Cronică de teatru de TUDOR SICOMAȘ

Dacă într-un spectacol de Shakespeare ai libertatea de a face aproape orice, cu Cehov trebuie să fii atent la fiecare milimetru, nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării. Cel puţin astfel gândeşte georgianul David Doiashvili, unul dintre cei mai interesanţi şi controversaţi regizori din momentul actual. Şi tind să cred că are dreptate. Chiar dacă poate nu sunt de acord cu faptul că ai o asemenea libertate cu un text shakespearian, trebuie să recunosc că teatrul cehovian este, într-adevăr, atât de bine structurat şi gândit de autor, încât tot ce îţi permiţi să faci ca regizor este să despici textul până în cele mai adânci înţelesuri şi să oferi publicului revelaţii în ceea ce priveşte relaţiile dintre personaje. Dar cam atât. Căci totul este acolo, în cuvintele scrise de Anton Pavlovici în urmă cu mai bine de o sută de ani. Şi nu doar în cuvinte, ci mai ales în pauzele dintre ele. În acele gânduri nerostite care, de fapt, exprimă o întreagă lume ascunsă căreia nu îi sunt necesare vorbele. Pentru că Cehov este un maestru al tăcerii grăitoare – se ştie deja cât de importante sunt pauzele în textele lui şi cât de mult poate pierde un spectacol care nu le acordă atenţie.

Dar să ne întoarcem la spectacolul lui Doiashvili de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Regizorul georgian este la a doua colaborare cu prima scenă a ţării după ce a montat în urmă cu aproape trei ani monumentala producţie cu ”Regele Lear” de William Shakespeare. Cu toate acestea, noul său spectacol cu ”Livada de vişini” pare a fi în cu totul altă zonă stilistică şi conceptuală faţă de Lear. Aş putea spune că Doiashvili se contrazice singur, pentru că pare că în spectacolul shakespearian nu şi-a permis nicio licenţă şi nicio îndepărtare de la textul bardului din Stratford, în timp ce cu piesa lui Cehov a avut curajul de a se juca şi de a broda pe tema dată. Şi totuşi… Livada asta de vişini este doar, aşa cum am spus mai sus, o despicare până la nivel de atomi a piesei cehoviene. Atât şi nimic altceva. Cu alte cuvinte, regizorul nu reinterpretează nimic, nu adaugă şi nu scoate nimic. Totul e acolo. Tot ce a scris Cehov şi tot ce a vrut să exprime există şi în spectacolul Naţionalului bucureştean, doar că este mult subliniat, în timp ce sensurile ascunse sunt scoase la suprafaţă. De fapt, probabil că asta îl şi face să fie o viziune năucitoare, copleşitoare şi uneori chiar incomodă (cel puţin pentru publicul român, care nu pare a fi pregătit cu o asemenea întâlnire spectacologică). Vorbim aici de un spectacol care surprinde în mod aproapre monstruos şi catastofal dezintegrarea unei lumi, a unor concepţii despre viaţă şi a unor personalităţi scoase din comoditatea traiului obişnuit şi aruncate în iureşul unei lumi şi a unui viitor pentru care nu au fost pregătiţi. Iată de ce afirm cu tărie că tot ce şi-a dorit Cehov să exprime prin ”Livada de vişini” (ultima sa piesă de teatru) se află redat şi pe scena Teatrului Naţional. Chiar de la momentul intrării în spaţiul scenografic realizat de Tamara Kvesitadze şi Gabi Albu suntem aruncaţi direct în livada asta aproape onirică, suntem aşezaţi chiar sub pomii înfloriţi şi frumoşi, dar care ameninţă să se prăbuşească peste noi în orice clipă, stând atârnaţi ca sabia lui Damocles, agăţaţi în câte un fir. Tulburătoare sugestie. Sigur că ”Livada” de la Naţional este doar una dintre propuneri, sigur că este un spectacol greu (fără a fi greoi, însă), filosofic, profund şi care vine peste tine ca un tăvălug, provocându-te la a-ţi pune întrebări fundamentale despre propriul eu, despre locul tău în lume şi despre drumul pe care societatea l-a parcurs şi îl va parcurge de-a lungul timpului. ”Livada” lui Doiashvili se desfăşoară ca o impresionantă dezlănţuire de forţe aproape universale care ameninţă să distrugă liniştea interioară a fiecărui personaj, actor şi spectator, este o coregrafie uriaşă în care dezamăgirea, disperarea şi catastrofa se întreţes cu un umor amar, de plumb şi cu grotescul ce-şi face loc printre gesturile zbuciumate şi replicile gâtuite ale personajelor. Şi la tot acest iureş sălbatic croşetat cu atenţie la milimetru de Daivd Doiashvili contribuie, desigur, muzica inspirată creată special pentru spectacol de Nikoloz Rachveli Memanishvili, care aduce sonorităţile de altădată ale mamei Rusii şi le acordează cu stările sufleteşti şi exaltările personalităţilor celor ce trebuie să facă faţă unor schimbări sociale atât de bruşte. Mai mult decât atât, coregrafia spasmodică realizată de Florin Fieroiu subliniază transformările personajelor şi vin parcă să adâncească sensul pauzelor din texte. De fapt, mişcările devin exprimările non-verbale ale celebrelor tăceri cehoviene, fapt ce aduce un plus de încărcătură şi tensiune, dar care poate să şi îndepărteze emoţional un public nepregătit din punct de vedere estetic. De altfel, întreg spectacolul poate fi văzut şi din perspectiva unei încadrări de ”teatru în teatru” – actorii fiind aşezaţi pe parcursul acţiunii pe marginea spaţiului de joc şi ieşindu-şi din personaj (într-o oarecare măsură). Aceasta distanţare poate invita la o meditaţie mai profundă asupra sensului piesei lui Cehov şi poate să ajute spectatorul să privească obiectiv situaţiile comice sau dramatice în care sunt puse personajele, în timp ce se contemplă pe sine însuşi şi scopul său în viaţă.

