de RĂZVANA NIȚĂ

cartea de teatru george banu japonia cronica razvana nita

Japonia, imperiul teatrului de George Banu, București, Editura Nemira, 2015 

O privire admirativă a asupra spectacolului japonez, fie el teatral sau antropologic. Aşa cum ne-a obişnuit, George Banu îşi prefaţează demersul cu un argument lămuritor: „Această carte se doreşte a fi o carte de spectator cultivat. Nici expunere de specialist, nici jurnal de călător. În spectatorul cultivat regăsim ceva din amândoi, căci el dispune de o anumită cunoaştere, dar una limitată, însă inocenţa ce şi-o păstrează nu-i permite să treacă la spovedanii. […] Aici nu e vorba de a scrie încă o carte despre teatrul japonez, ci mai degrabă de a imagina o constelaţie ivită din secvenţele excesului, unele secvenţe în care miracolul scenei nipone se întâlneşte cu amintirile scenei europene.”

george-banu---japonia-imperiul-teatrului

Se spune că Japonia este o altă planetă. Astfel, o comparaţie între Occident şi arhipelagul japonez devine irepresibilă. Să luăm ca exemplu conceptul de Frumos: „Când se spune că japonezii sunt sensibili la frumos şi insensibili la urât e şi pentru că ştiu să izoleze frumosul. Nimic altceva nu le poate distrage atenţia. Occidentalul, înzestrat mai degrabă cu simţul perspectivei globale are nevoie să se îndepărteze în spaţiu şi timp, ca să facă o astfel de delimitare. De aceea, pentru el, coerenţa unui oraş reprezintă valoarea supremă, pe când japonezului îi este indiferentă. El e capabil să inventeze universuri autonome, suficiente pentru ele însele, el nu are nostalgia totalităţii”; Pendularea între viaţă şi moarte, vizibil şi invizibil: „O imagine care mă bântuie, mereu aceeaşi, le uneşte: imaginea actorului care nu se întoarce. Dispariţe străină Occidentului, pe care însă Japonia o îndrăgeşte. Acolo, actorul care se îndepărtează ne invită să îl privim cu atenţia cu care îi privim pe muribunzi. Pe cei pe care îi privim pentru ultima dată. Înainte să fie prea târziu. Actorul care pleacă şi nu se mai întoarce vesteşte o altă dispariţie. Dispariţia definitivă a morţii, ale cărei umbre se ghicesc la marginea scenei”; ca şi între Viaţă şi Artă: „Teatrul, vedem în Japonia, se aşează în această poziţie intermediară între viaţă şi artă, unde invizibilul capătă o anume dimensiune materială, materialitate întotdeauna trecătoare. Să iubeşti floarea, zice Zeami, înseamnă să ştii să iubeşti frumuseţea unei zile: iată metafora marelui maestru Nō. Floarea este această întrupare a frumuseţii trecătoare, în urma căreia rămâi cu mâna goală. A iubi teatrul înseamnă a iubi mâna goală.”

