvântată. Avea o înţelegere a lumii cu totul aparte, un fel de al şaselea simţ în privinţa oamenilor. Oricât ai încerca, nu vei reuşi să convingi cuvintele să se aştearnă pe hârtie...