Irina Movilă

Irina Movilă

Distribuţia aleasă de Doiashvili pentru a reprezenta toată această defragmentare personală şi socială a acceptat pe deplin provocările pe alocuri incendiare pe care le-a propus regizorul. Irina Movilă (pe care am avut plăcerea să o văd cu această ocazie) prezintă, poate, cea mai complexă variantă de Ranevskaia pe care am văzut-o până acum. Nu pot să uit nici ce Varia frumoasă a creat actriţa în montarea lui Felix Alexa. Însă aici şi-a arătat adevărata măsură a talentului, trecând cu o uşurinţă uimitoare de la zglobia fetiţă Liuba la femeia uşuratică Liubov şi, în cele din urmă, la nebunia neaşteptată urmată de o acalmie bruscă a ucisei Ranevskaia. Nu m-a mirat, de altfel, jocul nuanţat al Irinei Movilă, ştiind dinainte că dispune de resurse nesecate şi de o tehnică foarte bine controlată, pe care o investeşte adesea cu emoţie şi sensibilitate. Lopahin al lui Ioan Andrei Ionescu este un om clar ancorat în viitorul prosper şi anti-burghez, dar nu reuşeşte să păşească total peste trecutul care parcă îl menţine blocat pe loc. Rolul îi prilejuieşte actorului desfăşurarea adevăratei sale puteri creatoare, aflate acum la deplină maturitate şi în apogeul său. Nu poate fi uitat nici Mihai Constantin cu al său Firs gârbovit, care îşi târăşte corpul greoi prin scenă cu un tragism discret, dar care îţi rămâne adâncit în creier şi în inimă ca un spin uriaş şi dureros. De altfel, scena finală, în care este închis în magicul dulap alături de căluţul de lemn al unei copilării demult apuse are o putere dramatică desoebită (poate cel mai grăitor moment din întregul spectacol, prin care publicul înţelege clar că uşile spre trecut au fost sigilate, că noua viaţă nu permite compromisuri şi întoarceri din drum şi că trebuie să ne înfruntăm viitorul cu dârzenie).