flori japoneze

La toate acestea se adaugă grija pentru viitor, sinonimă cu discreţia înţeleaptă şi generozitatea responsabilă: „Tratatele lui Zeami identifică miracolele ce trebuie îndepărtate, sugerând misiunile de îndeplinit, oferind sfaturi despre stil, ce trebuie luate în seamă. Iar justeţea lor se confirmă încă o dată astăzi. Astfel, după ciclul a ceea ce este dobândit, urmează ultimul ciclu, cel al transmiterii, iar atunci când a trecut de 50 de ani, actorul trebuie să-şi aleagă «un secund», moştenitor virtual al unei cunoaşteri dobândite pe calea Nō. Atunci când e deja în vârstă, maestrul îşi sacrifică uneltele şi face din «non-reprezentare» idealul artei sale, artă supremă care aminteşte de celebrul alb peste alb al lui Malevici. Când se ajunge la splendoarea imobilă a non-interpretării, arta Nō se împlineşte. Şi, odată cu ea, se împlineşte o viaţă de om” şi: „Cuvântul de ordine care normează comportamentul japonez: trebuie să mergi mereu dincolo de resurse! Cea mai bună cale de a ajunge acolo rămâne punerea într-o anumită situaţie, testul faţă în faţă. Şi ce poate fi mai relevant decât să joci Nō sau kabuki alături de maeştri reputaţi? Sau să însufleţeşti partide de sumo, pe un teren ce creează un contrast violent între copilul care strigă ca să impulsioneze confruntarea şi uriaşii care încearcă să câştige lupta? Copiii conduc luptele tinerilor luptători, iar bătrânii le iau locul când se face turul marilor campioni (pe teren nu sunt niciodată adulţi, căci ei stau întotdeauna lângă. Ei judecă lupta, nu o impulsionează). Şi în teatrul Nō se trece direct de la copil la bătrânul maestru. Cuplul copil-bătrân este frecvent în Japonia. Extremele vieţii. Copilul supus legii semnelor şi artistul bătrân, maestru al semnelor. Între ei doi, adultul care străbate «imperiul semnelor»… El e pe drum. Ştim de unde a plecat, ştim încotro se îndreaptă. Maturitatea nu este decât o trecere. În Japonia, atunci când nu reuşeşte să se impună, actorului i se ia apărarea, spunându-i-se că «încă nu e suficient de bătrân». Aici sfârşitul aduce împlinirea. «Nobleţea eşecului», a bătrâneţii, a dispariţiei. Şi Tanaka Min, celebrul dansator buto, călăuzit de visul occidental al anonimatului îi mărturiseşte partenerului de discuţie: «Dacă o să trăieşti suficient de mult, o să mă vezi cum dispar». Orizont japonez”.

Kogyo Tsukioka 1869-1927 -

Kogyo Tsukioka (1869-1927), Teatru Nō

Japonia a dezvoltat un adevărat cod, un ritual al succesiunii. Ne spune Banu: „Transmiterea nu se face pe o cale unică, ci pe una dublă. Maestrul îi încredinţează cele mai mari secrete unui singur discipol – unul singur, cel mai bun este de ajuns pentru asigurarea moştenirii – iar elevilor le divulgă meşteşugul. Între ei există aceeaşi diferenţă ca cea dintre testament şi predare. Discipolul ales duce mai departe arta maestrului şi o dezvoltă, în acelaşi timp lăsându-se examinat de învăţăceii avizaţi. Moştenirea de elită şi transmiterea generalizată de cunoştinţe asigură păstrarea unei arte. Maestrul care-şi alege urmaşul şi care în acelaşi timp predă, îşi pune în ordine şi succesiunea şi supravegherea. El democratizează cunoaşterea şi-şi singularizează exerciţiul.”

Kabuki

Kabuki. Fotografie de © Elliott Franks

Este evident că recunoaşterea e pe măsură, a publicului larg, a societăţii, a breslei. Adevăraţii artişti sunt nu numai modele profesionale şi morale, ci veritabili maeştri spirituali: „«Vie comoară naţională» – distincţie orientată, acordată maeştrilor de mare valoare. Expresia îi amuză pe occidentali care, nu văd în ea decât o retorică din politica culturală, asemănătoare cu cea practicată în ţările estice, care introduce titluri precum «artist emerit», «artist al republicii» sau recunoaşterea supremă «artist al poporului însuşi». Dar, dacă în statele estice astfel de formule participau la o voinţă de democratizare caricaturală, în Japonia expresia «Vie comoară naţională» mărturiseşte vocaţia profundă a artei celui care e numit astfel. Acolo, o fiinţă poate avea valoarea unei biblioteci, iar un corp, valoarea unei galerii de artă dintr-un muzeu.”

