Cronică de TUDOR SICOMAȘ

gala-quartet-dans-cronica

Puritate și eleganță. Abstract și concret. Cam așa pot să esențializez întâlnirea cu patru legende ale dansului european care a avut loc la București într-un început de octombrie ploios și friguros. Totul datorită celebrei companii JTI care, iată, a hotărât de ani de zile să ofere publicului din întreaga lume o compensație unică pentru defectul pe care îl are – acela că vinde și popularizează tutun. Și totuși… Aceste întâlniri anuale pe care JTI le organizează au devenit ele însele o „otravă” cu adevărat obsesivă pentru iubitorii artei și ai dansului. Pentru că an de an, Bucureștiul și România găzduiesc spectacole ale unor uriași ai coregrafiei, baletului și dansului mondial. Acum un an a fost Akram Khan. Acum doi ani a fost flamenco la superlativ. Acum mai mulți ani a fost celebra companie Alvin Ailey. Și așa mai departe. Acum, în 2016, au fost patru legende în viață ale dansului universal – Mats Ek, Ana Laguna (soția și muza sa), Dominique Mercy (dansator-fetiș al Pinei Bausch) și Susanne Linke. O sală (Sala Mare a Teatrului Național „I. L. Caragiale” din București) prea puțin umplută comparativ cu frumusețea și unicitatea unui spectacol pe care spectatorii, sunt sigur, nu-l vor uita prea repede.

mats-ek

Mats Ek

Nu știu cât de cunoscut este Mats Ek printre români. Probabil că aproape deloc. Însă admiratorii și consumatorii obișnuiți de balet și dans contemporan nu doar îl cunosc, ci îl divinizează. Și au de ce. Stilul său coregrafic absolut special invită la meditație, la căderea în profunzimi filosofice, dar și la zborul plăcut prin lumea gesturilor fine, delicate, elegante. Giselle, Romeo și Julieta, Carmen, Frumoasa din pădurea adormită – doar câteva titluri din repertoriul baletului clasic pe care Ek le-a reinterpretat în stilul său personal și special. Apartamentul, Wet Woman, Casa Bernardei – trei dintre creațiile originale ale coregrafului născut la Malmö. Un neoclasicism impregnat de un miros puternic personal și biografic. Mișcări ale baletului clasic intercalate subtil într-o unitate contemporană a mișcării. Totul se rezumă printr-un singur cuvânt, în creația lui Mats Ek: senzorial. Personajele lui se urmăresc, se miros, se ating în mod repetat. Se atacă. Dar nu lipsește niciun moment iubirea, pasiunea dusă la paroxism. De asemenea, greutatea coregrafiei lui Ek constă tocmai în simplitatea ei, în geometria care uneori amintește de anticele desene grecești de pe amfore. Rareori se observă un vârf de picior întins sau un gest elegant al poignet-ului. Nici vorbă de arabesque-uri, châiné-uri… Și totuși transpare un rafinament al mișcărilor – rafinament răsărit din chiar acea pasiune pusă de dansatorii lui sau chiar de el, în rarele momente când se află pe scenă în calitate de interpret.

cartoful

Și la București ne-am bucurat de această din urmă calitate a sa. La 70 de ani, câtă rezistență, ce forță fizică uluitoare. Pentru că dăruirea și talentul sunt de la sine înțelese. Nici nu este de mirare, având-o alături pe muza operei și vieții sale – partenera și soția lui, Ana Laguna, celebră dansatoare spaniolă care îl însoțește pe coregraful suedez fizic și mental. Cartoful – un scurt moment coregrafic de un dramatism tulburător, având, totuși, un subtext ușor ironic-comic (aspect ce îi traversează întreaga operă). Un bărbat. O femeie. Probabil de la țară – dar asta prea puțin importă. O relație bazată pe inegalitatea dintre sexe, dar asezonată cu multă iubire și carnalitate. 8 minute de emoție intensă, de mușchi flexați de doi dansatori aflați deja la vârsta a treia. Și, totuși, nu forța fizică impresionează, ci frumusețea corpurilor lor și puterea cu care transmit dinspre scenă spre sală povestea a doi oameni obișnuiți. Apoi… partea a doua. Amintirea. O altă schiță coregrafică, la fel de scurtă ca și prima. Dar mult mai densă, mai înțesată de înțelesuri și profunzimi. Căci Mats Ek este, într-adevăr, mai mult decât un dansator și un coregraf. Este un artist-filosof, asemenea marilor creatori ai mișcării. Și Amintirea aduce în prim-plan tot un bărbat. Tot o femeie. De data asta despărțiți de solitudine. Înstrăinați de moartea și uitarea care s-au infiltrat între ei. El, bătrân, se chinuie să își continue viața fără Ea. Și să nu o uite pe Ea. Ea, care apare din când în când, spre a-i bântui mizera existență. Și aici găsim acele mici accente ironice care te fac să zâmbești. Toată bucata este traversată de o dulce melancolie. De o nostalgie viitoare a bătrâneții ce va să vie. Și a dragostei adevărate ce nu va muri niciodată.