Gavril Pătru

Gavril Pătru:. Foto: Florin Ghioca, TNB

Gavril Pătru reuşeşte un Gaev mai puţin obişnuit (poate şi din cauza vârstei nu atât de înaintate a actorului), o îmbinare de copilăreală şi naivitate cu o durere mascată de filosofări inutile, dar care îi şi ne fac bine. Am descoperit, de asemenea o Raluca Aprodu (Varia) candidă, cu accente dramatice, dar totuşi jucăuşă, o Crina Semciuc întruchipând o Ania inocentă şi naivă, liberă trecut, dar totuşi puternică şi gata oricând să îmbrăţişeze noua viaţă şi o Ana Covalciuc care construieşte o Duniaşa puţin altfel, fandosită, dornică să-şi întreacă condiţia socială şi dispusă la a face orice compromis numai pentru a scăpa din rândurile servitorimii. Alături de ele, Vitalie Bichir este un Pişcik extravagant, alert, mereu pus pe cerşit bani, cu acel licăr de nebunie dat de puterea bancnotelor; Silviu Mircescu este un credibil Iaşa şi ştie sa îşi dozeze efuziunile atât de dese pe care i le-au încredinţat dramaturgul şi regizorul; Rareş Andrici devine un Trofimov sensibil, adeseori pueril şi naiv în dorinţa lui de a face parte dintr-o nouă ordine socială mondială, făcând un rol convingător; iar Idris Clate ne arată un Epihodov simpatic, amorezat, mereu ghinionist, pe care actorul îl redă cu credinţă şi atenţie la detalii. Am lăsat la urmă cel mai misterios personaj nu doar al piesei, ci şi al spectacolului, Charlotta Ivanovna, guvernanta. Încă de când am citit piesa am avut senzaţia că Cehov a ascuns ceva în spatele acestui personaj, ceva ce nu păream să descopăr. Ei bine, Doiashvili m-a ajutat să înţeleg puţin mai mult rolul Charlottei (chiar dacă încă mai am de pătruns sensul ei). În viziunea regizorului georgian, guvernanta Aniei devine un adevărat păpuşar, un regizor la rândul său, poate chiar vocea auctorială. Istvan Teglas, interpretul acestui personaj, subliniază şi mai mult ambiguitatea sa, ducându-l la limita parodiei şi a grotescului de cabaret – bine susţinut demers, căci Charlotta Ivanovna a fost totuşi crescut(ă) de artişti de circ. Însă, pe lângă toate scamatoriile pe care le face şi pe lângă rolul de MC, personajul ambiguu are un moment de profund adevăr care ar putea fi cheia întregii montări şi care scoate la suprafaţă adevărat întrebare care îi caracterizează personajul, dar care subliniază şi lipsa de identitate cu care se luptă toţi cei implicaţi şi cu care ne confruntăm şi noi atât de mult azi: ”CINE SUNT EU?”. Aşadar, închei aici, invitându-vă să vizionaţi ”Livada de vişini” a lui David Doiashivili (de fapt a noastră, a tuturor), să veniţi cu inima şi mintea deschise, să vă lasaţi prejudecăţile la o parte, să fiţi gata de provocări şi să reuşiţi să găsiţi răspunsul la întrebarea asta care mă bântuie şi acum: ”CINE SUNT EU?”

Tudor Sicomaș

Tudor Sicomaș

Arhiva rubricii Dialoguri independente 

logo revista teatrala radio

Alte articole de Tudor Sicomaș: O farsă cât se poate de reală, cronică de teatru 

Cea mai frumoasă pledoarie pentru libertate, cronică de teatru 

O jumătate de om… mai bună decât niciun om…, cronică de teatru

Imnul iubirii sau Cântec despre Anita, cronică de teatru

Ciocnirea titanilor, cronică de teatru

Spectacolul ca miracol, cronică de teatru

O metamorfoză personală, cronică de teatru

Revelaţii târzii. Mitologia faustică peste timp, cronică de teatru

Întoarcerea în timp sau Triumf asupra maturității, cronică de teatru

Legende în ploaie, cronică de balet

Revista Teatrală Radio, o platformă extrem de bine dezvoltată

Amintiri teatrale din 2016: Teatrul – colac de salvare, cronică de teatru

Șalom, nene Iancule!, cronică de teatru

Circul morții, cronică de teatru

Recitalul generațiilor, cronică de teatru

Un spectacol incomod, cronică de teatru

Brutalitatea zilei de azi, cronică de teatru

Doamna cu o mie de fețe

Magia copilăriei, cronică de teatru

Artă contra putere sau despre sclavii ideilor, cronică de teatru

Dulcea nostalgie amară a tinereții, cronică de teatru

Despre dragoste și artă, cronică de teatru

De-a râsu’-plânsu’, cronică de teatru

Când şcoala te distruge, cronică de teatru

logo-revista-teatrala-radioVezi și: arhiva rubricii Cronica de teatru

costintuchilaCRONICA DE TEATRUcehov,teatrul național bucurești
Cronică de teatru de TUDOR SICOMAȘ Dacă într-un spectacol de Shakespeare ai libertatea de a face aproape orice, cu Cehov trebuie să fii atent la fiecare milimetru, nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării. Cel puţin astfel gândeşte georgianul David Doiashvili, unul dintre cei mai interesanţi şi controversaţi regizori...