Teatru No

Teatru Nō

Japonia – un tărâm al spiritului, al eroismului şi onoarei, al fragilităţii, un univers care fructifică la maximum expresivitatea în artă dar şi în viaţă. O experienţă umană unică, o aventură în miezul lucrurilor dar şi în paradoxul lor. „Teatrul Nō, cum susţinea Zeami, pecetluieşte alianţa între diamant şi cireş, dintre ceea ce dăinuie şi ceea ce nu trăieşte decât o zi. Cupă de argint plină cu zăpadă îngheţată”.

razvana nita

Răzvana Niță. Foto: Petre Lupu

logo revista teatrala radio

Alte articole de Răzvana Niță: Va fi ora exactă

Quo Vadis, Marie…cronică de teatru

„Port doliul vieţii mele…”, cronică de teatru 

Cu seriozitate, despre umor, cronică de teatru

Sub semnul creativităţii, cronică de teatru

Mozart rulz, cronică de teatru

Conformism şi nonconformism sau Viaţa pe brânci şi aplauzele în picioare, cronică de teatru

Între istorie şi destin, cronică de teatru

Starea națiunii, la umbra salcâmului tăiat, cronică de teatru

Destine în majuscule, recunoştinţă minusculă, cronică de teatru

Eu, tu, noi…, cronică de teatru

Triaj, cronică de teatru

Înainte ca cenuşa să acopere totul, cronică de teatru

Drumul acesta… De ce?, cronică de teatru

Punctul mort, cronică de teatru

Stella… de la stea. Ca o boîte à musique… Blanche, cronică de teatru

Păsările, ca şi oamenii… visează să zboare, cronică de teatru

Instinctul fericirii, cronică de teatru

Exerciţii de rezistenţă cu Familia Tót, cronică de teatru

Et in Portugalia ego…, cronică de teatru

Cine iubeşte şi lasă…, cronică de teatru

Dance me to the end of love

Istoria pe scenă

Seducţia vocilor şi actualitatea clasicilor, cronică de teatru radiofonic

Constantin Brâncoveanu – cu trei zile înaintea Învierii, cronică de teatru radiofonic

Tablouri într-o expoziţie, cronică de teatru radiofonic

Aventura care schimbă destine, cronică de teatru radiofonic

Moartea glumeşte până la capăt, cronică de teatru radiofonic

Tectonica dansului, cronică de teatru

Ca degetele de la o mână, cronică de teatru

Cum se construieşte o cădere, cronică de teatru

Păsări de pradă, cronică de teatru

Liberă trecere către tine însuţi, cronică de teatru

Cum gestionezi o pleaşcă, cronică de teatru

Pe speaker, cronică de teatru

Povestiţi, povestiţi, tot va rămâne ceva, cronică de teatru

Taina întâmplării: Felix şi Pietro – Such a perfect day, cronică de teatru radiofonic

Între Mitică, prinţul mahalalei şi Hamlet, prinţul Danemarcei 

Teatru în grădină – Comedii, capriţuri, pamplezircronică de carte

Caragiale – între exces şi blestemul veşnicei actualităţi, cronică de carte

La umbra cireşilor în floare, despre actorul total, cronică de carte

Calul din piatră şi teatrul din pâine, cronică de carte

Din Paris, cu dragoste

Apartamentul personal – confesional și altar al prieteniei, cronică de carte

Caietul caietelor de regie, cronică de carte

Există și întâmplări fericite 

Şi mâna trup şi suflet se făcu, cronică de teatru 

La bâlci, cu capu-n jos, cronică de teatru

E pur si muove, cronică de teatru

Arhiva rubricii Spectator, ca la teatru de Răzvana Niță

logo revista teatrala radioVezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaCARTEA DE TEATRUactor no,cronica de cart e rtr,flori de cires japonia,george banu,george banu japonia imperiul teatrului,kabuki,nemira,răzvana niță,stampa japoneza cu teatru no,teatru no
de RĂZVANA NIȚĂ Japonia, imperiul teatrului de George Banu, București, Editura Nemira, 2015  O privire admirativă a asupra spectacolului japonez, fie el teatral sau antropologic. Aşa cum ne-a obişnuit, George Banu îşi prefaţează demersul cu un argument lămuritor: „Această carte se doreşte a fi o carte de spectator cultivat. Nici expunere de...