baiaiul-cu-ziarele

Gala „Quartet” a mai avut, însă, doi invitați. Dominique Mercy și Susanne Linke. Primul, cu un solo intitulat Băiatul acela cu ziarele, un moment de 20 de minute în care coregraful și dansatorul a dat dovadă nu doar de o forță fizică și spirituală incredibile, dar prin care a dorit să aducă și un omagiu marilor creații ale Pinei Bausch, maestra sa, cea a cărei companie Dominique Mercy o conduce și manageriază acum, după moartea ei. Un moment plin de întunecare un-solo-cu-susanne-linke-217x300artistică, fără nicio urmă din acea ironie proprie coregrafiilor Pinei, dar păstrând, totuși, amprenta ei inconfundabilă. Un moment în care gestul, mișcarea, cuvântul rostit și metafora s-au împletit pentru a sugera, parcă, un cântec de lebădă ce nu va muri niciodată.

Susanne Linke a deschis partea a doua a spectacolului cu Solo pierdut… Cu salutări către Doré, o bucată preluată de dansatoare din chiar creația sa coregrafică pentru Ritualul primăverii de Igor Stravinski. La cei 71 de ani, Susanne Linke a impresionat prin elasticitatea corpului, dar și prin profunzimea care a transpărut din fiecare gest, pornind de la delicatul poignet și până la mișcările capului, punând în evidență, într-adevăr, omagiul către Gustave Doré, celebrul grafician francez de secol XIX. Pentru că fiecare tablou pe care l-a creat prin corporalitate dansatoarea și coregrafa nemțoaică trimitea cu gândul la lugubrele, dar voluptoasele desene ale lui Doré dedicate Divinei Comedii a lui Dante.

gala-quartet

Fotografii din spectacol: © Ripari Young Group

Iată, deci, ce a însemnat o seară dedicată dansului, mișcării, expresivității fizice. Și nu doar atât, căci cei patru titani prezenți pe scena Naționalului bucureștean sunt mai mult decât simpli dansatori ori coregrafi. Sunt adevărați filosofi ai imaginii, ai gestului. Sunt artiști cu o vastă cultură, ce transpare din modul în care întind mâna, din modul în care întorc capul sau din modul în care fac o săritură. Un quartet, așadar, al unor legende vii. O seară mitică ce va rămâne în istoria spectacologică românească.

Tudor Sicomaș

Tudor Sicomaș

logo revista teatrala radioAlte articole de Tudor Sicomaș: O farsă cât se poate de reală, cronică de teatru 

Cea mai frumoasă pledoarie pentru libertate, cronică de teatru 

O jumătate de om… mai bună decât niciun om…, cronică de teatru

Imnul iubirii sau Cântec despre Anita, cronică de teatru

Ciocnirea titanilor, cronică de teatru

Spectacolul ca miracol, cronică de teatru

O metamorfoză personală, cronică de teatru

Revelaţii târzii. Mitologia faustică peste timp, cronică de teatru

Revista Teatrală Radio, o platformă extrem de bine ezvoltată

Întoarcerea în timp sau Triumf asupra maturității, cronică de teatru

Teatrul Arte dell’Anima – Din suflet pentru Artă

costintuchilaDANSAna Laguna,carmen,casa bernardei,cronica balet,dans,Dominique Mercy,gala quartet,giselle,jti,mats ek,romeo si julieta,Susanne Linke,tudor sicomas
Cronică de TUDOR SICOMAȘ Puritate și eleganță. Abstract și concret. Cam așa pot să esențializez întâlnirea cu patru legende ale dansului european care a avut loc la București într-un început de octombrie ploios și friguros. Totul datorită celebrei companii JTI care, iată, a hotărât de ani de zile să ofere...