revista teatrala radio doina papp irina petrescu

N-aş fi vrut să scriu în aceste clipe. În primul rând pentru a-i respecta discreţia. Dar cu o seară înainte, luni, mi s-a întâmplat ceva incredibil. Priveam la televizor, la Teatrul TV reluarea unei înregistrări vechi, splendide, după Concert din muzică de Bach de H. P. Bengescu, în regia lui Dinu Tănase. Irina Petrescu domina cu misterul şi fascinanta ei făptură lumea piesei. Splendidă în încremenirea acelui chip de gheaţă despre care parcă niciodată nu se ştia ce simte, cu privirile duse înăuntrul fiinţei sau cine ştie unde în altă parte, Irina şi personajul ei pluteau ca o obsesie pe micul ecran. M-am repezit la telefon să o anunţ că se dă piesa. Mă gândeam că poate nu ştie. Pe fix. Tăcere. Nici robotul nu era în funcţiune. Am insistat. La un moment dat a sunat fixul meu. M-am grăbit să răspund. Mi s-a părut că văd numărul ei. Telefonul mă respingea însă. Sunetul s-a repetat. Am sunat pe mobil. Nimic. M-am gândit că are poate spectacol şi o să vorbim a doua zi pentru a-i spune, neapărat, cât de minunată era în acest teleteatru.

irina petrescu portret de doina papp

Irina Petrescu

Vestea morţii a fost cu atât mai cumplită! N-o mai văzusem, ce-i drept, pe-ndelete din toamna trecută când am fost împreună la Cluj la Întâlnirile internaţionale… organizate de Mihai Măniuţiu, regizorul care o preţuia atât de mult, cu care împărtăşise la Bulandra o experienţă teatrală aparte în spectacolele Caligula, O, ce zile frumoase, Cu uşile închise de Sartre. Irina era de altfel prezentă la mai toate evenimentele teatrale. Avidă de teatru. Cu siguranţă şi de film, locul în care a devenit întâi de toate celebră. Comentam adesea reprezentaţiile la care ne-ntâlneam plecând apoi acasă împreună. Stăteam cam în aceeaşi direcţie. Era un spectator pasionat şi un coleg plin de respect pentru reuşitele celorlalţi. În anii din urmă îl preţuise foarte mult pe Toca (Al. Tocilescu). Mi-a spus o dată după nişte Gale, când lucraseră împreună la Sfârşit de partidă, cât de mult şi-ar fi dorit Toca un premiu de regie, pe care culmea! nu-l luase. Cu Toca mai lucrase la Oblomov, un rol mărunt, dar care nu putea fi uitat. La fel în Elisaveta Bam, unde apariţia ei stranie ducea spectacolul acolo unde regizorul dorea să-l ducă, într-o avangardă de extracţie absurdă. Am fost alături, în această din urmă parte a vieţii ei şi la realizarea unei producţii radio, un scenariu după jurnalul profesoarei Alice Voinescu intitulat Arta de a suferi, cu care am călătorit la Paris, pentru un spectacol-lectură. Publicul parizian venise evident atras de numele ei, iar Irina se bucura ca un copil. M-a surprins să aud că nu mai fusese la Paris de 30 de ani (era după 2000). Am colindat noaptea oraşul, ne-am fotografiat la Piramida de la Louvre şi în faţa Odeonului, împreună şi cu Attila, regizorul. Am cinat la un restaurant aproape de Trocadero, unde Irina a mâncat fin, supă de ceapă şi melci. Nobleţea ei era funciară. M-am gândit întotdeauna cu plăcere la aceste momente şi la privilegiul de a-i fi stat în preajmă. De a fi fost în apropierea acestui Om aparent atât de marțial şi distant. Sub înfăţişarea regală se ascundea însă Omul. Tot ce preţuia mai mult, de altfel.

in memoriam irina petrescu

Când am scris cartea despre Mălăele, mi-a declarat exact asta despre colegul ei din distribuţia spectacolului Unchiul Vanea: „Când caut în preajma mea un Om, mă gândesc la el.ˮ Am luat-o de-a-ndoaselea cu rememorările în acest text de adio fiindcă incredibila veste mă pune în stare de haos. Apoi, prea îmi sunt aproape întâmplările despre care nici măcar nu ştiu dacă am apucat să vorbim împreună, depănând amintiri. Nu bănuiam că-i va fi atât de aproape sfârşitul. Şi doar ne cumpăraserăm odată împreună de la farmacie nitroglicerină. Mai ştiam şi că a fost cândva grav bolnavă, că a înfruntat un diagnostic grav cu stoicism şi că… Acum totul e tranşat. Ne-a rămas doar…retrospectiva!

medalion irina petrescu

Din trecut ne vine în minte tot ceea ce a lăsat în istoria teatrului şi filmului românesc această actriţă unică. Prin ţinuta ei, prin demnitatea şi nobleţea ei necuprinse, prin talentul şi profesionalismul de excepţie. Leonce şi Lena, Elisabeta I, Dimineaţă pierdută, Hamlet, Celimene din Mizantropul, Ioana Boiu din Suflete tari, filmele Valurile Dunării, Străinul, Dimineţile unui băiat cuminte şi atâtea alte creaţii pentru care n-am preţuit-o poate niciodată îndeajuns. Nu-i plăceau prim-planurile decât în film. Am întrebat-o odată dacă s-a interesat cineva de biografia ei pentru o carte. Mi-a rostit numele unui critic de film, dar cu aerul că n-o prea interesa, aşa că şi propunerea pe care o aveam în minte privind viaţa ei în teatru mi-a rămas pe buze. Şi câte ar fi avut să ne spună Irina Petrescu, nu doar despre ea, ci şi despre lumea în care a trăit. Mi-e greu să cred că nu mai este.

Doina Papp

Adevărul.ro, 19 martie 2013

 Irina Petrescu în Alice Voinescu – Arta de a suferi, scenariu radiofonic de Doina Papp, regia artistică: Attila Vizauer, 2003 – fragment

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

Reamintim că Revista Teatrală Radio a dedicat luna iunie 2014

actriței IRINA PETRESCU

(19 iunie 1941–19 martie 2013)

luna iunie 2014 dedicata actritei irina petrescu

Rubrica Remember de Annie Muscă va fi dedicată în 19 iunie Irinei Petrescu, iar în 23 iunie, ora 11.00, la Hotelul Ramada-Majestic din București, redacția Teatru vă invită la o Evocare Irina Petrescu, prilej cu care o vom asculta în Jocul cu fantasme, monolog dramatic de Cristian Munteanu, în regia lui Adrian Pintea (1996). Piesa va fi redifuzată la Radio România Cultural duminică, 29 iunie 2014, la ora 14.00.

Vezi și: Luna iunie, dedicată actriței Irina Petrescu

costintuchilaPORTRETEalice voinescu arta de a suferi,annie muscă,concert din muzica de bach,costin tuchilă,dinu tănase,doina papp prtret irina petrescu,in memoriam irina petrescu,irina petrescu,la moartea irinei petrescu,luvru,sartre,trocadero,valurile dunării
N-aş fi vrut să scriu în aceste clipe. În primul rând pentru a-i respecta discreţia. Dar cu o seară înainte, luni, mi s-a întâmplat ceva incredibil. Priveam la televizor, la Teatrul TV reluarea unei înregistrări vechi, splendide, după Concert din muzică de Bach de H. P. Bengescu, în regia...